Institutul Intercultural Timisoara

Programul „Masuri de Incredere" al Consiliului Europei

Minoritati: identitate si coexistenta

editie bilingva

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Volum realizat de:

Alexandra Jivan, Calin Rus si Smaranda Vultur (coordonatori),

Benedicta Andrioaie, Adrian Ionut Anghel, Eduard Antonian, Elisabeta Danciu, Aurelia Fecheta, Mirela Ilusca, Silvia Lehoczká, Sonia Liebmann, Cristi Mihai, Maria Ojoga, Liana Olari,

Adrian Onica, Alice Ratyis, Andrei Rusnac, Andrei Schwartz,

Mihai Traista, Diana Tulea, Anca Vulcanescu
 

in cadrul proiectului pilot Minoritati: identitate si coexistenta,

ref.: CBM(99)50.

Publicat si difuzat de Institutul Intercultural Timisoara (I.I.T.),

str. Miron Costin, nr. 2, RO-1900 Timisoara, tel./fax: +4 056 198 457,

e-mail: iit@iit.dnttm.ro, www.intercultural.ro, cu sprijinul Programului Masuri de Incredere al Consiliului Europei, F-67050 Strasbourg Cedex.

Punctele de vedere exprimate in acest volum apartin autorilor; ele nu reflecta in mod necesar pozitia Consiliului Europei sau a Institutului Intercultural Timisoara.

Pentru reproducerea sau traducerea totala si/sau partiala, va rugam sa va adresati Institutului Intercultural Timisoara. Este autorizata reproducerea unor extrase, cu conditia mentionarii sursei, si nu in scopuri comerciale.

Coperta: Octavian Focsan.

Tiparit in Romania, Timisoara, 2000, sub ingrijirea s.c. Agentia de Publicitate LEXUS s.r.l.

ISBN 973-85114-0-2
 
 
 
 
 
 

Sumar
 

Minoritati: identitate si coexistenta

Eduard Antonian

„Armenii sunt dusmanii Islamului, ei trebuie nimiciti", Garabet Tevanian.. Maria Ojoga

        „Erau niste necazuri foarte mari", Gheorghe Serban

        Gheorghe Vasilcin

        Gheorghe Serban

Sonia Liebmann

        „Prieteni am avut toata viata mea: si evrei, si neevrei", A. L

Anca Vulcanescu

        „Evreu sunt, evreu vreau sa mor!", Iacob Glisaru

        Eugen Scherfer

Andrei Schwartz

La treizeci de zile dupa rebeliune, am asistat, in Templul Coral din Bucuresti, la un eveniment care mi-a schimbat viata", Ernest Neumann Diana Tulea Eram atat de deprimat, incat cred ca nu m-am mai rugat in viata mea atat de profund ca atunci", Ignat Fischer

Ana Anton

Alice Ratyis

        „Mi-am dat seama ca nu pot sa-mi planific viata, lucrurile vin de la sine", Erika Mária Hatos

Benedicta Andrioaie

        „Bunicii nostri erau mult mai poloni", Ana Mocrei

Liana Olari

        „Cand imi aduc aminte ce frumos era...", Bronislava Babiasz

Alexandra Jivan

        „Numai lucruri triste pot sa-ti povestesc", Stella Petricu

Aurelia Fecheta

Au vrut sa ne termine pe toti, dar Dumnezeu a avut grija de noi", Aurel Anghel Cristi Mihai „Ma obisnuisem atat de bine cu mortii, incat nu mai imi era frica de ei", Justinian Badea Adrian Ionut Anghel

        „Acasa tot trimiteam carte, dar raspuns nu mai venea", M. S.

Elisabeta Danciu

        „Eram satula de bucurie, ca vedeam ca treburile merg bine acasa, eram plina de bucurie si nu eram flamanda", Sarlonta-Ghina Constantin

        Elisabeta Stefan

        Tica Tomescu

        Gheorghe Constantin

Adrian Onica

        „Când am fost pe front, m-am rugat puterii dumnezeiesti", Milivoi Cacic

Silvia Lehoczká

Pe mine, ca minoritate slovaca, m-au pus sa recit poezia Sunt român", Stefan Jancik Mirela Ilusca

        „Locuind intr-un oras cosmopolit, se vorbeau curent cinci limbi", Miroslava Lemni

Andrei Rusnac

        „De cand ma tin minte, de atunci am inceput sa lucrez", Silvia Rosocha

Mihai Traista

        „Pastrand amintirile despre altii, lasam amintiri despre noi",Nicolai Cocerjuc
 
 

Minoritati: identitate si existenta



1. Proiectul

Inclus in Programul „Masuri de Incredere" al Consiliului Europei, proiectul Minoritati: identitate si coexistenta a fost pus in practica, in perioada noiembrie 1999 - februarie 2001, de Institutul Intercultural Timisoara, in colaborare cu Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale din Guvernul Romaniei (D.P.M.N.) si un grup de tineri reprezentanti ai organizatiilor si/sau comunitatilor minoritatilor nationale din Romania. El a reunit, in cadrul activitatilor sale, in jur de treizeci de persoane, din majoritatea comunitatilor minoritare reprezentate in Consiliul Minoritatilor Nationale din Romania. Actiunile proiectului se inscriu in continuarea evolutiei miscarii de tineret din cadrul organizatiilor minoritatilor nationale.

Astfel, in ultima perioada, tinerii au ocupat un loc din ce in ce mai important in majoritatea organizatiilor care reprezinta comunitatile minoritare in Consiliul Minoritatilor Nationale. Cu sprijinul D.P.M.N., tinerii reprezentanti ai organizatiilor minoritatilor s-au organizat in structuri bine definite, care functioneaza in cadrul acestor organizatii. Mai mult, cu ocazia unor actiuni ale D.P.M.N., liderii de tineret ai organizatiilor in discutie au inceput sa colaboreze, avand in vedere faptul ca, in ciuda diferentelor care tin de specificul fiecarei comunitati/organizatii, se lovesc de probleme similare.

Un moment important in aceasta evolutie a fost participarea liderilor de tineret la „Zilele Institutului Intercultural Timisoara", organizate in noiembrie 1998, la Timisoara. La acelasi eveniment, organizat, de altfel, tot cu sprijinul Programului „Masuri de Incredere" al Consiliului Europei, specialisti in domeniu au prezentat mai multe studii vizand comunitatile minoritare din Banat, pornind de la patrimoniul lor oral si de la modul in care membrii acestor comunitati au perceput diferitele eveniment ale istoriei recente.

In urma dezbaterilor din cadrul acestei manifestari s-au conturat cateva idei care stau la baza prezentului proiect:

Plecand de la aceste constatari, proiectul si-a propus: 2. Cateva concepte, principii si metode

2.1. Identitate si cultura

Pentru a facilita intelegerea principiilor care stau la baza acestui volum si in scopul de a situa textele prezentate intr-un context teoretic, consideram necesar sa precizam sensul pe care il acordam unor concepte fundamentale in domeniu.

In ceea ce priveste identitatea culturala, avem de a face cu doua perspective: o conceptie substantialista, monolitica si statica, respectiv una de tip interactionist, pluralist si dinamic. Astfel, primul curent defineste identitatea ca un dat permanent si unic, pornind de la suporturi identitare fixe, privilegiate, cum ar fi: limba, religia, numele, traditiile culturale etc. Actantul sistemului cultural are o sarcina extrem de simpla: el trebuie sa-si insuseasca trasaturile, bine definite, de altfel, ale culturii in care s-a nascut. Un rol deosebit il are, in acest caz, istoria grupului/comunitatii din care face parte individul. Procesul de definire a identitatii culturale a unui membru al grupului se face prin raportare la o sursa istorica ce ii uneste pe toti membrii grupului si care primeste, de cele mai multe ori, caracteristici apropiate de sacralitate. Relatia societate-cultura este una de identificare, de suprapunere completa.

Afirmarea conceptului de diversitate culturala care caracterizeaza societatea actuala, interactiunile sociale intre grupuri purtatoare a unor culturi diferite, au dus la o renegociere a sensului de identitate. S-a trecut, prin urmare, de la o conceptie statica, bazata pe invatarea si apropierea de o mostenire, la una de tip dinamic, la un tip de identitate care se construieste prin interactiune cu ceilalti. Trebuie spus ca aceasta noua dimensiune a identitatii nu o neaga pe prima, ci o completeaza. Aceste doua perspective asupra identitatii sunt strans legate de acceptiunile conferite conceptului de cultura.

O prima perspectiva asupra culturii este, astfel, cea elitista. In acest sens, putem concepe cultura facand apel la elemente cum ar fi arta si stiinta. Se vorbeste, astfel, despre un om cultivat, cu referire la o persoana ce are un anumit numar de calitati bine definite: cunostinte, un anumit fel de a fi si de a se comporta. Ceea ce este esential si defineste cultura, din acest punct de vedere, sunt creatiile artistice si stiintifice care corespund unor standarde considerate absolute. Totalitatea acestor creatii constituie continutul patrimoniului cultural, care merita a fi transmis din generatie in generatie, luat ca reper de toti membrii societatii si dezvoltat, cu fiecare generatie, de elita intelectuala a acesteia.

Conform perspectivei esentialiste, cultura unei comunitati este vazuta ca rezultanta unui ansamblu de caracteristici si valori fundamentale (marci culturale), care s-au pastrat de-a lungul istoriei si care sunt considerate ca o mostenire a respectivei comunitati. Aceste caracteristici sunt considerate ca o lista fixa si cunoscuta, in primul rand, de membrii comunitatii, dar si de membrii altor comunitati, cu care exista contacte directe. Ele se refera atat la trasaturi de personalitate ale membrilor comunitatii, cat si la creatiile trecutului, recunoscute ca valoroase, la anumite creatii folclorice, la traditii si simboluri, dar si la elemente generale, precum limba sau practicile religioase.

In intelesul ei antropologic, consideram cultura ca ansamblul trasaturilor caracteristice pentru modul de viata al membrilor unei societati. Demersul antropologic acorda un loc privilegiat complexitatii termenului. Astfel, cultura isi depaseste intelesurile ei primare, luand in considerare, in plus, credinte, valori, comportamente, forme sociale, caracteristici materiale ale unui grup social, adica, pe scurt, acele elemente care stau la baza unui mod de viata.

Doua sunt dimensiunile identitatii ce definesc, in mod esential, raporturile majoritate-minoritate in societatea romaneasca actuala: este vorba despre identitatea nationala si despre identitatea etnica.

Conceptul de identitate etnica, aparut pe scena stiintelor sociale abia in cea de-a doua jumatate a secolului XX, are doua acceptiuni. Una care porneste de la elemente exterioare, fixe, legate de limba, religie, teritoriu, institutii, istorie, traditii si cea de-a doua, care pune accentul pe dimensiunea subiectiva, pe constiinta apartenentei la un anumit, grup etnic ca element definitoriu al identitatii etnice.

Natiunea reprezinta o categorie sociala fundamentala pentru intelegerea societatilor contemporane. Indiferent de modul in care este conceputa, ca grup de indivizi ce impartasesc o origine si elemente culturale comune, sau ca grup definit prin raportarea de tip contractual a indivizilor, ce locuiesc pe un anumit teritoriu, la un set de valori si principii, natiunea are drept caracteristica fundamentala faptul ca se defineste ca nivel absolut, suprem al identitatii. Aceasta perspectiva poate duce, astfel, la ipoteza ca afirmarea identitatii de minoritate nationala ar scurtcircuita logica sociala a natiunii.
 
 

2.2. Perspectiva interculturala si relatiile minoritati-majoritate

Relatiile dintre minoritati si majoritate intr-o societate multiculturala pot deveni, adeseori, sursa de tensiuni sociale. Tendinta majoritatii, manifestata intr-un mod constient si explicit sau, dimpotriva, inconstient si implicit, este, in general, de omogenizare, mergand pana la impunerea unor modele culturale proprii, intru asimilarea minoritatilor. La randul lor, acestea pot ceda presiunii sau, dimpotriva, se vor opune, luptand pentru pastrarea identitatii lor culturale. Aceasta lupta, justificata de frica pierderii identitatii, duce, de multe ori, la atitudini de inchidere, chiar de izolare, respectiv la privilegierea unei constructii identitare bazate pe o vizuine esentialista asupra culturii.

Mecanismele politice care isi propun sa asigure comunitatilor minoritare dreptul la pastrarea propriei identitati, ca, de exemplu, cele care au fost puse in practica in ultimii ani in Romania, nu pot, singure, sa garanteze relatii pozitive intre minoritati si majoritate. Cu siguranta, faptul ca minoritatile au o voce in parlament, ca exista un Consiliu al Minoritatilor Nationale, care este consultat in orice problema referitoare la comunitatile respective sau ca organizatiile minoritatilor nationale primesc subventii guvernamentale pentru functionare si activitati, constituie elemente importante in vederea promovarii unor bune relatii intre minoritati si majoritate.

Insa, aceste masuri nu ajung daca, in mare parte, populatia majoritara nu este constienta de diversitatea culturala a societatii romanesti. Aceasta diversitate a fost negata, poate, sau minimalizata, implicit sau explicit, atat in timpul procesului de constituire a identitatii nationale romanesti, care a avut la baza, ca si in cazul genezei altor natiuni, o conceptie esentialista asupra culturii, cat si in anii dictaturii comuniste, care a utilizat un discurs nationalist, in scopuri ideologice. Mult prea des, perceptiile intre diferitele comunitati se bazeaza pe stereotipuri si, din pacate, sistemul educativ contribuie la perpetuarea lor. Avem, de asemenea, tendinta sa uitam ca, intr-o situatie de interactiune intre culturi diferite, ele vor fi, toate, influentate. Iar interferentele care rezulta vor imbogati fiecare dintre aceasta cultura.

Perspectiva interculturala, cea care pune accent pe respectul diversitatii culturale sustine, de asemenea, necesitatea comunicarii interculturale, dincolo de stereotipuri, ca o pre-conditie pentru stabilitatea pe termen lung in societatile noastre multiculturale. Una dintre metodele care, dupa parerea noastra, contribuie, intr-un mod extrem de eficace, la promovarea perspectivei interculturale in relatiile dintre minoritati si majoritate, este istoria orala.
 
 

2.3. Istorie orala

Istoria orala si stiintele socio-umane

Chiar daca aparitia istoriei orale ca disciplina este relativ tarzie, legata fiind, in anii ’60, de numele lui Alan Nevin, le datoram sociologilor Thomas si Znaniecki ideea utilizarii documentelor personale pentru a caracteriza nu doar viata unui individ, ci si aceea a unui grup social. Cei doi au apreciat povestirea vietii ca tipul perfect de material sociologic. Studiind, prin intermediul povestirilor vietii si a unor scrisori, comunitatea polonezilor emigrati in Statele Unite la inceputul secolului, au publicat, in 1918-1920 o lucrare in cinci volume, devenita, de altfel, un clasic al genului, Taranul polonez. Partizanii unei sociologii pragmatice, interesati, mai degraba, de aspectul dinamic al situatiilor, decat de cel stabil, cei doi sociologi acorda o importanta particulara povestirii vietii, in masura in care aceasta permite evidentierea genezei unei actiuni, unei convingeri, unei viziuni asupra lumii, precum si a campului de interactiuni care genereaza si transforma procesele sociale. Din acest punct de vedere, cei doi continua traditia lui G. H. Mead, care vedea in deschiderea catre celalalt, atomul insusi al socializarii. In prezent, interactionismul american, precum si perspectiva constructivista asupra realitatii, sau etno-metodologia, se inscriu in aceeasi traditie.

