REŢEAUA EUROPEANĂ ,,ÎNVĂŢARE INTERCULTURALĂ ÎN EUROPA”

(NILE)

DEZVOLTAREA STRATEGIILOR GENERAL ACCEPTATE ÎN ÎNVĂŢAREA INTERCULTURALĂ BAZATE PE NEVOI ŞI EXPERIENŢE

Sumarul rezultatelor proiectului NILE – 2002 – 2005

Introducere

Globalizarea vieţii economice, sociale şi politice devine din ce în ce mai evidentă. Din această perspectivă se observă creşterea mobilităţii oamenilor de pretutindeni, inclusiv creşterea numărului de migranţi de diferite credinţe şi origini care trăiesc şi lucrează în Europa. În ultimii zece ani, în Europa, se constată o creştere a unor comunităţi din punct de vedere multicultural fără însă a le fi recunoscută şi valoarea competenţelor interculturale fiindu-le refuzate participarea la dezvoltarea viaţii sociale şi politice. Pe de altă parte se observă creşterea popularităţii partidelor de extremă dreapta, a rasismului, antisemitismului şi islamofobiei în aproape toate statele europene. Toate aceste tendinţe negative au adus conceptul de ,,învăţare interculturală” pe primul plan fiind considerat ca unul din aspectele esenţiale şi de necesitate în formarea pe parcursul întregii vieţi.

Odată cu adoptarea Comunicatului ,,Să facem spaţiul european al formării pe tot parcursul vieţii o realitate”, în noiembrie 2001, Comisia Europeană şi-a propus un program ambiţios în care formarea pe tot parcursul vieţii să devină crucială pentru orice cetăţean european, fără discriminare, ca întreaga Europă să devină mai prosperă, incluzivă, tolerantă şi democratică. Comunicatul menţionează faptul că mobilitatea oamenilor este unul din factorii cheie în devenirea Europei ca cea mai dinamică societate a cunoaşterii din lume.

Una dintre componentele de bază ale succesului mobilităţilor oamenilor de pretutindeni deci şi din Europa, va fi competenţa lor interculturală. Aşadar în faţa profesorilor trainerilor, formatorilor şi facilitatorilor de învăţare se statuează (prin Comunicat) necesitatea includerii competenţelor multiculturale în traingul oamenilor implicaţi în formare.

Scopul principal al Proiectului NILE – acela de a crea o reţea a educatorilor pentru adulţi la nivel european a cărui obiectiv este focalizat pe problematica ,,învăţării interculturale” – s-a pliat pe strategia de învăţare pe tot parcursul vieţii proiectată de Comisia Europeană.

În anul 2001 Institutul pentru Cooperare Internaţională al Asociaţiei pentru Educaţia Adulţilor din Germania (IIZ-DVV) a înaintat o pre-propunere Comisiei Europene pentru a asigura o lşinie de finanţare (adiţională) din bugetul programului SOCRATES – GRUNDTVIG spre realizarea unei reţele europene în domeniul învăţării interculturale. Mulţi parteneri din Europa (18 din 14 ţări) au decis să se alăture IIZ-DVV, alcătuind nucleul reţelei. În anul 2002, după acceptarea proiectului de către Comisia Europeană, parteneri reţelei au început să coopereze din ce în ce mai aproape şi mai mult în diferite activităţi.

Cele mai vizibile produse ale primei perioade de lucru sunt două articole publicate în revista IIZ-DVV sub titlul ,,Perspective internaţionale în educaţia adulţilor” fiind disponibile în engleză în revista amintită sau în format pdf, cu posibilitatea de a fi descărcate de pe adresele de web: www.iiz-dvv.de şi www.intercultural-learning.net.

Scopurile proiectului

Pentru prima perioadă de trei ani (2002-2005) a Proiectului NILE s-au propus următoarele obiective generale:

A se înţelege cum se produce învăţarea interculturală şi cum este ea introdusă la diferote nivele; cum influenţează mediul educaţional politicile generale, naţionale şi atitudinea faţă de migranţi;
A se înţelege cum pot fi folosite pentru perfecţionarea predării şi învăţării interculturalităţii în Europa diferitele experienţe ideologii, definiţii şi practici educaţionale;
A se sugera cum poate deveni învăţarea interculturală un criteriu de calitate în ciclul învăţării pe parcursul întregii vieţi şi a se propune recomandări rezultate din experienţele practice.

Cadrul învăţării interculturale în educaţia adulţilor, în Europa

Problematica politicilor culturale, lingvistice, religioase şi a diversităţii etnice ar fi mult prea simplist pusă dacă s-ar reduce doar la combaterea discriminării, rasismului, excluderii sociale şi politice a minorităţilor etnice şi religioase din interiorul statelor membre ale Uniunii Europene şi toate acestea să se numească, simplu ,,învăţare interculturală”.

