Denumire actuală

Localizare, judeţ, localitate, stradă, cod poştal

Destinaţie actuală

Alte destinaţii anterioare

Istoric – evoluţia construcţiilor, evoluţia tehnologiei

În secolul al XVI-lea se aminteşte pentru prima dată despre un turn de apă care avea drept scop alimentarea cu apă a castelului Huniade (azi Muzeul Banatului), turn care ar fi jucat un rol important în timpul luptelor şi asediului din anul 1552 pentru cucerirea cetăţii de către turci. În perioada ocupaţiei turceşti se vorbeşte despre „Fîntîna paşei”, un loc de recreaţie şi de plimbare a paşalelor Timişoarei, situat în partea de nord a oraşului, în afara zidurilor cetăţii. Aceasta fîntîna a avut un rol estetic şi religios, mai puţin ca o sursa de alimentare cu apa potabilă.

Prin asediul reuşit al trupelor austriece conduse de Eugen de Savoya în 1716, se încheie stăpînirea otomană şi începe perioada de dezvoltare explozivă a cetăţii Timişoarei datorită reluării comerţului, îndeosebi cu centrul Europei. În anul 1722 noul guvernator al Banatului, generalul Claudius Florimund Mercy încearcă să obţină apă potabilă pentru viitorul oraş Timişoara, ordonând săparea a şase fîntîni în partea de nord a cetăţii. Ulterior, din ordinul Consiliului de Război, care considera apa ca o problema strategică, s-au săpat încă şase în interiorul cetăţii. În 1727 inginerul A. la Cass începe lucrările de despotmolire şi regularizare a Timişului, care primeşte denumirea de Beghei. Lucrările se desfăşoară din două direcţii opuse: prima spre est pînă la Făget, pentru crearea canalului de plutărit, destinat aprovizionării cu lemne a cetăţii, şi înspre vest, prin Zrenjanin către Dunăre, pentru realizarea unui canal navigabil. Amenajarea unor albii provizorii care permit apelor să ocolească cetatea, asigurîndu-se o scurgere continuă, îmbunătăţeşte rapid şi calitatea lor.

Astfel generalul Mercy dispune folosirea apelor Begheiului pentru alimentarea cu apa a oraşului. În 1778, este realizată în imediata apropiere a primului castel de apa, o instalaţie, avînd o roată hidromecanică montată în albia rîului care transmitea mişcarea apei la două pompe cu piston. Ele ridicau apa extrasă dintr-o fîntîna să pată în malul Begheiului într-un castel de apă, unde era epurată şi distribuită celor 6.718 locuitori. Construcţia a fost realizată de Alexandru Steinlein după proiectul inginerului olandez Maximilian Fremaut, creatorul sistemului hidro-tehnic Timiş - Bega. Alimentarea cu apă realizată prin astfel de mijloace hidromecanice la Timişoara, este prima ca principiu şi mărime construită în România. Pentru reuşită şi ingeniozitatea acestei instalaţii, simbolul ei este inclus în prima stema a Timişoarei din anul 1781, cînd oraşul primeşte statutul de oraş regal liber.

Descriere

Clădirea Hidrocentralei din cartierul Fabric constituie un element inedit în peisajul arhitecturii industriale din Timişoara. Conceput de arhitectul Laszlo Szeckely planul prevedea un ansamblu arhitectural alcătuit dintr-un corp supraînălţat, asemanător unui turn, un corp de clădire aflat pe malul stîng al Begăi şi un corp de clădire ce se întinde deasupra apei.

Turnul, aflat pe partea de sud a clădirii, se termină printr-un rezalit puternic ce prezintă şi o serie de ornamentaţii ce constă într-un şir de arcade sprijinite pe coloane. Acoperişul corpului supraînălţat este drept, mărginit de balustrade de piatră.

Baza corpului de pe mal este formată din piatră aparentă pe care se sprijină un balcon în consolă la baza turnului şi un balcon încastrat cu arc în plin centru, deasupra căruia este plasat un ornament ichtiform. Pe peretele acesteia sunt modelate două ferestre prin încadrarea de pietre în tencuială. Faţada dinspre aval este prevăzută cu ferestre în formă de arc în plin centru, acestea constînd efectiv din sticla încadrată în rame de metal. Acest corp de clădire se termină în plan vertical printr-un acoperiş în două ape. În prelungirea acestui corp se află ecluzele de supraplin ale centralei, deasupra cărora a fost construită o pasarelă de acces din lemn, de asemenea prevazută cu unele decoraţii.

Corpul de clădiri ce se întinde deasupra apei, marcînd prin înalţimea sa şi diferenţa de nivel a apei determinat de amplasarea hidrocentralei, maschează sala motoarelor. Partea inferioară, aflată la nivelul apei se sprijină pe fundaţia sapată în albia rîului. Cele trei galerii prin care se scurge apa se termină în arcuri în plin centru care sunt evidenţiate pe faţada dinspre aval printre decoraţiuni alcatuite din pietricele impregnate în tencuială. Pereţii de susţinere ai galeriilor au la capete decoruri ichtiforme.

Accesul în edificiu se realizează printr-un portal larg, de formă dreptunghiulară, avînd colţurile rotunjite. Poarta este alcatuită din două canaturi, casetată, dominată de elemente rectangulare.

Hidrocentrala de pe Bega a fost dată în folosinţă la 3 mai 1910, fiind dotată cu turbine Ganz, de 600 de cai putere, care încă funcţionează şi în ziua de azi.

Planuri - istorice, actuale, de încadrare în teritoriu, de arhitectură, tehnice, etc.

Referinţe – Bibliografie, hărţi, imagini, surse cinematografice, surse orale

Autorul fişei – numele şi calitatea acestuia

Data completării