Sociologi, antropologi, etnologi, psihologi, istorici, chiar si scriitori si jurnalisti utilizeaza, astazi, documente de istorie orala, in scopuri extrem de diverse. Uneori este vorba de cercetarea propriu-zisa, care vizeaza mai degraba construirea unui teren de studiu, decat crearea unui document de arhiva; alteori e vorba de o cale privilegiata pentru studiul comportamentelor, al mentalitatilor si al sensibilitatilor membrilor unei anumite comunitati - obiect, deci, de interpretare, ca orice alt document. Marturia orala poate fi utilizata pentru completarea informatiilor dintr-un document scris sau, in anumite cazuri, chiar pentru a furniza informatii greu de obtinut pe o alta cale, mai ales in acele cazuri in care memoria a suferit deformari grave, in urma a ceea ce Marc Ferro numea, «tacerile istoriei».

In ceea ce ii priveste pe istorici, din momentul in care au acceptat ca viata cotidiana, mentalitatile, evenimentele locale, fapte diverse apartin, de asemenea, campului disciplinei lor, vor accepta si importanta marturiilor sub forma povestirilor vietii, sub forma documentelor personale, ale arhivelor de familie, chiar daca acestea apartin unor oameni simpli, unor straturi non-privilegiate. Istoria orala se inscrie, de altfel, in aceeasi linie cu democratizarea dreptului la cuvant, dreptului la istorie, lansat de „noua istorie".
 
 

Memorie si identitate in povestirea vietii Povestirea vietii este o forma aparte a discursului memorial. Ca orice discurs memorial, ea presupune o reconstructie a trecutului, prin intermediul a ceea ce Maurice Halbwachs numea „cadrele sociale ale memoriei", forme de ancorare ale discursului memoriei intr-un context socio-istoric. Un loc, un eveniment, un personaj, un mit pot servi drept repere oricarui proces de rememorare, instaurand un raport specific intre prezent si trecut. Insa, in acelasi timp, povestirea vietii este o proiectie, fara doar si poate, provizorie si, cateodata, conjuncturala a unei autobiografii. Intrucat persoana care isi povesteste amintirile este preocupata sa dea un sens la tot ceea ce povesteste, sa treaca in perspectiva trecutul, sa il evalueze si sa il interpreteze.

Dintr-o alta perspectiva, putem sa vorbim de povestirea vietii ca despre un discurs fondator, prin care cel care povesteste isi construieste o imagine, deci o identitate. Identitatea (ca, de altfel, si memoria) se construieste si se reconstruieste, iar povestirea vietii este un cadru ideal pentru revelarea acestui proces.

Mai multe nivele ale sensului si ale coerentei sunt implicate aici, incepand cu insasi structura narativa. Dupa cum a subliniat Paul Ricoeur, orice forma narativa are o anumita putere in a-si configura sensul. Povestirea vietii este, deja, o forma de interpretare a faptelor, motiv pentru care obiectivitatea unui anumit tip de istorie, in particular a istoriei asa-zis narative, a fost contestata adeseori. Este mai corect, poate, in ceea ce priveste povestirea vietii, sa vorbim despre statutul de veridicitate si nu despre cel de adevar.

Pe de alta parte, o anume retorica este necesara oricarei comunicari de memorie. Pentru a convinge, a emotiona sau a se face inteles, povestitorul creeaza un cortegiu de strategii narative si argumentative. Exista naratologi care sustin ca fiecare povestire are, de fapt, o structura argumentativa. Acest aspect este legat de relatia cu un interlocutor prezent si, prin intermediul acestuia, cu un altul, absent, dar care este invocat ca posibil martor la cele povestite. Acest cadru dialogal, cu mai multe nivele, este parte constitutiva a sensului insusi al povestirii, dupa cum vom sublinia mai jos, vorbind despre conditiile producerii unei povestiri a vietii. El creeaza un alt nivel de coerenta al povestirii, care tine de capacitatea partenerilor de dialog sa produca, impreuna, un discurs al memoriei, printr-o dubla actiune: de impartasire a memoriei si de ascultare, facand apel la competenta memoriala a fiecaruia, inclusiv la memoria culturala.

Am remarcat adeseori un asemenea apel, la o memorie presupusa, comuna, destinata facilitarii intelegerii si impartasirii memoriei. Referinte biblice, referinte la diferite mituri, la povesti sau la motive folclorice, citarea unor proverbe, recurgerea la anumite scheme narative prefabricate, toate acestea confera discursului memorial un cadru care-i acorda un anumit prestigiu, dar care are, in special, rolul de a facilita transmiterea unei experiente singulare. Se face apel la o memorie comuna, in scopul unei mai bune intelegeri, dar si in acela de a da faptelor povestite un soi de aura exemplara, de a proiecta evenimentele in ordinea a ceea ce este semnificativ si memorabil. Aceste aspecte care tin de retorica naratiunii nu sunt, deci, neglijabile. Ele pun in joc un camp intertextual care participa la ceea ce a numit Bertaux punerea in perspectiva a faptelor povestite.

Regasim acest joc, dintre subiectivitate si obiectivitate, in povestirea vietii. Cel care isi povesteste viata, incearca sa-i confere o coerenta retrospectiva. El incearca, in acelasi timp, sa se defineasca pe sine insusi. Identitatea apare, aici, ca un loc de fuga, ca un „camin virtual", dupa cum spunea Lévi-Strauss. Identitatea individuala dobandeste consistenta in raport cu anumite repere identitare: un nume, o familie, o experienta, o practica, un simbol, o legenda, un mit. Imaginile celuilalt se definesc prin repere comparabile. Dupa cum subliniaza multi cercetatori, nu este vorba de a descoperi o esenta, nici de a revela o substanta, ci de a stabili frontiere, de a trasa limite, prin care jocul identitatii si al alteritatii devine transparent.

Intrucat cei care fac analiza povestirilor vietii nu cauta „personalitatea psihologica sau culturala (in sensul personalitatii de baza) a subiectilor implicati, ci forma simbolica si, in special, a limbajului in care povestesc, argumenteaza, se exprima". Avem, deci, de a face cu „a spune" si nu trebuie sa uitam ca ceea ce ne este spus reprezinta punctul de vedere al subiectului povestitor „asupra lumii care este <<lumea lui>> si pe care o defineste in propria sa maniera". Prin intermediul acestor „definitii ale situatiilor traite", pentru a utiliza limbajul lui Thomas si Znaniecki, putem accede la universul valorilor subiectului, la o anumita imagine de sine, pe care o proiecteaza prin povestirea propriei vieti, la o retea complexa de afilieri, care-l definesc ca apartinand unui grup sau unei comunitati.

Perspectiva noastra asupra identitatii este una dinamica si constructivista. In volumul sau consacrat raportului dintre memorie si identitate, Joël Candau defineste identitatea drept „o constructie sociala in devenire, in cadrul unei relatii dialogale cu ceilalti". O povestire a vietii pune in evidenta acest proces de reconstructie identitara, prin intermediul discursului memorial.

In acelasi sens, teoriile recente asupra etnicitatii, de exemplu, opun, perspectivelor substantialiste ale identitatii etnice, o definitie a etniei in termeni de frontiere care separ, delimiteaza, dar permit in acelasi timp articulari intre grupuri (cf. Barth). Prin aceasta dinamica, intre zonele de separare si de articulare in jurul unei frontiere, etniile se redefinesc periodic. Cu ajutorul celuilalt, imaginea de sine ia forma si continut. Admirat, respins sau detestat, model ideal sau figura a marginalului, imagine a strainului bun sau rau, acest celalalt este, intr-o mare masura, o proiectie de sine. Un intreg joc simbolic este implicat in raporturile cu celalalt sau cu ceilalti, un joc ce presupune o ierarhie a locurilor, desi provizorie, variabila in timp, supusa unor schimbari posibile. Intelegem, deci, ca antropologul este cel mai bine plasat pentru a aborda acest gen de probleme, prezentate in orice gen de povestire a vietii.

Dupa cum am incercat sa sugeram mai sus, povestirea vietii deschide scena identitatii individuale spre spatiul unei identitati colective. Universul reprezentarilor si al credintelor unei persoane face parte dintr-un soi de „semantica colectiva a vietii sociale", intrucat este legat de anumite practici care, prin interferenta cu situatii obiective, inspira actorilor logicile actiunii. La randul lui, Paul Thompson, autorul unui manual de istorie orala devenit clasic deja, crede ca analiza povestirilor vietii ofera sociologilor sansa de a reintroduce dimensiunea temporala in analiza sociologica a ciclurilor de viata, a mobilitatii sociale, a relatiei dintre traditie si schimbare sociala, ca proces socio-istoric. El numeste acest tip de investigare etno-istorie. In ceea ce-l priveste pe Daniel Bertaux, el se va interesa mai degraba de povestirile vietii din perspectiva unei etno-sociologii, care permite descifrarea unor tipuri de comportamente, de logici de actiune (proprii unei categorii de oameni care practica aceeasi meserie), prin raportare la anumite situatii socio-istorice specifice.

Nu mai putin interesant ar putea fi un demers care sa tina cont de povestirile vietii in analiza imaginarului social, „idei-imagini ale societatii globale", pe care societatile le elaboreaza „pentru a obtine o identitate", pentru a sugera „modele formatoare pentru membrii ei", ca cel al „bunului cetatean", al „militantului devotat" etc. (Baczko). Un mare numar de discursuri de istorie orala pune in evidenta proiecte existentiale, construite in functie de anumite modele (chiar daca, adeseori, este vorba de motivatii retrospective ale unui traseu existential care se raporteaza la acest imaginar social).
 
 

Recomandari metodologice

Odata obtinut, documentul de istorie orala va fi recontextualizat, reinserat intr-o retea de texte sau de discursuri diverse si practici. Intr-un cuvant, in alt context, in care intelesul sau semnificativ poate fi valorificat mai bine.

Contextul producerii documentului de istorie orala, in opinia majoritatii cercetatorilor, este parte integranta din documentul insusi. Astfel, relatia care se stabileste intre subiectul intervievat si persoana care realizeaza interviul, precum si circumstantele in care se face aceasta inregistrare, incluzandu-se aici si scopul declarat al realizatorului interviului, influenteaza intr-un mod decisiv marturia orala. Pentru a obtine un document bun de istorie orala, sunt obligatorii cateva conditii preliminare.

De aceea, inainte chiar de pregatirea interviului, realizatorul trebuie sa stie foarte clar la ce ii va servi documentul oral. El trebuie, practic, sa aiba un proiect, bine conturat, in legatura cu utilizarea textului.

Evident, idealul ar fi sa se influenteze cat mai putin discursurile intervievatilor, in special atunci cand nu este vorba de interviuri focalizate pe probleme precise, cum ar fi cazul interviurilor destinate completarii sau clarificarii unor informatii obtinute dinainte, sau a celor care privesc un eveniment precis. Cercetatorul isi construieste, incetul cu incetul, terenul de actiune, pe masura ce avanseza in munca sa.

Iata de ce, in scopul obtinerii unui document valabil de istorie orala, cercetatorul trebuie sa se initieze din timp asupra temei studiului sau si sa se informeze asupra subiectelor care vor face obiectul interviului sau, precum si asupra interlocutorului. O vizita sau o discutie telefonica, un contact prealabil prin scris sunt recomandate pentru stabilirea datei si locului intalnirii, precum si a catorva puncte ale discutiei.

Este recomandabil ca, pe parcursul interviului, subiectul intervievat sa fie lasat sa se exprime liber, fara sa-l intrerupem sau sa-l influentam prin intrebari care sugereaza raspunsul. Intrebarile trebuie sa fie clare si nu foarte lungi. Este util sa notam in timpul interviului numele persoanelor si a locurilor, pentru a le verifica ulterior cu intervievatul. Este preferabil ca intrebarile legate de un subiect sau altul sa fie puse la sfarsitul interviului, pentru a preintampina riscul deturnarii discutiei de la subiectul preferat la un moment dat de interlocutor. Cercetatori ca Poirier si Clapier-Valladon recomanda chiar un dialog cu intervievatul dupa inregistrarea povestirii vietii. Acesta il ajuta pe cel inregistrat sa procedeze la o auto-evaluare, la o regandire a propriei experiente, la emiterea unor judecati critice care sa relativizeze informatiile. „Aceasta apreciere ar trebui sa permita formularea unei reflectii referitoare la propria sa <<normalitate>>, la comportamentele sale si la cum isi vede reprezentarea in grupul caruia ii apatine".

Recomandarile formulate mai sus sunt valabile in special atunci cand este vorba de povestirile vietii. Povestirea vietii are, prin ea insasi, o anumita coerenta, aceea data de cronologia faptelor reunite intr-o istorie care are un inceput si un sfarsit sau de sensul global pe care o persoana il poate da retrospectiv evenimentelor propriei vieti. Daniel Bertaux vorbea in acest context de „totalizarea subiectiva", numind, astfel, bilantul unei vieti care ne permite sa stabilim un univers al valorilor subiectului povestitor.

Dupa inregistarea interviului, se va completa o fisa a subiectului,in care se noteaza cateva date importante: nume, prenume (porecla daca este cazul), data si locul nasterii, studii, profesie, familie etc., precum si date privind interviul (cine a facut interviul, unde, cand, numarul de casete inregistrate, durata interviului). Un caiet sau un jurnal de teren ne vor ajuta, de asemenea, amintindu-ne detalii care ar putea fi ignorate, impresii de moment, reactii care ne-ar permite sa reconstituim mai tarziu cadrul circumstantial al interviului, precum si progresul nostru in cercetare, intrebarile pe care nu le-am pus in timpul inregistrarii.

Se recomanda sa se reasculte si sa se transcrie interviul cat mai repede cu putinta dupa inregistrare. Transcrierea trebuie facuta cat mai exact - marcandu-se inclusiv mimica, tonalitatile vocii etc. - pentru a putea servi astfel oricui la o posibila reconstituire a textului in ansamblu. Anumite repetitii, ezitari, divagatii sau pauze pot avea o valoare semnificativa si nu trebuie sterse. Documentele cu caracter oral sunt importante tocmai prin aceasta oralitate, iar transcrierea trebuie cel putin sa sugereze, daca nu poate conserva in totalitate, urmele oralitatii.

Chestiunea publicarii textului ridica probleme suplimentare, intrucat trebuie luata o decizie referitoare la forma sub care textul va fi publicat, in functie, evident, de scopurile si intentiile care prezida actul reintegrarii unui text de istorie orala intr-un circuit de comunicare a memoriei. Principii de etica elementara a cercetarii in istoria orala cer ca textele sa nu fie publicate fara acordul prealabil al subiectului si, in special, sa nu se deformeze - prin taieri sau citate partiale - sensul pe care intervievatul vroia sa il exprime. Sunt unii specialisti in istoria orala care recomanda sa se arate intervievatului transcrierea marturiei sale inaintea publicarii.