Se resimte aşadar nevoia unei puternice politici antidiscriminatorii, a recunoaşterii grupurilor minoritare etnice şi religioase (cu diversitatea moştenirii lor culturale), a unei oferte de participare democratică a acestora, a încurajării lor spre identificare sau cel puţin spre a simţi sensul apartenenţei la ţara în care s-au stabilit. Luând în considerare, din punct de vedere istoric conceptele asupra migraţiei şi integrării, dezvoltate de ţările vest-europene, concluzia amară la care s-a ajuns este că nici unul din aceste concepte nu a funcţionat atât de bine încât să genereze acest ,,sens al apartenenţei” nici cel puţin pentru a doua sau a treia generaţie de migranţi.

Desigur că sunt exemple ,,bună integrare” a migranţilor prin prisma criteriilor vizibile cum ar fi succesul în carieră sau competenţa lingvistică dar mulţi minoritari etnici şi migranţi nu se simt confortabil în cultura ţării gazdă deoarece competenţele lor multiculturale nu sunt recunoscute şi apreciate.

Deşi pare evident că societăţile adoptând principiul diversităţii au nevoie de un cadru politic corespunzător dezvoltării învăţării interculturale ca normă practică se regăseşte doar în unele ţări – în acestea în grade diferite – o tentativă de schimbare a paradigmei de la politicile integraţioniste, care forţează asimilarea la o politică globală a recunoaşterii reale a diversităţii culturale şi religioase şi a pregătirii unui spaţiu al dezbaterii interculturale pe baze incluzive.

În contextul globalizării lumiin contemporane, a migraţiei şi a evenimentelor din 11 septembrie 2001 s-a mărit sensibilitatea spre educaţie interculturală – o competenţă socială care trebuie formată tuturor – crucială pentru un dialog adevărat şi înţelegere mutuală.

Convenţiile Naţiunilor Unite şi Programele Europene au consumat multă cerneală în formularea unor documente necesare unei societăţi multiculturale, deschisă. Uniunea Europeană, Consiliul Europei şi Naţiunile Unite sunt actorii cheie în promovarea diversităţii coexistenţei paşnice, drepturilor omului şi antidiscriminării, încercând să inducă tuturor statelor ideea necesităţii schimbării paradigmei prin satisfacerea unor cerinţe politice. Convenţiile, programele, recomandările şi înţelegerile trebuie în cele din urmă transpuse în practică prin implicarea oamenilor, altfel spus, prin participarea adulţilor în educaţia interculturală.

În Europa contemporană – chiar şi la scară mondială – cerinţele pieţei muncii în ceea ce priveşte mobilitatea persoanelor, migraţia, fac din învăţarea interculturală „o afacere serioasă”. Un „exotic” care în mod obişnuit nu ameninţă sistemul de valori tradiţional al majoritarilor, devenind un vecin, un coleg, cere toleranţă şi chiar acceptarea diferitelor moduri de gândire, de manifestare şi de practicare a religiei. Nu sunt doar ritualuri culturale zilnice care produc consecinţe directe ci chiar valori culturale precum „primatul individului”, ca factor identitar, versus „primatul colectivităţii” ca factor asimilant. Primul este un concept mai ales vest-european, contrastând puternic cu ideea de asimilare, accentuând faptul că individul este parte a colectivităţii, pe când cel de-al doilea este un concept regăsit mai ales în culturile sud-europene.

Prin relevarea „bunelor practici” implementate în ţările partenere ale proiectului NILE, reţeaua a căutat să furnizeze evidenţe ale rolului vital jucat de sistemul de educaţie al adulţilor care dezvoltă conştiinţa, cunoaşterea, abilităţile practice ale educabililor în spiritul toleranţei, bunei-înţelegeri şi respectului între oameni cu toate diferenţele culturale, religioase, etnice şi lingvistice dintre ei.

Cine sunt implicaţi în NILE?

Deşi cei mai mulţi parteneri ai proiectului NILE sunt proveniţi din domeniul educaţiei adulţilor şi familiarizaţi cu inreculturalitatea, poate fi descrisă şi ca un grup eterogen de individualităţi din diferite ţări europene care s-a străduit să învingă, greutăţile cu înalt grad de complexitate ale subiectului/tematicii.

Problematica extrem de pretenţioasă i-a provocat pe toţi să găsească singuri şi în grupuri de lucru, o definiţie comună, denumiri comune şi să ia decizii comune – toate acestea în limba engleză, a doua limbă pentru toţi cu excepţia unuia – însemnînd pentru unii o limitare severă a posibilităţilor de reflecţie, expresie şi chiar participare.

Cooperarea şi dialogul dintre partenerii NILE a clarificat destul de repede faptul că termenul ,,învăţare interculturală” nu este comun tuturor. Câte odată termeni precum ,,intercultural”, ,,multicultural” şi ,,transcultural” sunt folosiţi în descrierea aceluiaşi lucru. De aceea de parcurs câteva reflexii, definite de pertenerii NILE ca elemente cheie de parcurs.