Dupa cum mentioneaza Marc Ferro, cel care este implicat intr-un studiu de istorie orala are o functie dubla: „sa conserve, iar mai apoi sa faca inteligibil". Documentul oral transcris este, in acest context, un mijloc si nu un scop in sine, care ne permite sa ne apropiem de o anumita realitate. Compararea variantelor, analiza textului, interpretarea sunt mai mult decat necesare. Pentru a intelege bilantul unei vieti sau al unei actiuni umane, trebuie sa plasam faptele sau evenimentele povestite intr-un context mai larg, prin analiza contextului producerii textului, prin cunoasterea contextului istoric in toate dimensiunile sale.

In ceea ce-l priveste pe antropolog, acest „vindecator prins intre individ si grup, va incerca sa inteleaga, pornind de la cateva date empirice, cum anume indivizii ajung sa-si impartaseasca practici, reprezentari, credinte, amintiri, intr-un cuvant, sa produca, astfel, ceea ce numim cultura" (Candau). Mai mult, antropologul este cel mai bine plasat pentru o analiza a diferentei, fie ca este implicata de distanta temporala sau de raporturile cu ceilalti: celalalt care isi spune povestirea, dar care „nu se limiteaza la a se povesti pe sine insusi; el povesteste si despre ceilalti, in masura in care acestia fac parte din propria-i existenta" (Poirier, Clapier-Valland) sau in masura in care, orice parcurs memorial implica un parcurs identitar, prin urmare un raport cu celalalt.

Mai mult, noi insine suntem integrati in circuitul de transmitere a memoriei si trebuie vegheat ca aceasta transmitere sa se deruleze in cele mai bune conditii. Trebuie, de asemenea, sa tinem cont de faptul ca interviul nu este o simpla tehnica, ci o intalnire cu o persoana care ne transmite o marturie, care traieste cu noi o experienta. Ii suntem, asadar, datori pentru parteneriatul acceptat, trebuie sa o tratam cu respect si responsabilitate. Intrucat participam amandoi, intervievat si intervievator, la o experinta de impartasire a memoriei si administram, in acelasi timp, memoria. Lucru extrem de delicat si dificil, pentru ca nu putem sa stergem caracterul subiectiv.

Trebuie sa fim atenti la toate aceste aspecte, trebuie sa evitam sa utilizam memoria ca o arma, trebuie sa gasim terenul pe care am avea cea mai mare sansa sa fim intelesi si ascultati. In special ascultati, intr-o lume in care, din pacate, oamenii vor mai mult sa vorbeasca decat sa asculte. Insa, „a intelege sensul a ceea ce este spus, nu inseamna doar a fi atent, a asculta si a-si asuma cuvintele auzite, inseamna si a analiza mecanismele producerii sensului, a evidentia opozitiile si corelarile dintre cele mi structurante" . Iata datoria cercetatorului: de a intreprinde o analiza mai aprofundata si de a evita, astfel, generalizarile prea rapide, concluziile prea grabite.

Utilizarile memoriei pot fi bune sau dimpotriva. O solutie pe care o gasesc de bun simt si pe care o prefer altora, este cea propusa de Tzvetan Todorov in volumul Les abus de la mémoire (n.tr. Abuzurile memoriei). El vorbeste aici, in special, de valoarea exemplara a memoriei, acea memorie care ne face sa purtam doliul propriilor noastre suferinte si sa le gasim ca fiind inacceptabile, chiar daca ele ii privesc si pe altii. Exista o diferenta intre partajul memorial (a impartati cu altii o experienta) si sanctiunea faptelor (a spune ce e bine si ce e rau). Justitia este, in ultima instanta, cea care trebuie sa faca aceasta judecata, pentru a impiedica memoria sa o faca in locul ei.
 
 

Istoria orala dincolo de stiinta

Dupa mai multe decenii de dictatura, marcate de cenzura memoriei si a dreptului la cuvant, marcate de numeroase distorsiuni ale istoriei oficiale, societatea romaneasca sufera, inca, de o lipsa de solidaritate si de incredere, datorata, intre altele, fragilitatii societatii civile si unei lipse de comunicare.

Istoria orala permite unor subiecti ignorati anterior impartasirea unei memorii care devine astfel un bun comun. Ea democratizeaza cuvantul, permitand unor grupuri sociale diverse accesul la scena publica. In sfarsit, dupa o perioada de puternica tendinta de omogenizare, ea deschide o poarta recuperarii si respectului individualului, a particularului, a tot ceea ce reprezinta diferenta. Ea restituie dreptul de afirmare, de exprimare. Toate acestea nu pot avea decat efecte pozitive in plan moral, dar si in plan practic intr-o societate aflata in cautarea unei noi identitati.

Un aspect extrem de important, demonstrat pe deplin de proiectul nostru, este acela ca istoria orala nu este doar un instrument de lucru pentru cercetatori, dar si o metoda cu un impact real educativ si social, la indemana celor care doresc sa organizeze activitatile de tineret plecand de la aceste principii. In cazul unor asemenea activitati, impactul procesului de culegere de date asupra celor care sunt implicati (intervievati, realizatori de interviu si comunitate) este cel putin la fel de important ca si impactul asupra cititorilor.
 
 

3. Volumul

Este, evident, unul dintre rezultatele acestui proiect. Sunt necesare cateva precizari, inainte de a rezuma modul in care el a fost conceput.

Inscriindu-ne in logica proiectului, prezentata mai sus, nu a fost o conditie ca tinerii participanti la proiect sa aiba cunostinte legate de istorie orala. Ei au fost formati, in acest sens, in cadrul a doua sesiuni, iar mai apoi au procedat la munca efectiva, de teren. De asemenea, nu a existat un numar impus de interviuri minim sau maxim. Fiecare membru al echipei de proiect si-a organizat, asadar, activitatea de teren.

Sunt inregistrari in limbile materne sau, dimpotriva, subiectii au preferat sa povesteasca in romana. In cazul textelor publicate, am decis, pentru a usura lectura, dar si din motive de spatiu, sa publicam textele cu povestirile vietii in limba romana. Acolo unde a fost cazul, acestea au fost traduse. Notele de subsol mentioneaza aceste situatii.

Ar mai fi de precizat in acest context faptul ca o traducere integrala a acestor documente de istorie orala in cea de-a doua limba a proiectului, limba franceza, este extrem de anevoioasa si presupune o munca intensa, de lunga durata, cu reveniri si corecturi repetate si, de asemenea, cu un numar foarte mare de note de subsol, care ar trebui sa explice si sa descrie acele contexte care sunt specifice comunitatilor in cauza sau, dupa caz, tarii. Am ales, asadar, sa publicam doar traducerea acelor alineate de prezentare, care apar inaintea majoritatii interviurilor publicate. Cu siguranta ca, in viitorul imediat, vom proceda la a ne indeplini si aceasta datorie si vom publica traducerile, gasind o solutie optima pentru a facilita intelegerea si contextualizarea. Cu atat mai mult cu cat volumul, in totalitatea sa, va fi prezent pe pagina de internet a Institutului Intercultural Timisoara. Intr-o prima varianta, deci, urmand ca, mai apoi, aceasta sa fie completata. In acest context precizam, de asemenea, faptul ca sunt cazuri in care o singura persoana a facut mai multe interviuri. Din pacate, nu le-am putut integra pe toate, din motive lesne de inteles. Unii dintre colaboratorii nostri au ales sa ataseze textului publicat scurte prezentari ale celorlalte povestiri sau personaje, altii nu. Oricum, toate aceste documente vor fi in totalitate prezente pe site-ul nostru. Evident ca, in cazul continuarii inregistrarilor chiar si dupa incheierea proiectului, ramanem la dispozitia colaboratorilor nostri, in vederea publicarii textelor lor.

Dupa cum a reiesit, deja, din cele spuse pana acum, am ales varianta publicarii unui singur interviu pentru fiecare realizator. Selectarea acestuia a fost realizata de fiecare, in parte. Am lasat la latitudinea fiecaruia si chestiunea prezentarii textului/textelor. Din acest punct de vedere, nu exista o unitate a povestirilor: nu putem clasa tematic documentele. Exista texte care se evidentiaza preponderent printr-un discurs identitar, altele contextualizeaza, sunt povestiri in povestiri etc. Iata de ce am ales varianta publicarii lor in ordine alfabetica, in functie de numele comunitatii respective (de exemplu: armeni, bulgari, evrei s.a.m.d.). In cazul mai multor persoane apartinand unei aceleiasi comunitati, selectia a fost facuta aleatoriu. Ar fi de mentionat aici ca toti realizatorii de interviuri sunt membri ai comunitatii careia ii apartine subiectul inregistrat, cu o singura exceptie: interviul cu Milivoi Cacic nu este realizat de un etnic sarb.

Au fost cazuri in care textele au fost deja publicate, in caiete sau revistele organizatiilor. Toate aceste mentiuni apar in notele de subsol. Intrucat obiectivele proiectului se inscriu in logica relatiei dintre minoritati si majoritate, am decis sa publicam un interviu cu un subiect roman (este vorba de Stella Petricu). Cu atat mai interesant ni s-a parut textul cu cat subiectul provine dintr-o familie mixta, avand ascendenti romani, maghiari, sarbi si greci. Textele au fost transcrise si redactate, in mare parte, de realizatorii interviurilor. Am incercat sa nu intervenim, cat a fost cu putinta. Am pus, doar, in aceeasi forma, notele de final. In ceea ce le priveste, putem spune ca sunt doua tipuri de note: unele de tip explicativ (vezi traduceri in romana ale unor sintagme din alte limbi, explicatii ale unor termeni specifici culturii respective etc.) si, in al doilea rand, remarci referitoare la interviul propriu-zis (de exemplu: „Imi cere sa inchid reportofonul.").

Cu doua exceptii, nu s-au facut interventii nici in textele subiectilor, cu riscul de a lasa „sa treaca" anumite informatii eronate. Aceasta pentru a ramane in perspectiva relatiei subiectiv-obiectiv din istoria orala. Am fost nevoiti sa reducem doua dintre interviuri, intrucat ele depaseau, cu mult, o treime din intreg volumul. Motivele legate de spatiu ne-au obligat, asadar, pur si simplu, sa procedam la selectie. Aceste scurtcircuitari sunt marcate prin: (...). Bineinteles ca cele doua vor aparea integral pe site-ul nostru. In ambele cazuri am incercat sa pastram liniaritatea discursului. Ne va fi iertat daca nu am reusit.

Dupa cum se poate observa, am reprodus cateva fotografii si documente care au fost obtinute cu ocazia inregistrarilor. Cateva, deci, apar in prezenta publicatie, insa nu renuntam la a le oferi publicului larg pe toate.

Intrucat textele au fost produse in scopul deschiderii unei perspective, a unui drum, orice initiativa de (re-)publicare, traducere sau analiza este binevenita.

Inseram, in cele ce urmeaza, o bibliografie selectiva, care ne-a fost de ajutor pe durata proiectului.

Dar nu inainte de a multumi institutiilor si organizatiilor partenere la proiect, precum si tuturor acelora care au contribuit, intr-un fel sau altul, la realizarea acestui volum si la buna desfasurare a proiectului:

Centrul National „Interetnica",

Comunitatea „Bratstvo" a Bulgarilor din Romania,

Comunitatea Evreilor din Timisoara,

Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale, Guvernul Romaniei,

Forumul German al Tineretului Banatean,

Fundatia „A Treia Europa", Timisoara,

Partida Rromilor,

Programul „Masuri de Incredere" al Consiliului Europei,

Uniunea Bulgara din Banat,

Uniunea Democratica a Slovacilor si Cehilor din Romania,

Uniunea Democrata a Tatarilor Turco-Musulmani Romania,

Uniunea Democrata Maghiara din Romania,

Uniunea Democrata Turca din Romania,

Uniunea Polonezilor din Suceava,

Uniunea Ucrainienilor din Romania,

Lilla Bara, Ana Condrat, Carmen Constantinescu, Manuel Fernbacher, Adnan Ismail, Vitali Ivanov, Oxana Mandru, Paulina Mokos, Nora Nemeth, Aihan Osman, Florica Popescu, Rodica Precupetu, Oana Rusu, Nurla Sezghin, Atilla Somogyi, Taner Sükry, Renata Subert, Cristina Vasile, Elis Veli, Mihai Vulcanescu.

Si, nu in ultimul rand, interlocutorilor nostri, personajele acestui volum.

Calin Rus, Smaranda Vultur, Alexandra Jivan

Bibliografie:

Baczko, Bronislaw, Les imaginaires sociaux. Mémoires et espoirs collectifs, Paris, Payot, 1984.

Barth, Frederik, Les groupes ethniques et leurs frontières, dans Théories de l'ethnicité, Paris, PUF, 1995.

Berger, Peter et Luckman, Thomas, La construction sociale de la réalité, Paris, Méridiens Klincksieck, 1992.

Bertaux, Daniel, Les récits de vie, Paris, Nathan, 1997.

Boncu, Stefan, Eul in cognitia sociala, dans Neculau, Adrian (coord.), 135-153, 1990.

Candau, Joel, Anthropologie de la mémoire, Paris, PUF, 1996.

Candau, Joel, Mémoire et identité, Paris, PUF, 1998.

Cazazian, Mihai Stepan si Antonian, Eduard, Marturii. Genocidul armenilor, Bucuresti, Ararat, 1998.

Demazière, Didier, Dubar, Claude, Analyser les entretiens biographiques, Paris, Nathan, 1997.

Dunaway David K. et Baum, Willa, Oral History. An Interdisciplinary Anthology. American Association for State and Local History, 1987.

Ferrarotti, Franco, Histoire et histoire de vie. La méthode autobiographique dans les sciences sociales, Paris, Méridiens Klincksieck, 1990.

Ferro, Marc, L'histoire sous surveillance. Science et conscience de l'histoire. Paris, Calmann-Lévy, 1985.

Gadamer, H.G, Esquisse des fondements d'une hérméneutique, 1990.

Grele, Ronald J. (ed.), Envelopes of Sounds. The Art of Oral History. New York, Praeger, 1992.

Halbwachs, Maurice, Les cadres sociaux de la mémoire, Paris, PUF, 1950.

Hartog, François, Le miroir d'Hérodote. Essai sur la représentation de l'autre, Paris, Gallimard, 1980.

Joutard, Philippe, Ces voix qui nous viennent du passé, Paris, Hachette, 1983.

Lévi-Strauss, Claude, L'identité, Paris, Grasset, 1997.

Liiceanu, Aurora, Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat romanesc 1948-1998, Bucuresti, Nemira, 2000.

Liiceanu, Aurora, Valurile, smintelile, pacatele. Psihologiile romanilor de astazi, Bucuresti, Nemira, 1998.

Mihailescu, Vintila, Fascinatia diferentei, Bucuresti, Paideia, 1999.

Neculau, Adrian (coord.), Psihologie sociala. Aspecte contemporane, Iasi, Polirom, 1990.

Poirier, Jean, Clapier-Valladon, Simone, «Le concept d'éthnobiographie et les récits de vie croisés», Cahiers Internationales de Sociologie, LXIX, p. 351-358, 1980.

Ricoeur, Paul, Temps et récit, Paris, Seuil, 1983.

Thomas, H. et Znaniecki, F., Le paysan polonais aux Etats Unis, Paris, Nathan, 1999.

Thompson, Paul, The Voice of the Past, Oral History, Oxford University Press, 1988.

Thompson, Paul, «Des récits de vie à l'analyse du changement social», Cahiers Internationaux de Sociologie, LXIX, 1980:249- 268, 1980.

Veyne, Paul, Comment on écrit l'histoire, Paris, Seuil, 1978.

Vultur, Smaranda, Istorie traita - istorie povestita. Deportarea in Baragan, Timisoara, Amarcord, 1997.

Vultur, Smaranda (coord.), Germanii din Banat prin povestirile lor, Bucuresti, Paideia, 2000.

Vultur, Smaranda (coord.), Lumi in destine. Memoria generatiilor de inceput de secol din Banat, Bucuresti, Nemira, 2000.

Vultur, Smaranda (coord.), Teren - Memoria si cultura familiala. Identitati multiple in Banat, Timisoara, Fundatia pentru o Societate Deschisa, 1998.

**, „A Treia Europa", nr. 2/98, Iasi, Polirom, 1998.

**, Perspective interculturale II. Conferinte, Timisoara, Institutul Intercultural Timisoara, 1999.

** Perspective interculturale III. Conferinte, Timisoara, Institutul Intercultural Timisoara, 2000.
 
 

Garabet Tevanian

„Armenii sunt dusmanii islamului, ei trebuie nimiciti"





- Ma numesc Garabet Tevanian si m-am nascut la Eskisehir, la 30 noiembie 1917. Aceasta localitate e in Anatolia, in Asia Mica, un nod de cale ferata important, dupa cum a fost important in vechime prin intersectarea mai multor drumuri. Un oras grec, in Bizant, care in vechime se numea Dorylacon, renumit pentru atestari arheologice ale existentei sale din vechime si datorita apelor minerale termale apreciate si in Occident. Prin aceasta localitate au trecut si au poposit cruciatii, venind de la Constantinopol, in drumul lor catre Cilicia si Ierusalim. La venirea turcilor, orasul a fost numit Eskisehir, adica „Orasul vechi". Si tatal meu, Avedis Tevanian, s-a nascut tot acolo, in 1895. Dar bunicii mei din partea tatalui au fost din Kutaia, la 80 km de Eskisehir spre vest. Numele de Tevanian provine de la Tebanian la care, cu timpul, „b" s-a „muiat" in „v". E justificata intrebarea: ce cautau armenii in numar masiv in partea de vest a Asiei Mici? Raspunsul este: in decursul istoriei, Bizantul, de mai multe ori, dupa ce a cucerit vestul Armeniei, a stramutat in numar masiv populatia din Armenia de vest in vestul Asiei Mici, pana la Marea Egee si Marea de Marmara, practic in toata zona de vest, pentru a-si asigura linistea din partea Armeniei, cu care nu o data era in razboi. Asta este motivatia pentru existenta, la acea vreme, a unei masive populatii armenesti in vestul Asiei Mici. Bunicul meu din partea tatalui, Garabet Tevanian, pe la sfarsitul secolului trecut s-a mutat, impreuna cu bunica mea Horep (Hripsime), la Eskisehir, in cautare de lucru, mai ales ca localitatea reprezenta un centru important industrial la nivelul de atunci, prin construirea unei uzine germane pentru fabricarea de locomotive in vederea dotarii cu material rulant a cailor ferate turce. Bunicul meu era lacatus de meserie.

In anul 1901 el moare si existenta familiei era asigurata de bunica mea, care avea o vaca si vindea lapte prin fiul ei cel mare, Hunghianos, unchiul meu, care a preluat de la tatal lui si meseria de lacatus. Bunica mai avea si un alambic, cu care facea rachiu din struguri, pentru vanzare. Astfel, bunica si cu baiatul cel mare realizau cele necesare existentei si pentru ca fratele mijlociu, Avedis, si cel mic, Harutiun, sa poata merge la scoala. Comunitatea armeana era destul de puternica. Liceul avea si fanfara proprie, iar tatal meu canta acolo la toba. Viata decurgea normal, fara ca nimeni sa banuiasca tragedia ce urma sa vina asupra natiunii armene. La varsta de 15 ani, tatal meu a intrat ca ucenic la marea uzina germana de locomotive. Cand a ajuns la majorat, tata devenise maistru la sectia turnatorie. Specialistii germani, ingineri si mesteri, l-au invatat sa proiecteze diferite piese pe care trebuia sa le execute prin turnare. Era foarte apreciat. De fapt, tatal meu m-a invatat, eu fiind in scoala primara, sa folosesc tragatorul, compasul, tusul si acuarelele. Deci primele notiuni de desen le-am invatat de la el. Asta m-a ajutat sa fiu cel mai bun la desen din tot liceul, chiar daca eram in clase mai mici. In uzina erau multi muncitori: turci, armeni si greci. Conducerea uzinei era germana. Datorita ei, angajatii aveau conditii de viata mai bune decat in alta parte. Viata decurgea normal si bine.

La 24 aprilie 1915, guvernul turc a emis un ordin catre conducerile administrative, politie, jandarmerie, armata din toate regiunile, orasele comunele si satele din Turcia, de a scoate din case pe toti armenii - copii, femei, barbati si batrani - pentru ca, organizati de oficialitatile de represiune in convoaie, sa fie deportati in deserturile Siriei, Mesopotamiei si Arabiei. Convoaie formate din toate colturile Turciei, incluzand si fostele localitati din Armenia ocupata de turci, au pornit marsul mortii inspre desert, destinatia masacrului, ca solutie finala, fiind valea Deir-es-Zor, langa localitatea cu acelasi nume din Siria. Inca de la inceputul marsului mortii, mureau multi pe drum de oboseala, foame, boli sau chiar omorati prin impuscare si prin lovituri cu patul armei sau topoare. Asa incat multi dintre deportati n-au ajuns la locurile de destinatie unde s-a aplicat solutia finala, lichidarea.

Pentru armenii care lucrau la uzinele germane din Turcia s-au eliberat adeverinte de scutire de deportare. Acest lucru a fost cerut guvernului turc de catre conducerea uzinelor germane, prin reprezentantii lor din Turcia. Asa ca tatal meu, cu bunica si unchii mei, fratii tatalui meu, au scapat de deportare si, deci, de macel.

Unul din convoaiele cu deportati care venea din zona tarmului de sud al Marii Marmara a trecut prin orasul nostru, Eskisehir, si a stationat in afara lui un timp foarte scurt, ca popas pentru refacere si aprovizionare cu apa. Cei care nu mai puteau merge mai departe, fiind bolnavi, betegiti, erau scosi in afara taberei si lichidati acolo. Armenilor din oras, care erau scutiti de deportare, li s-a permis sa vina cu apa si alimente. Bineinteles a venit cu apa si alimente pentru cei deportati si bunica mea din partea tatalui si tata cu cei doi frati ai lui. Bunica mea s-a dus in tabara de mai multe ori, cercetand corturile in care erau deportati din diferite localitati. Asa-zisele corturi au fost confectionate de fiecare familie, cum s-a putut, cu materialul luat la repezeala din casa - mai ales panza de cearsaf si cateva bete.

Tot cautand si cercetand in dreapta si-n stanga, bunica mea Horopo (Hripsime), a pus ochii pe o fata care i-a placut. Ea avea 15 ani si mai purta uniforma scolara pe ea. Bunica s-a hotarat s-o salveze pe aceasta fata. In cortul unde statea, era cu tatal ei. Intrand inauntru, bunica a facut cunostinta cu ei si a spus ca vrea s-o salveze pe fata si, daca se va putea, il va salva si pe el. Batranul a fost de acord. El era Krikor Momgian, iar fata, Lusaper Momgian. Amandoi erau din localitatea Bardizag, „gradinita" in armeneste, Bahceagic in turceste, acelasi inteles, localitate pe tarmul Marii de Marmara. Un mic golfulet o despartea de localitatea Izmid. In scopul propus, bunica a manjit fata fetei cu praf de jos si noroi si tot asa pe corp si s-a dus la jandarmul care pazea tabara, i-a dat o sticla de rachiu de struguri pe care o avea la ea si l-a rugat, implorand cu lacrimi in ochi, sa-i dea voie s-o ia pe fata ca s-o spele si s-o aduca inapoi imbaiata. Mai ca nu se poate, mai ca una, alta, zapciul i-a dat voie zicand: „Vezi sa nu-mi faci vreo belea si sa o aduci repede inapoi". „Pai, tatal ei a ramas in cort", a zis bunica si a luat-o pe fata si a adus-o acasa. Cand tata a venit acasa de la uzina, a gasit in casa o tanara fata frumoasa, bruneta cu pielea alba, cum sunt cele din zona Constantinopolului si a Marii de Marmara, care sedea pe scaun, tinand capul in jos fara sa scoata o vorba. „Fiule drag! ti-am adus-o pe aceasta tanara si frumoasa fata pe care o cheama Lusaper Momgian, ca s-o salvam, trebuie s-o salvam de la deportare", a zis bunica baiatului ei cel mijlociu, Avedis. „Trebuie sa facem un bine, o fapta crestineasca, pentru asta nu e alta cale decat sa te casatoresti cu ea. Tatal i-a ramas in cort. Trebuie sa-l luam si pe el de acolo." Surprins de neasteptata intamplare si placandu-i fata, desi avea doar 15 ani, s-a hotarat sa se casatoreasca cu ea. In secret, noaptea, a fost chemat preotul care i-a cununat. Chiar dupa casatorie, Lusaper nu vorbea nici cu proaspatul mire, nici cu oricine altcineva. A doua zi tot asa, tacere totala, gandul ii era numai la tatal ei.

Luand cu el certificatul de casatorie eliberat de preot, tatal meu s-a dus la directorul general al uzinei unde lucra si a spus ca autoritatile turcesti l-au luat din greseala pe socrul lui, rugandu-l pe directorul general sa-i dea o adeverinta in sensul ca un membru al familiei A. Tevanian, salariat la uzina, a fost luat din greseala la deportare. Tata a obtinut pe aceasta adeverinta aprobarea autoritatilor turce, apoi s-a prezentat la tabara convoiului si, intrand in cort, unde socrul lui, Krikor Momgian, sedea ghemuit citind din Biblie, a zis: „Krikor hairig, haide sa luam lucrurile si sa plecam repede de aici". „Dar tu cine esti?", il intreaba viitorul bunic din partea mamei Lusaper. „Eu sunt Avedis, sotul fiicei dumitale, Lusaper." Zicand acestea, stranse asa-zisul cort facut dintr-un cearsaf si betele respective si, cu alte lucruri pe care le avea bunicul, facu o boccea si, cu toate in spinare, o pornira spre iesirea din tabara. Acolo, verificand certificatul in chestiune, jandarmul i-a dat voie sa iasa din tabara, dar, dandu-si seama c-a fost pacalit, i-a dat tatei o lovitura puternica in spate cu patul armei.

Trebuie sa mai spun ca bunicul meu nu s-a despartit de Biblia tiparita in armeneste, de format mare, 19 x 25 x 5 cm, cantarind 1,700 kg, pe care a preluat-o mama, a tinut-o si a citit mereu din ea pana a murit.

Ajunsi acasa, cu lacrimi in ochi, cu plansete emotionale si-au manifestat cu totii bucuria. Mama mea, care pana atunci nu scosese nici o vorba, s-a imbujorat la fata si a vorbit, multumind bunicii mele, in primul rand, pentru c-a salvat-o pe ea si pe tatal ei de la masacru. Cu multa discretie s-a facut nunta la care a venit popa si cativa prieteni de-ai tatalui meu, pe atunci in varsta de 21 de ani neimpliniti.

Mama mea avea doi frati si o sora: Garabet, Sarkis si Keghanus. Ea era cea mai mica. Cand, in aprilie 1915, se declansase genocidul si i-a scos din casa, acolo nu se gaseau decat ea si tatal ei, bunicul meu, fiindca fratii dezertasera mai din timp si fugisera in Bulgaria si Romania. In ceea ce o priveste pe bunica mea din partea mamei, Marita Momgian, nascuta Dir (Ter) Sahagian, ea murise in 1912, la varsta de 42 de ani. Keghanus a ramas la Constantinopol dupa ce a absolvit colegiul american de acolo.

Tabara convoiului de deportati, care a stationat putin in Eskisehir, pana la urma a plecat in marsul mortii. Cei din convoi care au scapat de moarte pe parcurs, au ajuns la destinatie pentru a fi macelariti acolo. Cei din Bardizag ajunsi in valea Deir-es-Zor, ca si din alte parti, au fost macelariti cu totii. Numai o verisoara a mamei mele, si anume Noemi, daca imi aduc bine aminte din povestirile parintilor mei, a scapat cu viata printr-un miracol si, mai tarziu, cand s-au intalnit la Constantinopol, le-a povestit ce si cum s-a intamplat. Cand convoiul de deportati armeni a ajuns la valea de tragica faima Deir-es-Zor, jandarmii si organizatorii care ii condusesera pana aici au „dat sfoara in zona", cu ordinul clar de a chema pe toti arabii si turcii, militari si civili, in fine, toata populatia islamica, sa-i omoare pe toti armenii adusi acolo. In chemarea lor au folosit tot timpul lozinci: „Pentru salvarea islamului", „Armenii sunt dusmanii islamului, ei trebuie nimiciti". Satenii din imprejurimi si banditii desertului au venit la monstruoasa chemare cu iatagane, topoare, coase, secere, furci si altele, lovind in uriasa masa vie de fiinte omenesti, ingrozite, speriate, multe lesinate. Au dat in dreapta si-n stanga, cu ce au putut si cum au putut. Treaba n-a fost usoara, pentru ca, la un moment dat, se formeaza multe mormane de cadavre, bestialii ucigasi trebuind sa-si faca loc prin mormane ca sa loveasca in cei vii care erau dedesubt. Daca li se parea ca scapa unul, era impuscat de catre jandarmii care pazeau. Tot atunci, Noemi, verisoara mamei mele, a vazut ca un arab, dand in dreapta si-n stanga, a dat cu iataganul lui si-n ea. Arabul a reusit sa-i taie gatul si si-a vazut de treaba-i de bestie criminala mai departe. Ea n-a mai stiut nimic. Pana la urma, se parea ca totul s-a terminat si ca satenii, impreuna cu banditii desertului si cu jandarmii, au plecat din valea groaznicului macel, luand si ceva „prada de razboi".

Lovitura primita i-a taiat gatul dar, nefiind tare, n-a atins grav arterele si venele. Ea in primul moment a cazut lesinata si a ramas asa, pierzand mult sange, pana noaptea tarziu, cand s-a trezit cu durere intr-o parte a gatului. Punand mana, constata ca avea o rana mare, iar sangele care cursese incepuse sa se coaguleze, slabind astfel hemoragia. Cum se gasea printre cadavre, in plina noapte cu luna, ii venea sa lesine din nou. Incet, incet, a inceput sa realizeze situatia in care se gasea: cadavre, muribunzi, vaietele celor muribunzi si urletele sacalilor. Toate acestea, in noaptea lugubra, cum nici in cele mai groaznice vise nu poate fi. Tinand capul intr-o parte si cu mana pe rana de la gat, Noemi a iesit cu greu din valea groazei, cea mai mare groapa comuna neacoperita: Deir-es-Zor. Speriata, disperata si ingrijorata, a luat-o la goana, fugind in nestire, o mica adolescenta, nenorocita din singurul motiv ca se nascuse armeanca.