Definiţia culturii

Definirea culturii ca element cheie în dezbaterile grupului de lucru, s-a bazat pe o largă înţelegere şi analiză a proceselor de confruntare şi de surmontare a dificultăţilor interacţionale dintre diversele culturi. S-a ajuns astfel la următoarea definiţie, în sens larg: cultura este un sistem de credinţe şi cunoştinţe împărtăşite de un grup de oameni incluzând (inconştient) aşteptări legate de gândire, simţire şi acţiune.

O asemenea accepţie reflectă următoarele prezumţii:

Înţelegerea este centrată pe ,,ceea ce gândesc” şi fac oamenii zi de zi. Cultura este numai parţial vizibilă la lumina zilei, multe aspecte fiind ascunse în conştiinţa subiectivă, ele manifestându-se doar în interacţiuni cu comunitatea;
Cultura este un fenomen colectiv care nu este necesar restrâns la etnicitate, minoritate, grup. Dar, culturile regionale sau a grupurilor profesionale pot deveni culturi tipice dacă sunt suficient de cuprinzătoare;
Comunicarea interculturală nu se stabileşte între culturi ci între indivizii care participă la diferite sisteme culturale semnificative.

Schimbările pe care învăţarea intercuklturală le aduce în învăţarea adulţilor

În mod cert învăţarea interculturală dovedeşte pe de o parte un mare potenţial iar pe de altă parte o mare provocare pentru educaţia adulţilor în prezentul climat de conflicte inter-etnice, de creştere a islamofobiei, antisemitismului, şi discriminării împotriva migranţilor, minorităţilor etnice şi grupurilor religioase din Europa.

Într-o lume în globalizare toate societăţile se confruntă cu întrebări: ,,Cum se conciliază principiul egalităţii cu cel al recunoaşterii diferenţelor?” Dar cu cel al ,,păstrării tradiţiilor minorităţilor etnice?”inclusiv cu ,,diversitatea din interiorul sferei publice de interes naţional”. Aceste întrebări nu cer altceva decât schimbarea paradigmei de către membrii grupurilor majoritare, anume de a-i percepe pe minoritarii etnici şi pe migranţi ca „agenţi ai schimbării” cu drepturi de a ocupa spaţiul public şi de a influenţa armonia în statele UE şi nu ca victime.

Comisia UNESCO pentru educaţie în secolul XXI, condusă de Jacques Delors a promulgat patru piloni ai educaţiei pentru viitor:

A învăţa să cunoşti;
A învăţa să înveţi;
A învăţa să fi;
A învăţa să trăieşti împreună.

Iată deci că provocările educaţiei interculturale au un atu clar al pilonului ,,învăţând să trăim împreună”

Sarcina importantă pentru educaţia interculturală şi învăţarea interculturală nu este restricţionată la sistemul formal de educaţie ci se resfrânge asupra indivizilor permiţându-le să-şi modifice credinţele, valorile şi judecăţile prezente transferându-le ,,spre alţii”.

Pentru mulţi oameni cărora nu li s-a permis sau n-au fost formaţi în a-şi dezvolta capacitatea de gândire critică, învăţarea interculturală nu va fi uşoară. A se întreba, a refllecta, a-şi evalua propriile puncte tari şi a-şi conştientiza stereotipurile sunt doar câteva aspecte ale acţiunilor cerute indivizilor de a se forma spre a găsi cea mai bună soluţie în confruntarea cu alţi oameni de altă cultură şi /sau altă religie.

Oricum cea mai importantă concluzie pentru cei angajaţi în procesul de formare şi educare este aceea că achiziţiile de cunoştinţe, formarea priceperilor şi deprinderilor şi modelarea atitudinilor culturale trebuie să se înfăptuiască interactiv. Deşi fiecare individ tinde să se concentreze asupra propriei identităţi culturale sunt potenţialităţi pentru o ,,învăţare transformativă”.

Cele de mai sus reflectă încă o dată faptul că învăţarea interculturală este imperios cerută ân educaţia adulţilor redând mai jos care sunt raţiunile:

Învăţarea interculturală are nevoie de perspective transformative (ceea ce este suficient de dificil pentru cursanţii adulţi”;
Învăţarea interculturală provoacă rezistenţă deoarece induce frica pierderii identităţii lşi suportului de grup;
Învăţarea interculturală trebuie să fie voluntară;
Învăţarea interculturală este abordată îndeosebi de cei care au o minte deschisă, sunt interesaţi şi depăşesc barierele psihologice ale învăţării la adult;
Învăţarea interculturală nu e suficient a fi oferită doar prin cursuri de scurtă durată ci prin organizarea unui lanţ de experienţe de învăţare;
Învăţarea interculturală trebuie să înceapă cu individul căruia să i se creeze un climat pozitiv, căruia să i se inducă emoţii şi să i se ofere conţinuturi de interes.