Dupa vreo doua ore de mers, mergand taras, slabita de nemancare, de pierderea sangelui si de oboseala, pierzand orice speranta de supravietuire, a zarit la orizont niste lumini care pareau sa se miste ca licuricii noaptea. A facut un ultim efort disperat si, dupa o jumatate de ora, a ajuns la luminile cu pricina. Era o caravana de camile ale unor negustori arabi care mergeau transportand marfuri. Fata, plangand si tinand mana pe gatul taiat, a cerut ajutor. Conducatorii caravanei, vazand-o in jalnica-i situatie, i-au acordat primul ajutor posibil cu medicina traditionala. Mergand pe o camila a binecuvantatei caravane, a ajuns la Homsk, unde a fost internata in spital, fiind apoi operata si bine ingrijita, pana a putut pleca de acolo. Autoritatile locale, care erau contra stapanirii turce, au ajutat-o sa poata ajunge la Tripoli, unde o organizatie franceza de binefacere a preluat-o si a avut grija de ea, pana a plecat la Constantinopol, unde avea rude si unde mama mea s-a intalnit cu ea si, mai tarziu, tatal meu, carora aceasta fata le-a povestit despre toata patania ei si a celorlalti armeni din acelasi convoi de deportati, despre exterminarea organizata de guvernul otoman.

(Marturia ne-a fost pusa la dispozitie de Eduard Antonian.

Ea a aparut in revista „Ararat" si a fost publicata, mai apoi, in

Marturii. Genocidul armenilor, volum realizat de

Mihai Stepan Cazazian si Eduard Antonian, Ed. Ararat, 1998.)


 

Gheorghe Serban



Intervievatul Gheorghe Serban este un locuitor al Dudestiului, nascut si crescut aici. Prin felul de a povesti, reusesti foarte bine sa iti imaginezi vremurile pe care el le-a trait odinioara. A fost sluga la un medic inca din frageda tinerete. Avea grija, pe atunci, de o sumedenie de animale. Dupa aceea pleaca pe front unde traieste cosmarul bombardamentelor, al fricii de moarte, cosmarul foametei, al mizeriei si al saraciei.

Gheorghe Serban se casatoreste de tanar, in noiembrie 1941, la optsprezece ani, sotia avand, pe atunci, saptesprezece ani.

A plecat la oaste in primavara lui 1944 si a revenit acasa in decembrie 1946. In timpul razboiului a trait momente cumplite. Erau disperati, flamanzi, nu aveau ce sa manance. Deoarece nu s-a supus ordinelor presedintelui C.A.P.-ului, de a lucra via in continuare - el refuzase pentru ca sotia lui era bolnava si nu avea voie sa lucreze, iar el singur nu facea fata atator lucrari de intretinere a viei - a fost demis din C.A.P. si, prin urmare, a trebuit sa-si caute de lucru in alta parte.

M. O.

 

Erau niste necazuri foarte mari"

- M-a trimis sa ma duc sluga la Bojinov, aveam paisprezece ani, m-a trimis acolo. Aveam cincizeci de oi, saisprezece porci, trei vaci, faceam curatenie... Poti sa-ti inchipui ce era acolo. Acolo am ramas peste vara. Iar dupa aceea am iesit la salas - eu, mama, tata - in 1938 si 1939. Am fost acolo si am lucrat. Tata a plecat la concentrare in 1939. Noi am ramas - eu, mama si fratele meu. Erau sase cai, zece vaci. Un consatean, Gazurcina, pazea acolo. El avea doisprezece ani si pazea vacile. Atunci Bojin a plecat din sat si s-a dus la Arad, ca medic la un spital.

- Ce profesie a avut acest Bojin?

- El avea aici un salas, era medic aici, in sat. Prima data a fost medic la spitalul din Sannicolau, mai precis era directorul acestui spital. Aici s-a casatorit cu Mandvita, eu imi aduc aminte de ea..., dar foarte putin. Aceasta femeie a ramas vaduva, fusese casatorita in Ungurove, unde este fostul sediu al C.A.P. si s-a casatorit cu Bojin. Si Bojin, acesta, fusese casatorit cu o asistenta, a avut si un copil cu ea, care era mai mare ca mine si pe care-l luase cu el. Dupa aceea, i-a murit si sotia aceasta, imediat dupa doi ani. El s-a recasatorit cu o farmacista, stii, unde sta Robert, acolo a fost o farmacie. Farmacista era din Cenad, pe nume Wolf, ea avea aici casa cumparata, unde sta in prezent Barna.

Dupa aceea, in anul 1940, pana in 1939, in toamna am stat acolo. Dupa aceea el a dat pamantul, noi eram tineri, cine sa lucreze atata pamant si eu am venit acasa. In anul 1940 am fost sluga la Nicolae Lukciva, unde locuieste in prezent Romanov Gheorghe, la colt.

In 1941 m-am casatorit, mama era bolnava, au operat-o la spital, iar tata s-a dus in armata. In 1942 au fost inundatii, noi am avut pamant, totul a fost sub apa. Am avut bunic, bunica, frate, soar mea Anastasia era de-o schioapa, bunicii batrani, iar eu, sotia mea si cu Doicina ne-am dus la Tomnatic, unde am luat vie.

- In ce an s-a intamplat?

- In 1942. Atunci am lucrat patru lanturi de vie, impreuna cu Gheorghe Doicina, cu tanti Malica, cu sotia mea. Intr-o zi, un bogatas mi-a spus ca sluga lui este bolnava si are nevoie de o alta sluga. Asa ca eu m-am dus sluga la el. Asa ca sotia mea a ramas sa lucreze via cu ceilalti. Eu am lucrat la bogatasul acesta toata vara si toata toamna.

Cand am venit acasa, in 1944, in primavara, am fost luat la oaste. Am fost pe front, am fost in Moldova. Am plecat in primavara lui ’44 si am ramas pana in ’46, in decembrie. Am fost si in Cehia, in Tatra. Cand am venit din armata, am venit sa locuiesc aici, la numarul 62. Eram in armata cand mama a murit, pe 20 octombrie 1946.

- Ati fost la inmormantare?

- Da, am fost la inmormantare. Eram, pe vremea aceea, in Timisoara. Razboiul se incheiase. Am venit acasa, pentru inmormantare si dupa aceea m-am intors. Am fost in armata pana in 6 decembrie 1946. Dupa ce m-am eliberat, am venit aici. Aveam bunic, bunica..., bunica a paralizat in primavara lui 1948 si in toamna a murit... Astea au fost necazuri. Dupa aceea a venit colectivizarea. Eu, cand am venit din armata, mi-am cumparat cai, aveam si ceva pamant. Atunci, cu sotia mea, din 1951 luam vie la Teremia. Trebuia sa lucrezi ceva, nu erau bani. Am lucrat din 1951, pana in 1956, dupa aceea au intrat in C.A.P., in 1957 si am lucrat pana in 1970 in C.A.P. Atunci, sotia mea, poate n-as fi plecat din C.A.P., dar sotia mea s-a imbolnavit, a facut hepatita, iar fiul meu a plecat in armata in toamna acelui an.

Ea s-a imbolnavit chiar in prima zi din postul Craciunului. A fost la biserica si, cand a venit acasa, toata era galbena la fata. Am intrebat-o: „Ce s-a intamplat cu tine?" Ea mi-a raspuns: „Nu stiu nici eu." Si ochii ii erau groaznic de galbeni. Atunci, imediat am dus-o la medic, la Sannicolau si au internat-o la spital, unde a stat patruzeci de zile. A fost un necaz mare. Eu mergeam des la ea in vizita. Nu avea voie sa lucreze nimic un an sau chiar doi, trebuia sa-si poarte de grija ca, daca facea hepatita din nou, era gata.

In ultimii ani, in C.A.P., aveam vie si vine intr-o zi, din primavara lui ’71, Anton Sofran si ma intreaba: „Nenea Gheorghe, o sa mai lucrezi via?" Eu aveam un hectar si optsprezece ari. Si eu i-am raspuns: „Toni, nu pot sa lucrez, sotia mea nu are voie sa lucreze, iar eu singur nu pot sa lucrez atata vie. Eu o sa lucrez in C.A.P., o sa iau portie." „Bine, a spus el, daca nu vrei sa lucrezi vie." Au trecut cateva zile si m-a chemat presedintele, Nicolae Telbis si mi-a spus: „Gheorghe, nu vrei sa lucrezi via?" Eu i-am raspuns: „Nu pot, trebuie ca via sa fie legata, stropita etc. Si eu nu pot sa fac asta singur. Deoarece sotia mea nu poate, nu este asa de simplu, eu nu pot sa le fac pe toate singur." „Asculta, zice presedintele, tu ia via si noi o sa-ti dam femei ca ajutoare." Eu i-am raspuns: „Nu-mi da tu ajutoare, tu mi le dai astazi si a doua zi ele nu vin, zic, eu nu pot sa lucrez via, nu vreau sa o iau in primire." Au trecut cateva zile, m-am dus la brigada, sa lucrez si, cand m-am dus la lucru, vad ca Vichentie nici nu ma baga in seama. Probabil presedintele i-a spus: „Nu-i da de lucru si o sa fie el nevoit sa-si ia via." Am venit acasa, mi-era ciuda si a doua zi m-am dus iarasi. Cand m-am dus iarasi, impartea oamenii ca si in ziua trecuta. Si eu l-am abordat iarasi, deoarece iarasi nu ma baga in seama. „Asculta, mi-a zis el, mi-a spus presedintele sa nu te iau la lucru, fiindca nu vrei sa lucrezi via." Ce nervos am fost! Si m-am dus atunci la presedinte si i-am spus: „Tovarase presedinte, ai spus sa nu ma ia la munca, dar cum vine asta, pentru ca eu sunt in C.A.P. si ce sa fac, sotia mea este bolnava?!" Si el mi-a raspuns: „Asculta, nu este cum vrei tu, ci cum vrem noi. Daca nu vrei asa, du-te unde vrei, fa ce vrei!" Am venit acasa, foarte nervos, ii spun ce mi-a spus presedintele si o intreb ce este de facut.

M-am dus atunci sa lucrez la Sannicolau in constructii. Acolo erau mai multi bulgari. La Sannicolau construiau grajduri, am lucrat anul acela acolo, dupa aceea am lucrat la Tomnatic, probabil pana in septembrie. Am lucrat cu ziua, pentru saizeci de lei pe zi. Dar a fost unul care, impreuna cu casierul, ne insela. In loc sa ne dea saizeci de lei pe zi, ne dadeau numai cincizeci de lei pe zi.

Ne-am certat si, dupa aceea, am venit acasa si am lucrat la Baza de receptie a cerealelor, pana in 1979. Aici era in constructii; am avut un inginer, pe nume Dimitriu. Pe vremea cand el era sef, am fost la Recas. Vreo paisprezece persoane au facut cotarce. Eu am fost seful acestor oameni cu care am fost la Recas. In 1972 am lucrat la Periam, Lovrin, Gotlob, la Uivar. In 1972, in luna iunie, de Sf. Petru, ne-am dus la Recas si am ramas pana in decembrie, am construit magazii in apropiere de gara. Dupa aceea, am lucrat in Dudesti, pana in 1979.

In 1979 mi-a spus Popat, el era seful pe atunci: „Serbane, nu se mai poate, a venit ordin ca sa nu se mai poata sa va retinem trei la suta pentru pensie, asa ca va trebui sa te angajezi." „Bine, ma voi angaja." Ne-au facut acte si ne-am dus la Timisoara. Seful cadrelor ne-a spus ca nu poate sa ne angajeze, ca noi avem peste cincizeci de ani si ca el a primit ordin sa angajeze doar pana la patruzeci de ani, patruzeci de ani... „Voi, zicea el, maine, poimaine, o sa iesiti la pensie si eu vreau oameni tineri." Am venit acasa si i-am spus sefului ca nu vrea sa ne angajeze. Cand am venit, m-a intrebat ce este de facut, daca astia nu vor sa ne mai ia?

- Dumneavoastra ce varsta ati avut pe atunci?

- Aveam peste cincizeci de ani. Dupa aceea, m-am dus sa lucrez la Valcani, la zootehnie. Se carau paie, lucram in apropiere de frontiera. Am lucrat toata vara, pana-n toamna. Cand a venit toamna, pe atunci fiul meu lucra la Bucova, la I.A.S., dupa aceea m-am mutat, in anul 1980, la Bucova, unde am ramas pana la pensionare, in 1986.

In 1985 m-am pensionat la stat, iar dupa ce am implinit varsta de saizeci si cinci de ani m-am dus sa vad si la C.A.P. M-am dus, nora mea era contabila pe vremea aceea, m-am dus la o colega de a ei care se ocupa cu treburi de pensionare. Mi-a facut doamna aceea acte, dosar, totul, dar eu primeam deja pensie de la stat. Si asa am zis sa depunem dosarul, asta a fost prin vara si cand va fi..., cand va veni decizia de pensionare. Cand a venit toamna ne-am dus la recoltat sfecla. Toti cei care erau la C.A.P., erau unii langa altii cu parcelele... Petronela Chirilovici a fost contabila, Tiliov..., ei erau mai de vaza pe acolo. La un moment dat, imi spune Petronela: „Nenea Gheorghe, este o problema in legatura cu dosarul dumneavoastra, deoarece a venit inapoi." Si am intrebat care-i problema, iar ea mi-a raspuns sa ma duc la C.A.P. si sa clarific. Seara am venit acasa, a doua zi ne-am trezit de dimineata, ei s-au dus la sfecla, iar eu m-am dus la C.A.P. Acolo am gasit-o pe doamna care se ocupa de pensii. Am intrebat: „Ce s-a intamplat? De ce a fost respins dosarul?" Ea mi-a raspuns: „Eu de unde sa stiu, uitati dosarul si mergeti sa rezolvati problema la Timisoara." Mi-am luat dosarul, m-am dus sa-i ajut la sfecla, iar a doua zi, dimineata, m-am trezit devreme si am plecat cu primul tren la Timisoara, acolo unde se dau pensiile de la C.A.P. Portarul mi-a spus sa intru, sa urc la etajul doi, la usa a patra sa intru. Am intrat, erau doua doamne tinere. „Buna dimineata", le-am salutat. „Buna dimineata", mi-au raspuns. „Ce doriti?", m-au intrebat. Eu le-am spus ca am inaintat dosarul pentru pensionare si ca acesta a fost respins si ma intereseaza care este cauza, deoarece eu am lucrat cincisprezece ani la C.A.P. si mi-au fost retinuti bani pentru pensie. Una dintre ele mi-a luat dosarul, s-a uitat si mi-a spus: „Ascultati, sa va spun: da, a fost dosarul dumneavoastra aici, dar dumneavoastra nu puteti beneficia de doua pensii." La care eu am raspuns ca cunosc oameni care primesc si de ce eu nu pot beneficia de doua pensii. Doamna mi-a raspuns ca: „Presedintele n-a vrut sa va semneze, iar noi nu putem sa va dam banii, sa va aprobam sa primiti banii, daca presedintele nu va da." Eu am spus atunci: „Dar mi-ati retinut zece lei pe luna si eu imi pierd acesti bani si atunci de ce mi-ati retinut?" S-a gandit doamna si mi-a spus: „O sa facem cumva ca sa va primiti cei zece lei inapoi." Eu: „Asta nu-i destul, sa-mi dati banii aceia inapoi. Eu am lucrat cincisprezece ani." Atunci mi-a spus sa renunt la pensia de la stat. Eu aveam aproape noua sute de lei pe vremea aceea. „Refuzati pensia de la stat si imediat vom face sa primiti de la C.A.P." „De la C.A.P. cat voi primi?", am intrebat. „Doua sute patruzeci de lei. Veti mai primi teren si grau si nu este mai bine?" Am spus ca eu nu vreau, iar ea mi-a raspuns sa-mi iau dosarul, ca nu-l poate tine acolo si sa fac ce vreau. Mi-am luat dosarul si am venit acasa. Si abia dupa revolutia din 1989 am inceput sa primesc pensie de la C.A.P.