Formarea competenţei inteculturale

Printre oamenii implicaţi în educaţia adulţilor se afirmă, fără nici un dubiu, că această competenţă (interculturală) este printre cele mai necesare competenţe de bază ale indivizilor lumii de azi, o lume în curs de globalizare. De aceea, mai jos, redăm dintr-o anume perspectivă, etapele formării ei:

Schimbarea comportamentului uman prin acceptarea influenţelor culturale;
Perceperea diferitelor „tipare culturale”, distincte de cele proprii, spre valorizare, fără ierarhizări pozitive sau negative;
Identificarea standardelor propriei culturi şi judecarea efectelor interacţiei ei cu alte culturi (conştiinţa propriei culturi);
Lărgirea „tiparelor” propriului comportament cultural prin:

utilizarea flexibilă a „regulilor culturale”;
adoptarea în mod selectiv a unor norme din alte culturi;
realizarea unor alegeri culturale raţionale în situaţii specifice.

Angajarea unor relaţii pozitive cu oameniide alte culturi, cu alte moşteniri culturale;
Surmontarea „conflictelor interculturale”.

Căteva rezultate ale proiectului NILE

În prima perioadă de derulare a proiectului partenerii şi-au stabilit „starea de lucruri” în ţările de origine prin „Rapoartele de ţară”. Acestea au fost realizate pe baza unor întrebări cheie referitoare la politicile sociale, agenţii implicaţi, cadrele de desfăşurare, grupurile ţintă, modalităţile de formare şi participare ale minorităţilor etnice şi majorităţii la învăţarea interculturală, reieşind o diversitate de situaţii. S-au identificat diferite metode şi modalităţi de abordare a învăţării interculturale, de definire şi de statuare a ei prin decizii politice în diferitele ţări participante.

În următoare perioadă s-a realizat identificarea şi colectarea factorilor de succes precum şi a modalităţilor de învăţare interculturală din fiecare ţară, prin intermediul studiilor de caz. Rezultatele sunt inserate în volumul I, publicat sub titlul: „Educaţia adulţilor îmbrăţişând diversitatea. Aspecte ale învăţării interculturale.” În concordanţă cu obiectivele proiectate, experienţele de învăţare interculturală colectate din teren prin studiile de caz au fost grupate după concepte de tip dialogic, permisiv sau constructiv-capacitiv. Prin compilarea studiilor de caz s-a realizat un tablou al diversităţii formelor de manifestare a învăţării interculturale în diferite arealuri (ţări, regiuni, zone). Totodată s-au pus în valoare modalităţile diferite prin care partenerii NILE au înţeles a demonstra exemplele de bună practică din ţările lor. Unele dintre ele au prilejuit identificarea „Principiilor de bază în ghidarea învăţării interculturale” (Austria, Finlanda, Germania).

Principiile directoare în învăţarea interculturală

Conceptul de învăţare interculturală fost în centrul dezbaterilor asupra societăţilor multiculturale, migraţiei şi integrării minorităţilor.

Se remarcă o schimbare de la orientarea mai mult educaţională a învăţării intertculturale, din anii ’80, în care mediul de învăţare formal – în şcoală şi universitate – era propice dezvoltării curriculum-ului performat de educator, spre o concepţie în anii ’90 şi până în prezent orientată mai mult politic care de fapt implică în proces atât educabilii majoritari cât şi minoritari. Acvastă turnură înseamnă pe de altă parte faptul că educaţia non-formală a început să joace un rol din ce în ce mai important.

Instituţiile de educaţia adulţilor precum universităţile populare din ţările scandinave, colegiile pentru educaţia adulţilor şi unioversităţile populare din Germania şi Austria în cooperare cu universităţile tradiţionale dar şi cu ONG-urile au proiectat şi oferit cursuri şi-au propus experienţe de învăţare în domeniul interculturalităţii spre comunităţi ale minorităţilor dar cu reflectarea punctelor de vedere a ambelor părţi (minoritară şi majoritară). S-a observat o schimbare majoră de paradigmă în ceea ce priveşte rolul comunităţilor în cursurile şi experienţele de învăţare propuse de furnizorii de educaţie trecând de la ,,obiect al educaţiei / învăţării” în ,,subiect şi actor activ în procesul învăţării”.

Instutuţiile de educaţie non-formală par a fi predestinate să lucreze în domeniul interculturalităţii din moment ce şi-au stabilit prin politica şi misiunea instituţională o orientare spre dezvoltarea şanselor tuturor în societate, spre a furniza educaţie grupurilor marginalizate pentru a crea un echilibru mai just în societate. Ele au succes deoarece sunt mai flexibile în modalităţile lor de ofertă şi pregătite să întindă o mână membrilor comunităţii.