- Ati putut primi si pe perioada ’86-’89?

- In 1991 si 1992 aveam sase mii de lei pe luna, mi-au dat si retro si am scos patruzeci si doua de mii. In prezent, am o suta treizeci si doua de mii de la C.A.P. si patru sute saizeci de la stat.

- As dori sa-mi povestiti cum ati cunoscut-o pe sotia dumneavoastra, cum ati cerut-o in casatorie, cu alte cuvinte cum a fost pe vremuri?

- Mergeam la sezatoare, erau multe pe vremea aceea prin sat... Pe sotia mea am cunoscut-o la o sezatoare. In 1940, in toamna, ne-am logodit, iar in 1941, in toamna, am facut nunta. M-am casatorit in noiembrie. Tata a fost la concentrare, pe atunci, in Rusia, incepuse deja razboiul. Si el, cand a revenit in tara, la Bucuresti, am asteptat sa vina acasa, pentru nunta mea.

- Ati fost tanar cand v-ati casatorit. Ce varsta ati avut?

- Eu aveam optsprezece ani, iar sotia mea saptesprezece. Eu m-am dus, dupa aceea, in armata. Numai de necazuri si de munca am avut parte.

- Cum a fost in razboi?

- Cand am plecat la oaste, in primavara lui ’44, am facut un pic de instructie si, dupa aceea, ne-au trimis la Iasi, in Moldova. Iasul a fost pustiu, nu se gasea lume prin oras, deoarece o data intrau rusii, o data intrau romanii, stii... Pentru ca acolo a fost razboiul. De la Iasi la Targul Frumos sunt patruzeci si doi de kilometri. Era sosea, iar alaturi de sosea era si cale ferata. Acolo erau baraci cu evrei, pe ei ii tineau acolo ca in lagar. Acolo se gasea un transeu lung, de la Iasi la Tg. Frumos si evreii sapau acolo. Ii necajeau groaznic, sapau cu harlete, carau cu roabele. Ei erau cu haine vargate, ca detinutii. Erau si gardieni pe acolo, care-i pazeau. Erau niste necazuri foarte mari. Eu am fost in linia intai. Am stat un timp, mancarea era slaba, orasul era pustiu.

Pe 19 august, dimineata, ne-am baut ceaiul, a trecut un avion sovietic, a dat semnal, a trecut cum era frontul si a inceput sa lase trasoare. Noi ne uitam si, cand a venit ora sapte dimineata, ca si cum muzica ar fi inceput sa cante, au inceput rusii sa traga cu catiusa, nu se putea vedea cerul si nu puteai sta in picioare, atat era de groaznic. Noi ne uitam numai, ne intrebam cat de groaznic va fi, iar noi, aici, romanii, nu aveam armament performant, numai mitraliere si numai stateam. Iar peste noapte s-au indreptat spre noi, iar noi ne gandeam ca aici se va intampla ceva. Au venit nemtii. Cand au venit, ei au luat pozitie, au preluat drumul. Si, daca a plecat trenul cu obuze, ei au tras patruzeci si doi de kilometri. A fost ceva de groaza. Au venit atunci si ne-au spus: „Inapoi!". Noi trebuia sa plecam, deoarece ei au luat pozitie. Cand au inceput si rusii sa traga, noi ne retrageam, am trecut de prima linie si am intrat in a doua linie. Acolo, in linia a doua, au fost transee cu sarma ghimpata, blindata si ei stateau in transee, cu armament, cu grenade, aveau de toate. Iar noi trebuia sa ne retragem. A fost un capitan care a spus locotenetului nostru: „Ce s-a intamplat cu voi?!" Locotenentul a spus: „Germanii ne-au spus sa ne retragem, deoarece ei sunt in prima linie, deoarece ei au luat pozitie." Atunci capitanul a spus: „Noi avem nevoie sa luptam, pentru tara sa luptam." Si a plecat mai departe, el era capitanul unui escadron. Locotenentul nu ne-a oprit din retragere. Noi ne-am retras cam la un kilometru si jumatate, cand au ajuns avioanele americane si au inceput sa bombardeze. A fost ceva de groaza, trecea escadrila aceasta si nimicea totul. Eu m-am inecat intr-o mlastina, treceau unele avioane si bombardau totul, dupa acestea veneau altele, care bombardau si apoi altele. Asta a durat trei zile. N-ai putut sa pleci, n-ai putut sa mananci. Tot au daramat, totul era in flacari. A fost durere. Dupa aceea, ceilalti inaintau, iar noi fugeam, nu aveam ce sa mancam, iar nemtii veneau, cu masini. Ei erau inarmati cu tancuri, cu tot, veneau si intrau in razboi, iar noi, acum, romanii, n-aveam decat carute, noi n-aveam masini, n-aveam nimic. Oamenii fugeau, au fost civili, aveau oamenii oi. La tot au dat foc, tot au daramat acolo, in Moldova. Si asa, noi tot ne retrageam, multa lume, multa incurcatura era pe acolo.

Ne-am dus, intr-o seara, eu, cu Stefan Iulva si Nicolae Sabliov, am iesit la sosea, poate trece ceva si ne ia. Poate trec rusii si ne iau. Eram disperati, flamanzi, nu aveam ce sa mancam, vom muri de foame. Un sergent ne-a spus: „Daca te prind rusii, ce crezi, te vor duce in Siberia si acolo vei muri." Si asa ca nu ne-am lasat prinsi de rusi. Am prins o masina care avea carucior in spate. Era in luna august. Era un noroi groaznic, deoarece plouase atunci. Pe drum erau din acestia, care erau impotriva hitleristilor. Pe sosea nu puteai sa tii luminile aprinse, numai faza scurta. Si tot alterna aprinderea fazei cu stingerea fazei. Erau legate cabluri din sarma dubla de copacii de la marginea soselei. Cablurile erau legate mai sus. Cand trecea masina, ramanea fara cabina, deoarece era retezata de acel cablu. Iar oamenii care erau pe jos erau calcati. Acolo era groaznic, ceva de groaza. Plansete, plansete si acolo mureai, ce sa-ti faca!

Noi ne-am dus atunci, am trecut Barladul si ne-am dus la Focsani. Acolo ne-au prins zorile. Ne-am dus in gara din Focsani. Se lumina deja de ziua. Atunci am auzit ca s-a facut armistitiu pe 23 august. Erau oameni raniti in gara din Focsani, fara picioare, fara maini, i-au aruncat acolo pe raniti. Dupa aceea ii vor duce la spital. Cand am ajuns in gara, fiindca era vara, era multa lume, si aici, si dincolo, raniti, plangeau, daca n-ai picioare... Am spus prietenilor sa mergem dincolo, unde erau liniile, sa vedem ce este de facut, sa vedem cumva, sa ajungem la Bucuresti. Si cand sa intram, ne-a izbit un miros atat de urat, incat era cat pe aci sa pici si sa mori. Era luna august, ranile oamenilor... Unii dintre ei stateau culcati, altii asezati. M-am intors, am ocolit si zic: „Hai sa mergem dincolo."

Dincolo era un tren cu tancuri, era nemtesc si era oprit in aceasta gara, era gara mare, cu vagoane. Asta a fost dimineata si n-aveam ce sa mancam. Patru zile n-am mancat nimic. Cine sa-ti dea? Unde sa mananci? N-aveai de la nimeni nimica. Atunci se incheiase deja armistitiul, au venit nemtii si au distrus gara, au bombardat-o, iar pe bolnavi i-au acoperit daramaturile. A fost alarma in oras, ca vin bombardamentele. Toata lumea care era aici, politie, militari, sa se scoata cei de sub daramaturi. Eu am fugit in viile din Focsani. Era in luna august, ciuguleam si eu ceva pe-acolo. Nu aveam ce sa mancam. Ne intrebam ce este de facut. Stefan a zis sa vedem unde merge trenul acesta, daca merge la Bucuresti, mergem si noi. M-am dus si am intrebat mecanicii de locomotiva: „Unde merge trenul acesta?" Ei mi-au raspuns: „Nici noi nu stim." Am stat cat am stat si, deodata, vad ca i-au dat drumul sa plece si m-am dus sa intreb unde merge trenul. Mi s-a raspuns ca trenul pleaca in Ungaria, ca iau alta linie si ca merg in Ungaria. Erau numai tancuri. Era numai un singur vagon pentru animale. El era cu doua locomotive, una in fata, una in spate. Era greutate. Noi, cand am auzit ca pleaca in Ungaria, ne-am dus si ne-am asezat pe tampoane. Erau treizeci de vagoane. Erau si nemti, care aveau grija de incarcatura.

I-au dat drumul trenului sa plece spre Ungaria. Deodata am fost zariti de catre nemti. Lor le era frica, sa nu faci ceva, sa explodeze si a venit sa ne intrebe unde mergem. Iar noi am raspuns ca mergem in Ungaria. El ne-a alungat, sa plecam. Noi nici nu stiam ce gara era, deoarece trenul nu intrase inca in gara. Ne intrebam ce este de facut. Ce sa facem aici? Unde sa mergem? Cum sa mergem pe jos? Nu stiam nimic, nu stiam nici unde ne aflam. Nu aveam nici ce sa mancam. Si atunci ne-am vorbit sa mergem la ultimul vagon. Cand opreste ne dam jos, ne ascundem, iar cand va fluiera ca pleaca, ne vom duce iar pe tampoane, ne vom arunca pe tampoane. Si asa am facut un timp. Si iar ne-a vazut si a venit. M-a prins si pe mine si m-a aruncat jos, a scos pistolul, ca sa ne impuste. S-a suparat... Acuma ce este de facut? Am fost uzi, pentru ca in acea noapte a plouat, am fost flamanzi si atat de obositi... Ne-am dus sa vedem ce gara este. Stefan a zis sa incercam din nou. Este noapte si el nu va veni. Eu i-am raspuns ca nu mai vreau. Sa ma omoare? Ma duc in gara. Cand am ajuns sa vad vagonul inauntru, in care erau ei, trei la numar, ma uit inauntru si vad paturi si nimic altceva. I-am intrebat daca ma iau si pe mine. Ei mi-au raspuns ca nu se poate. Unul mi-a spus sa ma acopar. Ei mancau, asa ca mi-au dat si mie: paine neagra. Si am adormit. Cand s-a luminat de ziua, eram in Alba-Iulia. Am zis ca vreau sa cobor, sa-i vad pe prietenii mei, daca sunt pe tampoane. Am vazut ca nu mai erau. Ei s-au dus deasupra vagonului, acolo s-au culcat, uzi, deoarece a plouat. M-am dus si l-am tras pe Nicolae de picior: „Haide, ca o sa ne omoare nemtii. Repede, jos!" Au coborat.

Atunci am prins un motor si ne-am dus la Arad. Cand am ajuns, era seara. In Arad dezarmau nemti. Erau si unguri aici, ce mai, erau necazuri mari. N-au fost trenuri spre Dudestii-Vechi. Nu erau. Ce-i de facut acum? Era tren de la Arad la Timisoara si asa ne-am dus la Timisoara. Eu, cu prietenii mei, am vrut sa mergem acasa, dar nu era tren decat pana la Lovrin. Si pe urma pe jos. Stefan a spus sa ne prezentam la Parta.

Acolo ne-am inrolat si am facut instructie. Mai bine ne anuntam si ofiterul ne va da voie, decat sa mergem acasa si sa ne prinda jandarmii si vom da de necazuri. Asa ca ne-am prezentat la Parta si am intrat la maiorul Jiglau. L-am intrebat daca nu ne lasa sa mergem acasa pentru cateva zile. El ne-a spus sa mergem sa intrebam maiorul. Cand ne-au dus, era in jur de ora pranzului. L-am intrebat daca nu ne lasa sa mergem acasa. El ne-a spus: „Acuma o sa va omoare pe drum. Rusii au intrat acum. Cand se va termina razboiul toata lumea merge acasa." Nicolae a spus: „Vezi, mai bine mergeam acasa, dar te-am ascultat pe tine, Stefane..." Maiorul a spus sa ne dea alte haine sa ne schimbam.

A doua zi erau nemti la padure, tancuri. Maiorul a spus sa mergem la Sag, acolo, pe pod, sa stam la mitraliere si sa tragem. Ne-am dus in jur de douazeci de soldati. Am stat acolo douazeci si patru de ore, dar nemtii n-au trecut pe aici. Ei au trecut pe la sarbi, iar noi ne-am intors la Parta. Ne-am dus la un neamt, care era din Teremia, sa-i luam caii din grajd, neamtul fugise, avea paisprezece cai. Eu am luat doi, altul doi, altul doi. Si ne-am dus cu ei, la Parta, pe la oameni. Ei ne-au spus sa mergem pe camp, sa furam. Ne-am dus pe camp, am gasit ce-am gasit, am secerat tulei, gaseam si trifoi, ca sa dam de mancare cailor.

Intr-o seara, vine un sergent si imi spune: „Mai, Serbane, imediat sa inhamezi si sa vii cu mine, pentru ca o sa intre nemtii in Parta si o sa ne omoare." A spus sa ma duc sa-i iau sotia si copiii si vom pleca la Lugoj. Asta a fost seara. M-am dus la el acasa, copiii, sotia, bagajele. Si-a luat totul in caruta. El m-a intrebat de unde sunt. Eu i-am raspuns ca sunt banatean, ca sunt de prin partile locului. El imi spune: „Tu cunosti drumul aici." Dar eu de unde era sa stiu pe unde sa mergem. Drumul Timisorii il stiam. Dar el vroia sa trecem pe drumurile de tara, caci la Timisoara ne-ar fi omorat. Si am pornit-o pe drumuri. El avea harta, ca aici, ca dincolo, „Ia-o la dreapta!", „Ia-o la stanga!" si ne-am incurcat si mai rau. De unde era sa stiu drumurile acelea... El ma injura groaznic. „Tu nu stii, tu esti un prost." Am ajuns dupa aceea la Timis, Timisul este un rau. El a scos harta, a scos lanterna si se uita. Era noapte, el injura, „Ai gresit!", sotia lui plangea, „Tu faci scandal!" si a inceput si pe ea sa o injure. Si copiii plangeau in caruta. El a zis: „Stii ce, trecem Timisul si, daca trecem Timisul, ne-am rezolvat!" Erau partizani atunci, puteau sa te omoare. Si eu i-am spus: „Cum sa trec cu caruta prin apa, ca Timisul e apa mare?!" El a spus: „Lasa dracului, trecem, daca ne inecam murim si gata." Am inceput sa man caii. Cand am intrat in apa, caii erau blanzi. Cand am ajuns la mijloc, in caruta era apa, pentru cai era, de asemenea, groaznic. Sergentul zicea: „Doamne, Doamne, murim aici!" Si isi facea cruce. Femeia plangea, copiii plangeau, erau uzi, daca in caruta era apa. Eu numai ma gandeam ca ne vom ineca. Si am mers prin apa, apa ne ducea si, intr-un final, am ajuns pe malul celalalt. Noroc cu caii, ca erau buni armasari. Cand am ajuns dincolo, era rampa si am iesit de acolo. „Doamne, ca m-am scapat", a spus sergentul. Cand am ajuns, era deja dimineata, daca ne-am plimbat hai, hui pe campuri. Totul era ud. Sergentul a zis: „Vezi, am umblat ca prostii, daca nu stiam nimic. Vom lua acum un drum de tara si mergem." Si am ajuns la Belint, la un cumnat de-al lui. „Nu mai mergem la Lugoj, ne oprim aici." A coborat sotia, copiii, am dat bagajele jos.