Principiile directoare ale învăţării interculturale se pot sumariza după cum urmează:

Reciprocitate;
Echilibru în balanţa intereselor;
Echilibru între oferta de învăţare şi discursul educaţional;
Efort comun educator-educabil în realizarea prin cooperare a obiectivelor educaţionale.

Anii ’90 au fost geneza unei noi dezvoltări a conceptului de învăţare interculturală sub numele ,,managementul diversităţii”. Noul concept avea ca scop evidenţierea diferenţelor dintre sexe, vârste, religii, straturi sociale şi stiluri de viaţă propunându-şi să dezvolte grupurilor şi în final societăţii ideea utilizării în mod pozitiv a eterogenităţii.

Alte studii de caz ale partenerilor NILE au relevat cu claritate faptul că ,,investirea cu autoritate” şi ,,dezvoltarea capacităţii creatoare” a educabililor sunt trepte esenţiale spre învăţarea interculturală. Exemplele din Belgia, Letonia, Olanda şi Marea Britanie ilustrează prin ,,poveşti de succes” aceste aspecte.

Investirea cu autoritate şi dezvoltarea capacităţii creatoare a educabililor

Proiectele care au darul de a investi cu autoritate şi a dezvolta capacitatea creatoare a educabililor satisfac nevoile unor grupuri specifice. Adesea asemenea grupuri devin parteneri importanţi cu contribuţii semnificative în parteneriate publice, având iniţiative spre binele comunităţii. Datorită unui număr de factori precum sărăcia, lipsurile economice, rasismul, discriminarea sau pur şi simplu faptului că un grup este nou într-o comunitate sau ţară, aceste grupuri specifice nu sunt întotdeauna în ipostaza unor participante active.

Educaţia are un rol crucial în procesul de investirea cu autoritate şi de dezvoltare a capacităţii creatoare a oamenilor, ea fiind un catalizator şi un mijloc care articulează şi dă expresie aptitudinilor şi potenţialului pe care-l au educabilii. Provocarea pentru ea constă în abilitatea ,,de a se scurge” înspre aceştia. Iniţiativele educaţionale au scopul de a investi cu autoritate şi a dezvolta capacitatea creatoare a educabililor prin transferarea priceperilor, deprinderilor şi abilităţilor pe care le au aceştia, spre rezolvarea noilor şi adesea provocatoarelor situaţii. De exemplu un grup de femei musulmane care achiziţionează cunoştinţe de limba engleză în acelaşi timp înţelegerea sistemelor şi structurilor guvernamentale locale pot fi considerate în situaţia descrisă mai sus.

Investirea cu autoritate presupune în particular furnizarea de către educatori a suportului necesar realizării unui obiectiv, al unui grup ţintă, însoţit de furnizarea mijloacelor, sistemelor şi structurilor de cunoştinţe pentru realizarea lui.

În mod similar, dezvoltarea capacităţii creatoare constă în adăugarea la ,,fundamentul” posedat de educabili a unor elemente care să contribuie la construirea unei personalităţi solide. Programele care au investit în transferul de capacităţi confirmă faptul că educabilii nu sunt nişte ,,foi albe de hârtie”; mai curând ei sunt individualităţi complexe şi conştiente asupra nevoilor personale.

În context pan-european concepte precum ,,investirea cu autoritate” şi ,,dezvoltarea capacităţăii creatore” variază în semnificaţie şi nivel de utilizare. Grupurile de educabili asupra cărora s-au aplicat variază de asemenea.

Învăţarea interculturală în afara cadrului formal al educaţiei

În procesul de colectare a studiilor de caz de către parteneri NILE s-a dovedit faptul că adesea învăţarea interculturală îşi are locul în afara cadrului formal al educaţiei. Exemple a diferitelor cadre în care are loc învăţarea interculturală în Bulgaria, Cipru, Polonia, România, Spania şi Ungaria demonstrează destul de clar acest fapt.

S-a accentuat destul de des faptul că ,,învăţarea pe parcursul întregii vieţi” înseamnă de fapt ,,o viaţă deschisă învăţării”; primul termen denotă axa verticală a învăţării, pe durata întregii vieţi, în timp ce al doilea implică dimensiunea orizontală a învăţării dincolo de discipline şi arii curriculare spre atingerea unor modalităţi şi căi de învăţare coligate cu viaţa cotidiană. Ambele accepţii exprimă continuitatea şi ubicuitatea formării continue în cadre formale, non-formale şi informale de educaţie prin care învăţarea este asociată culturii de azi.