Dupa aceea, am venit pe drumul principal la Timisoara. Veneau rusii, ceva de groaza, cu caruta, cu masini. Au umplut Timisoara, sa se scufunde Timisoara de atata lume. Au fost doua milioane de rusi. Civilii au plecat, le-a fost frica de rusi, veneau tancurile. Noi ne-am dus la cazarma noatra din Timisoara, unde a fost PECO cel mare. Ne-am dus la cazarma, aici am stat. Veneau oamenii din razboi, aici se adunau sa se prezinte. Si bunicul tau a fost aici, Kalciov Ioan, cu el am fost. Dupa aceea, ne-am dus la Parta acolo, peste noapte au intrat nemtii prin Serbia, au dat foc magazinelor, scolii, au omorat garda. Noi, de aceea, am plecat atunci din Parta. Atunci ne-am intors la cazarma. Veneau oamenii de pe front. Aici am stat cu caii. De aici au inceput sa-i trimita pe front, ca sa lupte impotriva nemtilor. Si eu, fiindca aveam cai, am inceput sa aduc munitie din Arad. Acolo se gaseste si un monument al generalilor. De acolo aduceam munitie, din Pecica in Ungaria, in salase. Am inceput sa aducem munitie.

Cand am ajuns la Tisa, nemtii i-au bombardat podurile, asa ca ei faceau poduri. Asa ca noi ne-am dus din Ungaria in Cehia. Acolo l-au impuscat pe Matei Catarov. Acolo este ingropat. Asa ca am ramas, pana s-a terminat razboiul, pana in ’45.

In mai ’45, am venit in Timisoara. Atunci ne prezentam la cazarma. Totul se schimbase. Eu am fost in garda in centru, am facut trei luni si m-au mutat unde este muzeul. Atunci, cand a venit toamna, au inceput sa-i adune pe nemti si sa-i trimita in Rusia. Erau dame intre douazeci si cinci si treizeci de ani, erau in jur de cinci, sase sute. Muzeul era pe doua nivele, era acolo sala de mese, acolo dormeau astea. Ziua le luau sa lucreze in gradinile armatei, venea un maior, lua o suta, venea altul si lua... Eu eram la poarta. Facea de garda un soldat roman si unul rus. Se stia ca, daca vin rusii, te omoara inauntru.

Cand a venit toamna, rusii i-au imbarcat pe astia si i-au dus in Siberia, unde au stat cinci ani. Toti acestia plangeau. Cand a venit anul 1946, au venit Ioan Sebliov, Augustinov a fost cu noi, ei au fost prinsi, iar noi am evadat si ei au venit din lagar in vara anului 1946. Pe Ioan Sebliov l-am cunoscut si stiam ca va veni din lagar. A fost lume si tara acolo, au fost din toate satele, din toata Romania. Aveau fii, femeile aveau barbati prinsi si toti erau cu bagaje cu mancare. Ei erau inchisi aici, in muzeu. Atunci muzeul era ingradit cu caramizi si sarma. Ei erau incaltati cu bocanci din lemn, slabi... Am intrebat daca exista vreun bulgar si, cand colo, il recunosc pe unul, Nicolae. El nici nu m-a recunoscut, atat era de slabit. A fost un capitan care a spus: „Sa nu le dati sa manance, caci, daca vor manca, vor muri." I-au tinut cateva zile, le-au dat injectii, fiindca au venit bolnavi si, dupa aceea, i-au lasat sa plece acasa.

In 1946, m-am dus la cazarma si am fost carutasul comandantului regimentului. Din toamna anului 1946, el a avansat la gradul de general al primei divizii de cavalerie, iar eu tot in serviciul lui am ramas. Atunci aveam cai. Dupa aceea, a primit masina, iar eu am fost cu el pana m-am eliberat. Cei care erau de-o varsta cu mine, s-au eliberat mai devreme ca mine. Generalul a plecat la scoala, la Bucuresti si, inainte de a pleca, mi-a spus: „Cand voi reveni eu, atunci tu vei pleca acasa!" Astfel ca eu am ajuns acasa pe 6 decembrie 1946.

- Cand v-ati casatorit?

- M-am casatorit in toamna anului 1941, in noiembrie. In razboi, sotia mea a fost sa ma viziteze cand eram la Parta. A auzit ca sunt la Parta si sa vina, vroia, cu Petru Stefan, daca eu n-am fost acasa. Chiar atunci in Timisoara au bombardat gara. Eu duceam atunci munitie la Pecica si in Ungaria. Venisem ca sa merg la Parta, dupa haine pentru soldati si dupa cizme. A fost alarma si nu ne-am dus sa vedem, ci ne-am oprit acolo unde este in prezent I.R.A. Sotia mea a fost in gara si a fugit ca sa se ascunda si eu, cand am trecut cu carutele, se oprise alarma, au bombardat gara. Sotia mea a iesit, a vazut soldati, ca si cum asa ar fi fost sa fie, eu direct cu caruta spre gara si am luat-o sus pe nevasta-mea. Ea a inceput sa planga, deoarece s-a speriat, ne-am dus la Parta, unde am innoptat si atunci am adus-o inapoi la gara din Timisoara. Ea s-a dus acasa, iar eu am plecat pe front.

- Cum s-a descurcat sotia dumneavoastra singura?

- Am avut-o pe fiica mea. Atunci era copila, atunci a locuit impreuna cu fratele meu, cu sora mea. Si atunci cand a murit mama, pe 20 octombrie 1946, a venit sa stea aici, in casa aceasta. Si eu, cand am venit din armata, am venit sa stau aici.

- Casa aceasta a cui a fost?

- Bunicii mei au locuit aici. Bunicul meu avea patru fiice, iar dintre acestea, mama era cea mai mare. Si s-a hotarat ca eu voi veni sa locuiesc cu ei. La eliberarea mea din armata, generalul m-a intrebat: „Ce vei face cand vei pleca acasa? Cunosti vreo meserie?" Eu i-am raspuns ca n-am nici o meserie, ca sunt agricultor, ca voi face eu ceva. Generalul m-a intrebat iarasi: „Dar de ce nu vrei tu sa intri in politia din Timisoara?" Eu ma gandeam ca trebuie sa-i intretin pe bunicii mei, caci asa era vorba. Eu i-am raspuns generalului ca ma voi duce acasa si voi cere parerea celor de acasa. Ne-am dus in Piata Unirii, acolo, langa biserica, langa dom, care era in reparatie atunci, aici era sediul politiei. Era un colonel, pe nume Serbanescu, pe care generalul l-a intrebat: „Uite, pe baiatul acesta. Poate sa intre in randul politiei?" Colonelul a raspuns: „Da, se poate, dar trebuie sa faca zece luni de scoala. Trebuie sa mearga la Bucuresti." Eu am spus ca ma voi duce acasa, sa cer parerea nevestei mele. Am venit acasa, am intrebat-o pe nevasta-mea ce este de facut. Ea, tanara, de unde sa stie. L-am intrebat atunci pe tata. El mi-a raspuns: „Esti casatorit, pe ce iti vei asterne, asa te vei culca." Eu ma tot gandeam ce este de facut, ma gandeam sa-i las pe bunicii mei, dar sunt, totusi, zece luni. Atunci l-am intrebat pe bunicul meu ce sa fac. El mi-a raspuns: „Asculta, nu pleca, vei sta un an, doi si, daca te dau afara din politie, atunci unde te vei duce? Aici ai casa." Probabil bunicul meu s-ar fi gandit sa ia pe altcineva sa-l intretina, daca eu as fi plecat. Atunci m-am dus la Timisoara si am spus ca nu vreau sa intru in politie. Ei mi-au raspuns: „Daca nu vrei, nu vrei." Am primit livretul si am venit acasa.

- Nu ati regretat ca nu v-ati dus in cadrul politiei?

- Eu n-am regretat. Erau mai multi oameni din Dudestii-Vechi care au fost angajati si, ulterior, au fost dati afara din politie. S-au dus alti tineri, cu scoli. Eu am venit aici. Era pamant, mi-am cumparat cai...

(Interviu realizat de Maria Ojoga, in 25 mai 2000,

la Dudestii-Vechi, jud. Timis,

cu Gheorghe Serban, etnic bulgar, n. 1923, la Dudestii-Vechi.)


 

**

Gheorghe Vasilcin

Intervievatul Gheorghe Vasilcin este un cetatean respectabil al orasului Timisoara, un om de vaza, de etnie bulgara, nascut si crescut in Dudestii-Vechi. Inca din copilarie, a fost extrem de ambitios.

„Au venit din Timisoara si s-au interesat la biblioteca cine este cel mai bun cititor si cine a citit cele mai multe carti. Intamplarea a facut ca eu am fost acela si nici n-au crezut ca eu sunt cel mai bun, ca eu am citit cele mai multe carti. Ne-au chemat la scoala si au inceput sa ma intrebe din sumar sau un rezumat sa povestesc, cate ceva din fiecare carte. Am citit, imi amintesc, o carte, Calatoria lui Charles Darwin pe bordul vasului Beagle in jurul lumii. S-au mirat ca un copil de clasa a cincea... <<Dar ai inteles ceva? Ia, povesteste-ne!>> Si am povestit. M-au dus la Caminul Cultural, in fata unei sali destul de pline si, drept urmare, le-am demonstrat ca am citit toate cartile. Profesorii de la scoala s-au mirat, au discutat in cancelarie treaba asta si au inceput sa fie mai atenti cu mine, la ore, sa-mi testeze mai mult cunostintele."

Gheorghe Vasilcin ar fi avut posibilitatea sa obtina anumite functii in cadrul Ministerului de Finante, dar a refuzat, din cauza unor motive ce vizau situatia familiala. „Multi poate ca s-ar fi ambitionat, dar firea mea nu este chiar... Sunt ambitios, sunt luptator, dar parca am fost un pic demoralizat si am ramas in Timisoara..."

M. O.

(Interviu realizat de Maria Ojoga, in 24 aprilie 2000, la Timisoara,

cu Gheorghe Vasilcin, etnic bulgar, n. la Dudestii-Vechi.)

**

Gheorghe Serban

Gheorghe Serban este fiul unor tarani de etnie bulgara. Nascut in 1950, in comuna Dudestii Vechi, "la inceputul nenorocirii acestei tari". Fire sensibila, se pare ca a fost marcat de perioada stalinismului si a comunismului, despre care vorbeste cu mare repulsie.

Cunoaste foarte multe lucruri despre intemeierea satului natal, despre venirea bulgarilor in regiune, despre construirea Dudestiului de muncitori veniti din Austria. Ne vorbeste pe indelete despre harnicia locuitorilor satului.

Gheorghe Serban este un bulgar care a tinut la traditiile etniei sale, acest fapt putandu-se observa in fragmentul in care descrie modul lor de a se distra in trecut, de a merge la dans, de a cere voie respectuos pentru a dansa cu o fata, modul in care si-a petit sotia si, bineinteles, felul in care a fost tinuta nunta, in stil bulgaresc. El isi manifesta mandria, pe parcursul interviului, fata de ceea ce au realizat bulgarii din Banat, atat in localitatea sa natala, cat si in Vinga si Brescea.

Il evoca, mandru, pe Gheorghe Telbis, un fost primar al Timisoarei, de origine bulgara, care a introdus in oras iluminatul electric, a canalizat raul care traverseaza localitatea, Bega, a introdus tramvaiul cu cai si a construit biserica din Piata Traian.

Iubeste agricultura si afirma ca i-ar place sa fie fermier, ca aceasta este vocatia lui si ca pana si numele lui inseamna, in greceste, agricultor.

M. O.

(Interviu realizat de Maria Ojoga, in 3 martie 2000,

la Dudestii-Vechi, cu Gheorghe Serban, etnic bulgar,

n. 1950, la Besenova Veche.)


 

A. L.




A scrie o introducere interviului care urmeaza poate fi socotit un lucru de prisos, pentru ca el se prezinta singur. Este rezumatul, in cateva cuvinte, al unei vieti nu tocmai usoare. Eroina interviului, o doamna, in adevaratul sens al cuvantului, a trebuit sa invete sa lupte pentru ceea ce ii este mai drag pe lume: pentru familie si o oarecare bunastare a acesteia si, in acelasi timp, pentru pastrarea demnitatii intr-un timp cand toata lumea parea ca doreste sa-i ia aceste lucruri.

M-a impresionat puterea cu care au fost rostite lucruri dureroase si m-a impresionat capacitatea interlocutoarei mele de a ierta. Ajunsa la o varsta respectabila, ea pare sa retina numai partile frumoase ale unei vieti in care a trebuit sa se obisnuiasca, devreme, cu renuntarea si cu autosacrificiul, dintr-un motiv pe cat de usor de exprimat, pe atat de greu de inteles: era altfel decat ceilalti. Era diferita si nu corespundea unor criterii stupide, dupa care oamenii erau clasificati in „buni" si „rai", in cei care merita sa traiasca decent si cei care merita numai umilinta. S-ar spune ca a avut ghinionul de a se naste evreica si, totusi, in ciuda tuturor discriminarilor, ea nu a incetat sa fie mandra de acest lucru. Si-a educat copiii in acest spirit si a pastrat, pe cat posibil, traditia, daca nu altfel, macar in suflet si in amintire.

Interviul a avut loc in casa interlocutoarei mele, doamna L., casa care este totodata leit-motivul povestirii. Este punctul de pornire al multor intamplari importante din viata familiei, este locul pentru care s-au dat cele mai dure lupte, care a trebuit pastrat, macar in parte, pentru a da copiilor sansa sa traiasca ceea ce parintilor nu le-a fost permis.

As putea spune ca, privind inapoi, doamna L. nu are regrete. Singura parere de rau, lucrul pe care nu il mai poate schimba este trecerea timpului. Oamenii nu mai sunt cei pe care ii cunostea odinioara, nu mai au timp sa fie oameni. Ea insasi spune: „Toti au murit. Toti la care tineam. Aproape toti. Sau sunt... Daca eu vreau sa ma reintalnesc cu cineva cunoscut, atunci sau scriu in strainatate, la prietenii mei, care mai sunt, sau ma duc la cimitir sa vad mormintele."

S. L.
„Prieteni am avut toata viata mea: si evrei, si neevrei"

- E dureros sa-ti amintesti asa cum traiesti acuma cum a fost atunci.