Aşa cum s-a menţionat mai sus în afara cadrelor educaţionale convenţionale există o varietate de medii şi activităţi de învăţare de tip informal. Învăţarea informală poate fi individuală sau colectivă, intenţională sau incidentală, activă şi autodirecţionată sau randomizată. Învăţarea informală în acord cu definiţia dată de Comisia Europeană, nu este structurată (în termeni precum: obiective, activităţi, metodologii, suporturi şi timp) şi în mod tipic nu conduce la certificare. Învăţarea informală în mod particular se realizează prin activităţi precum: lectura, navigarea pe internet, participarea la evenimente culturale, dezbateri publice, vizitarea expoziţiilor etc. Totodată, învăţarea informală are loc într-o varietate de contexte care nu sunt asociate instantaneu învăţării precum: locul de muncă, sindicatul, organizaţiile voluntare, mişcările sociale, instituţiile religioase şi culturale etc. Un rol important în realizarea şi dezvoltarea învăţării informale în lumea modernă îl are media. Iată deci că învăţarea informală este departe de a fi marginalizată în înţelegerea holistică a învăţării pe parcursul întregii vieţi, fiind împreună cu învăţarea formală şi non-formală un pilon esenţial al societăţii cunoaşterii.

Din această perspectivă societăţile democratice sunt societăţi ale cunoaşterii creând oportunităţi pentru adoptarea unor căi diverse, în contexte variate pentru toate formele de învăţare formală, non-formală şi informală, aplicabile, în contextul lucrării de faţă şi învăţării interculturale.

Putem afirma faţă de cele spuse anterior că în această perioadă sunt o serie de reforme în zona învăţământului preşcolar, şcolar, universitar şi în educaţia adulţilor spre realizarea unor programe şi reţele în problematica învăţării interculturale.

Câteva rezultate generale din ,,rapoartele de ţară” şi din ,,studiile de caz”

Se pot menţiona patru mari concluzii din analiza generală a raportelor de ţară alcătuite parteneri NILE:

La un nivel foarte general, învăţarea interculturală este legată de vastitatea problematicii drepturilor omului, minorităţilor şi migranţilor şi cu prevederile Convenţiei de la Geneva asupra azilului cu lupta împotriva discriminării, rasismului şi xenofobiei. În toate ţările europene Constituţia şi Legile garantează unele drepturi nediscriminatorii (mai ales cele legate de piaţa muncii) iar Directiva antidiscriminării a Uniunii Europene îndeamnă la armonizarea legilor naţionale în acest domeniu. Unele ţări au stabilit organisme publice de monitorizare, altele au lansat campanii împotriva discriminării lor cele mai multe au nominalizat un organism responsabil pentru minorităţi şi probleme de migraţii (organism care are dreptul de a investiga acţiunile care încalcă drepturile minorităţile şi propune măsuri pentru remedierea legilor şi procedurilor cu privire la minorităţi). Pe de altă parte se ştie că toate statele membre UE au ratificat cele mai importante convenţii internaţionale printre care şi ,,Convenţia pentru protecţia minorităţilor 28 (1111 )”.
Numai câteva ţări au îmbrăţişat până acum conceptul de diversitate culturală prevăzut în articolul 2 al Declaraţiei Universale asupra Diversităţii Culturale” a UNESCO. Belgia a demonstrat într-o formă pozitivă cum se poate implica în diversitatea culturală a societăţii după cum reiese din: ,,Dorim să cuprindem în politica noastră culturală flamandă acel tip de diversitate ce caracterizează societatea noastră nu ca o problemă ci ca o realitate dezirabilă. De aceea, noi introducem proiectul interculturalităţii în politica culturală cu un scop explicit. A investi în educarea comunităţii şi în acţiunile sale (inter)culturale este un punct de pornire important pentru realizarea unei societăţi interculturale reale în care suportul pentru fiecare persoană/individ este important.” (Documentele Ministerului Culturii a Comunităţii Flamande – 2004 – 2009). Celelalte state participante la proiectul NILE sunt undeva între o lipsă generală a conştiinţei asupra nevoii învăţării interculturale (vezi cazul Ciprului) spre un stagiu incipient a procesului de dezvoltare a conştinţei asupra nevoii învăţării interculturale, precum sugerează citatul următor din Bulgaria: ,,Până acum nu este formulată o politică specifică în domeniul educaţiei interculturale la nivel naţional, nu este o definiţie general acceptată asupra învăţării interculturale şi nu sunt dezbateri publice în problema interculturalităţii. Ca o concluzie generală putem spune că există formată în Bulgaria o bază a învăţării interculturale dar este o mare nevoie de a dezvolta un curriculum şi infrastructura necesară lui”
Pe fundalul ,,cosmetizării” istoriei prin influenţe politice, în ţările din Estul şi Vestul Europei sunt nevoi şi priorităţi diferite în domeniul învăţării interculturale. Dacă în multe ţări vest-europene învăţarea interculturală este strâns legată de problema integrării indivizilor în societate iar în cazul migranţilor problema pare o ,,stradă cu sens unic” (toţi trebuie să înveţe limba şi obiceiurile majorităţii), pentru cele mai multe ţări est-europene, conceptul de învăţare interculturală este un aspect nou adus de procesul de lărgire a Uniunii Europene cu noii membrii. În aceste ţări (cele din est) din raţiunea construirii unei societăţi civile puternice învăţarea interculturală este strâns legată de aspectele educaţiei civice şi întărirea rolului minorităţilor etnice. În multe ţări vest europene populaţia majoritară are dificultăţi în acceptarea celor care sunt vizibili diferiţi de ei. În ţări precum Belgia, Germania, Olanda şi Spania se manifestă o acceptare mai uşoară a migranţilor bine educaţi şi înstăriţi aplicanţi pentru ,,Cartea verde” decât pentru cei slab educaţi proveniţi din zone rurale ori azilanţilor care sunt văzuţi în general ca profitori a unui sistem social generos.
Nu s-a coagulat un concept general asupra semnificaţiei învăţării interculturale de aceea sunt folosiţi termeni diferiţi în ţările proiectului. În practică, învăţarea interculturală urmăreşte unul sau toate obiectivele de mai jos:

-a achiziţiona cunoştinţe asupra culturii în general şi a impactului acesteia asupra indivizilor şi grupurilor cu respectarea valorilor propriei culturi dar şi a altora.

-a dezvolta priceperile necesare indivizilor unei societăţi multiculturale : exemplu a deveni conştient de propria cultură de stereotipuri şi prejudecăţi; a fi autocritic; a-şi forma priceperi de comunicare şi relaţionare;

-a dezvolta atitudini de respect pentru diversitatea culturală, pentru identitatea culturală proprie, dar şi a altora respingând discriminarea şi intoleranţa.

-a stimula participarea la edificarea societăţii interculturale.

Convenţii asupra învăţării interculturale

Obiectivele generale ale politicilor Uniunii Europene sunt:

Să se îmbunătăţească calitatea şi efectivitatea sistemelor de educaţie şi formare;
Să se asigure accesului tuturor oamenilor la sistemele de educaţie;
Să se deschidă educaţia şi formare spre întreaga lume

Acestea sunt obiective ambiţioase iar responsabilitatea concretă revine educaţiei adulţilor care trebuie să se asigure că activismul civic, împlinirea personală şi incluziunea socială, sunt implementate şi nu uitate în lupta de supravieţuire într-o economie de piaţă neo-liberală globalizată. Trebuie să recunoaştem că procesul este dificil şi de lungă durată mai ales pentru adulţii care au fost excluşi din educaţia formală sau de pe piaţa muncii. Apoi nu trebuie să uităm faptul că în mijlocul Europei mai sunt state care neagă cetăţenilor săi, dreptul la democraţie şi participare civică.

Partenerii NILE sunt convinşi că dacă învăţarea interculturală nu devine un principiu fundamental al educaţiei adulţilor, dacă nu este implementată prin politici, programe, structuri şi concepte şi dacă nu este bazată pe dialogul dintre diverşii actori ai societăţii nu va câştiga teren în procesul formării societăţii cunoaşterii. Spre realizarea acestui deziderat partenerii reţelei NILE au căzut de acord că învăţarea interculturală trebuie să fie:

Transversală – (aplicabilă tuturor ariilor educaţiei) însemnând politici, structuri, predare-învăţare, metode şi procedee, formarea formatorilor;
Longitudinală – (aplicabilă tuturor conţinuturilor): în toate programele disciplinelor de studiu;
Deasupra unor modele de învăţare formală, non-formală şi informală;
Strategică şi aplicativă în toate fazele programelor/activităţilor educaţionale, suportând etapele de proiectare, implementare, monitorizare şi evaluare;
Bazată pe sublinierea principiilor: pregătirea tuturor în a trăi în culturalitate, pregătirea tuturor a trăi într-un mediu social eterogen, de a trăi în diversitate şi de a dezvolta democraţia.

Recomandări

Ca reflexie finală bazată pe cercetare şi dezbatere în cadrul proiectului NILE, partenerii au elaborat următoarele recomandări bazate pe nevoile educabililor, educatorilor şi comunităţilor. Concluzia importantă este că învăţarea interculturală ar trebui integrată în mediul educaţional prin intermediul învăţării formale şi non-formale

Grupul NILE analizând în toate detaliile nevoile din perspectiva educabililor, educatorilor şi comunităţilor a ajuns la următoarele rezultate:

Educabilii

Trebuie să fie susţinuţi în menţinerea culturii, religiei şi identităţii etnice;
Trebuie să beneficieze de servicii specializate puse la îndemâna lor în concordanţă cu obiceiurile şi tradiţiile specifice (mâncare specifică, lăcaşuri de rugăciune, sărbători tradiţionale);
Trebuie să beneficieze de politici şi proceduri care vor avea scopul protecţiei minorităţilor spre a-şi putea dezvolta pe de-a întregul potenţialul
Trebuie să li se ofere oportunitatea de învăţa despre drepturile şi obligaţiile lor;
Au nevoie de ajutor pentru a se organiza şi a beneficia de un forum unde îşi pot formula doleanţele.

Educatorii (din educaţia adulţilor)

Problematica formării

Învăţarea interculturală trebuie să fie încorporată în educaţia adulţilor şi trebuie să facă parte din dezvoltarea profesională;
Educatorii pentru adulţi trebuie să fie conştienţi de diversitatea culturală şi să demonstreze prin activităţile de formare (materiale, stiluri de predare-interactivă, moderarea sesiunilor şi evaluarea educabililor) că o respectă;
Formarea educatorilor pentru adulţi trebuie să le asigure competenţele necesare pentru a lucra cu grupuri minoritare;
Formarea educatorilor trebuie să-i conştientizeze asupra faptului că învăţarea interculturală arc peste alte învăţări ci este parte integrată a învăţării

Structura suportivă

Inspecţiile desfăşurate în şcoli şi în instituţii de educaţia adulţilor, pe problematica interculturalităţii, sunt eficiente dacă sunt concentrate pe evaluarea extinderilor curriculumu-lui în concordanţă cu nevoile educabililor şi dacă sunt realizate de inspectori perfecţionaţi în domeniu
Mediul în care-şi desfăşoară educatorii activitatea trebuie să fie o reflectare a diversităţii
Cunoştinţele educatorilor vor trebui puse la îndemâna educabililor
Educatorii pentru adulţi ar trebui să promoveze învăţarea interculturală

Pentru ambele grupe - educatori şi educabili

Accesul la formare, informare şi comunicare (limbă şi acces la IT)
Accesul la dreptul de a învăţa; oportunitatea de a fi cooptat în procesul educaţional
Necesitatea ca educabili să fie parte a procesului de învăţare şi nu participanţi inactivi ai lui.
Procesul educaţional trebuie realizat împreună de educatori şi educabili
Recunoaşterea valorii educabililor şi educatorilor

Comunităţile

Cooperarea cu oficialităţile comunităţii este de o deosebită importanţă pentru a încuraja educabilii netradiţionali de a avea accesul asigurat la formare
Responsabilitatea specială a şcolilor / instituţiilor educaţionale care ar trebui să adopte politici şi proceduri cu privire la:

-atragerea comunităţii

-lucrul în parteneriat

-asigurarea oamenilor din comunităţile locale că joacă un rol în viaţa instituţiilor de educaţie

Servicii egale şi diverse sunt necesare în fiecare comunitate aşa cum este în Marea Britanie Consiliul pentru Formarea Priceperilor, pentru a nu se ajunge la excluderea unor grupuri
Activităţile grupurilor majoritare şi minoritare ar trebui să se deruleze împreună, respectând valorile fiecăruia

Necesarul de fonduri

Fondurile ar trebui să fie disponibile, în mod special la nivelul comunităţilor pentru a susţine programele de formare şi învăţare interculturală.

Politicile globale (complete)

Este important de a menţiona că politicile emigraţioniste şi imigraţioniste au o influenţă fundamentală în climatul global în care se desfăşoară învăţarea interculturală. De aceea politicile privind migraţia şi imigraţia la nivel European, naţional şi local trebuie dezvoltate mai departe pentru a atinge înţelegerea în globalitate a procesului integrării indivizilor în societate ce are două componente: ,,socială” şi ,,economică”. Integrarea socială şi economică trebuie să se desfăşoare deodată / împreună. În unele ţări, legislaţia existentă trebuie adoptată de aşa natură încât să facă mai clară recunoaşterea diversităţii.

Integrarea în societate a indivizilor nu înseamnă doar susţinerea financiară a cursurilor de limbă pentru migranţi, refugiaţi sau solicitanţi de azil. Înseamnă printre altele asigurarea accesului la drepturile fundamentale (civil, politic, social, economic şi cultural), la politicile antidiscriminatorii, la politicile incluziunii sociale din sfera locuinţelor şi sănătăţii, a reunificării familiilor, la politicile ce acordă drepturi individuale şi un statut legal femeilor care-şi însoţesc partenerii sau soţii.

Prin ,,Cartea Verde” emisă de Comisia Europeană în ianuarie 2004, ce manageriază migraţia economică, se relansează o dezbatere asupra forţei de muncă migrantă care e o provocare semnificativă în domeniul educaţiei adulţilor.

În perioada în care partenerii NILE au lucrat şi dezbătut problemele interculturalităţii împreună s-a ajuns în mod clar la concluzia că nu este o singură strategie în domeniu care se poate aplica oriunde. Dar s-a ajuns la un consens, prin faptul că formarea competenţei interculturale este una din cele mai importante componente de bază ale personalităţii umane realizată prin norme, convenţii, atitudini general acceptate. Despre competenţa interculturală se poate spune, în final, că este cerută la orice nivel: individual, instituţional, societal şi politic.