- A fost mai bine atunci?

- Pentru mine, da.

- Ati avut frati?

- Nu.

- Singura...

- Singura. Parintii mei, mama a fost casnica, a avut Facultatea de Chimie de la Budapesta, ce in vremea aia era destul de rar.

- Cum a ajuns sa faca facultatea la Budapesta?

- Pai era Austro-Ungaria pe vremea aia, cand ea era tanara.

- Si tatal?

- Tata e originar din Siklos, Ungaria si a venit aicea..., nu stiu cum a venit. Asta chiar nu stiu.

- Si mama este de aici?

- Mama e de aici, nascuta tot in casa asta.

- Deci e veche casa, va apartine demult?

- E veche. Casa a fost a lui bunicu-meu. A cumparat-o in 1890 si ceva, 1895, cam asa ceva.

- Deci la batranete a cumparat-o?

- Bunicul? Nu, ca bunicul in 1890 a avut vreo douazeci si opt, treizeci de ani.

- Da, da. Si, deci, casa a fost a familiei, toata casa.

- A lu’ bunicu’ a fost. Dupa moartea lu’ bunicu’ a mostenit-o bunica si bunica a transcris-o pe numele meu. Asa ca a fost nationalizata de pe numele meu.

- Si cand a fost nationalizata?

- De multe ori. O data a fost nationalizata in timpul legionar Antonescu. Atunci am fost evacuati in douazeci si patru de ore.

- Fara nici un motiv?

- Fara nici un motiv... Ba da, motivul era ca eram evrei. Asta, pe perioada aia scurta, cand domneau legionarii. Si atunci, pe timpul lui Antonescu, am stat acolo unde am primit o locuinta.

- Ati primit o locuinta?

- A, nu, n-am primit-o, am inchiriat o locuinta. O prietena de-a lui mama a avut o casa goala si pe aia ne-a pus-o la dispozitie.

- Aicea, in Lugoj?

- Da, si a fost cea mai frumoasa casa, dupa parerea mea. A avut trei terase mari. Acolo am stat in timpul razboiului. Asta a fost prima nationalizare. Pe urma, prima nationalizare..., am primit-o inapoi, cred ca in 1945, dupa razboi, cand s-au abrogat legile antonesciene legionare. Atunci am primit casa inapoi, dar intr-un hal fara de hal. A mai avut bunicul meu o casuta mai mica, pe care a trebuit sa o vindem, ca sa putem face reparatii in locuinta asta, de sus, adica in fosta locuinta a bunicilor mei. Pentru ca noi, in tineretea mea, am stat jos si bunicii mei au avut etajul. Si atunci am facut reparatii si ne-am mutat aici sus.

- Si stateati in casa cu bunicii atuncea?

- Bunicul era mort, cu bunica. Cu bunica, care a murit cand Dan a avut doi ani. Dan s-a nascut in 1945, deci cam in 1947.

- Si din casa s-a si furat tot nu numai ca au distrus-o?

- Nu, am putut sa ne luam absolut, absolut tot. Ne-am si luat absolut tot. Casa au distrus-o, pentru ca a fost un internat de baieti, care fumau si-si stingeau tigarile. Dupa ei au venit si rusii, care gateau, si-au facut un foc deschis intr-una din camere si acolo isi gateau. A fost intr-un hal fara de hal. A trebuit complect, complect reparata, refacuta.

- Imi imaginez ce sacrificii ati facut pentru asta...

- A trebuit sa vand casa aia mica, ca sa putem sa facem asta. Atunci am facut doua locuinte. M-am casatorit in 1940.

- Sotul era tot evreu?

- Era evreu din Piatra Neamt, care facea tocmai studii la Paris si isi dadea doctoratul la Paris. Si a primit un ordin de chemare ca sa fie concentrat aicea, la Regimentul 13 Calarasi. Si ne-am cunoscut si a ramas aicea. Nu a mai plecat inapoi, in Franta si a ramas in Lugoj. Atuncea am facut casa aicea. Atuncea noi am locuit o parte si parintii mei au... Atunci asta a fost. S-a mai impartit altcumva, nu mai stiu cum, au avut si ei o locuinta de doua camere.

- Si ati avut si chiriasi?

- In casa? Da, din pacate.

- Din pacate de ce?

- Pentru ce-i acuma. Pentru ca atunci au fost sapte locuinte, cu tot cu cele doua ale noastre. Acuma sunt vreo douazeci si doua de locuinte. Pentru ca fiecare locuinta e impartita in doua locuinte si la noi, la un moment dat, in locuinta noastra, de aicea, am stat... patru familii. La o bucatarie am fost patru familii.

- Cate camere aveati?

- Am avut una, doua, trei, patru, cinci si, camera servitorilor, sase.

- Deci a avut fiecare familie cate o camera.

- Fiecare, da. Holul a fost comun, pentru ca baia era aicea. Deci, baia a fost comuna, bucataria comuna. Si m-am inteles admirabil. Am avut un noroc formidabil cu locatarii. Am avut chiar noroc cu rusii. Am avut o familie de rusi, cand ne-am mutat inapoi, in 1945, cand s-a nascut Dan. Atuncea ne-am mutat inapoi din locuinta aia unde am fost, hai sa spun, evacuati. Ne-am mutat atuncea acasa, am stat si a fost incartiruita o familie de..., era un capitan, cred ca, maior rus, cu o nevasta. Ma rog, nu era nevasta, dar n-are importanta. Atunci s-a nascut Danut. In primul rand, adorau copilul. In al doilea rand, au fost niste oameni cum eu nu am mai cunoscut in viata mea. Ceva extraordinar au fost. El a fost evreu. Ea nu, ea a fost ucraineanca sau ceva, ma rog, dar el a fost evreu. Dar el a fost un om fantastic. Asa ca am avut noroc cu chiriasii.

- Si ceilalti chiriasi?

- Ceilalti chiriasi, una a fost o familie prietena, o prietena de-a mea si cu sotul ei, una a fost o familie..., a fost intai un celibatar, care s-a casatorit intre timp si cu o nevasta si au avut si un copil aicea, originari din Nadrag. Si ultima camera, fosta camera a servitorilor, ca, natural, servitori nu ne mai puteam permite dupa ’45 si, in camera servitorilor, acolo s-a facut o camera de locuit si au stat iarasi diversi. Dar oameni de treaba. Ultimul a fost inginerul Aldea de la Timisoara.

- Si ati spus ca dupa aia a fost de mai multe ori nationalizata casa.

- Asta prima data. A doua oara a fost nationalizata in ’50 sau ’49. Cand a fost nationalizarea? In ’49 sau ’50, cand a fost nationalizarea generala, atunci a fost luata a doua oara, dar am fost lasati in locuinta si am avut un noroc formidabil, iarasi, stand in centru, in plin centru, ni s-a impartit locuinta. Am avut patru locatari si mama a avut un locatar sau doi chiar acolo, dar am ramas in casa. Nu ne-a dat afara nici o clipa.

- Altii au fost dati afara?

- Altii au fost dati afara.

- Si ce s-a intamplat cu ei?

- Pai, si-au gasit locuinte. Au fost care-au fost dati afara. Dar noi am avut noroc si acolo.

- Si ati reusit sa recastigati casa dupa aia?

- Dupa aia, dupa ’90, dar nu stiu exact anii, eu nu-mi aduc aminte anii, dupa ’90 am facut un proces prin care am recastigat casa. Un an a fost a mea, pe urma a fost discursul acela al presedintelui Iliescu, la Satu Mare sau la Baia Mare, prin care a spus ca nu sunt valabile acele hotarari judecatoresti si trebuie sa se faca recurs in anulare. S-a facut recurs in anulare, pe baza unor pare nereale, neadevarate, ale unor locatari, nu al tuturor, ale unor locatari. Cred ca singura para pe care au putut-o gasi impotriva mea era ca n-am vrut sa vand locuintele. Pentru ca nu le-am marit chiria cu nici un ban, n-am dat afara pe nimeni, dar, in tot cazul, au fost trei sau patru familii, au facut o plangere la procuratura, care s-a trimis la Bucuresti, la Tribunalul Suprem. Si acolo erau trei membri in completul de judecata: doi au fost pentru reluarea de catre stat, si unul impotriva, a spus ca absolut legal este a mea. Natural, deoarece erau doi contra unul, mi-a fost reluata si de atuncea e reluata. Cand a venit in ’96, cred, Constantinescu, am inceput un alt proces, care a durat ’96, ’97, ’98, ’99, 2000, cinci ani, cu milioane cheltuite, cu milioane cheltuite. Imi pare rau ca am facut procesul, pentru ca daca as avea banii, as fi mult mai linistita. Si acuma am recastigat-o.

- Deci acum e a dumneavoastra iarasi?

- Inca nu, pentru ca inca n-a sosit doasarul. De trei luni se oboseste dosarul sa vie de la Timisoara pana la Lugoj, e un drum foarte lung (peiorativ; intre Timisoara si Lugoj sunt doar aproximativ cincizeci de kilometri, n.n.), asa ca... Foarte greu vine, dar eu ma bucur, pentru ca in momentul in care o sa vie, atuncea, cred ca o sa ma spanzur. Pentru ca va trebui sa platesc cel putin un impozit de paisprezece, cincisprezece, saisprezece milioane, pe care nu stiu de unde-l scot.

- Nici nu mai vreti casa...

- Daca as putea, eu as returna-o. As cere iarasi sa mi-o ia statul. Dar..., am copii, am nepoti, asa ca nu pot sa... Daca eu as fi singura, asta as face. Pentru ca chiriile sunt relativ asa de mici, stau pensionari in casa asta. Aproape numai pensionari. Deci, pensiile sunt care le stii cum sunt. Eu, de exemplu, am cinci sute cinci mii lei pensie. Deci pensiile sunt cum sunt si nu pot. Poti sa iei parca pana la douazeci si cinci la suta din cinci sute de mii de lei, cat e aia? O suta douazeci si cinci de mii. Pentru ei e mult, pentru mine e putin. Adica pentru plata impozitelor. Pentru ca eu trebuie sa platesc doua impozite: pe cladire si impozit pe venit, adica pe chirii. Deci, o sa fie cel putin paisprezece, cincisprezece, saisprezece milioane. Cred ca acuma vine momentul spanzuratului. Nu, de spanzurat nu ma spanzur. Daca..., atuncea altfel.

- Nu e voie nicicum... Si spuneti-mi, asta mi s-a parut deosebit, ca v-ati casatorit in timpul razboiului.

- M-am casatorit in ultima zi... Mama a avut un coleg la Primarie, care oficia casatoriile. Si el, la 1 octombrie ’39, el a telefonat in dimineata zilei de 1 octombrie lui mama, ca: „Daca vrei s-o casatoresc eu, atuncea trebuie sa se casatoreasca astazi, ca de maine preia Primaria puterea legionara." Am..., mama a umblat toata dimineata, l-a cunoscut atunci pe procurorul orasului, a obtinut o dispensa si ne-am casatorit dupa masa, la ora sase, in 1 octombrie. Si atunci am plecat la Bucuresti si am stat o luna de zile in Bucuresti, ca eu am adorat Bucurestiul. Dar Bucurestiul nu era ca astazi, intr-adevar era Micul Paris. Si dupa aia am fost scosi din casa, dupa casatorie. Am fost deja casatorita cand am fost scosi. S-au facut perchezitii, s-au cautat carti cu continut comunist, in timpul regimului legionar. Cand a fost rebeliunea, in ianuarie ’40, parca, cand a preluat Antonescu puterea si a dat jos pe legionari, atuncea am mai locuit aicea si dupa aia, da, dupa aia trebuie sa ne fi scos, pentru ca de aici, din fereastra, am privit ce se intampla. Si dupa aia am fost scosi din casa. Dupa aia a venit legea ca nu avem voie sa stam in centru sau asa ceva, nu stiu exact ce, dar in tot cazul am fost scosi. Nu numai noi, toti care stateau asa, central.

- Indiferent de nationalitate?

- Nu, numai evreii. Numai evreii... Am vrut tare copii, dar n-am indraznit sa facem pana in ’45. In ’45 s-a nascut an. In timpul asta n-am avut voie sa mergem la cinema, n-am avut voie sa mergem la strand, nu am avut voie sa mergem la piata decat dupa o anumita ora, n-am avut voie sa tinem servitoare. Adica era prietena noastra, stii, intr-adevar, era prietena noastra, dar a facut si treaba. Sotul meu a fost avocat. A fost radiat din baroul de Ilfov, a fost avocat la Bucuresti, in timpul legionar antonescian. Nu stiu niciodata unde-i granita (temporala, n.n.), dar in timpul dintre ’39 si ’44 a fost scos din armata. N-a fost ofiter activ, a fost rezervist, dar a fost scos din armata, nu mai era nici rezervist. Am avut doua depozite de cherestea. Ni s-au luat doua depozite de cherestea. Nu, nu ni s-au luat. S-au romanizat, adica am putut sa fim si noi, dar proprietarul trebuia sa fie un roman. Romanizare s-a numit atuncea, nu nationalizare. Nationalizarea a venit pe urma. Deci, am avut un romanizator foarte cumsecade. Ni l-a gasit cineva, cineva extraordinar de cumsecade, care era mai mult de fatada. Barbatul meu, care n-a mai avut alt serviciu, lucra la depozit si primea o cota parte acest romanizator. O cota parte mare, dar puteam trai amandoi, puteam trai si noi. Adica nivelul nostru de viata n-a scazut din punct de vedere material. Am avut, fiecare din noi, din familie, a avut cate un rucsac gata impachetat, pentru orice clipa, statea gata impachetat pentru clipa in care ne vor deporta. Zi de zi se astepta sa fim deportati.

- Ati trait cu frica asta...

- Am trait cu..., tot timpul am trait cu frica asta. Tot timpul... Dar aicea, intr-adevar, probabil la unele interventii ale, se pare, reginei-mama, ale lui Maniu, ale lui Bratianu, ale lui Filderman, Antonescu nu - dincolo au fost dusi in Transnistria - dar de aicea n-a fost deportat nimeni. Barbatu-meu a fost luat la munca, dar n-a stat mult, a stat vreo cinci, sase luni. La Piatra Olt a fost. El fiind singurul ofiter evreu din lot, a fost conducatorul lagarului. Nu, conducatorul a fost un ofiter roman, dar conducatorul... Nu s-a intamplat nimic rau. Ma rog, mancarea a fost groaznica, asta era natural, dar altfel..., lucrau la calea ferata, ceva traverse, cu pietre, nu mai stiu ce. Au trecut si cele sase luni, a venit acasa si pe urma a stat acasa. Pe urma cred ca s-a facut nationalizarea depozitului si pe urma a fost barbatu-meu acolo. Ca angajat a figurat, ca angajat. Si asa a trecut, incetul cu incetul, razboiul. Prieteni am avut toata viata mea: si evrei, si neevrei. Poate chiar mai multi neevrei decat evrei. Am avut doua prietene, trei prietene foarte bune, care erau evreice si foarte multi care nu erau evrei. Fostii colegi de militarie ai barbatului meu continuau sa vie la noi, ca el n-avea prieteni aicea. S-a imprietenit cu o serie de doctori de aicea, care nu erau evrei, deci nu faceau nici o diferenta. N-am simtit nici o clipa, noi. Nu stiu altii, noi nu am simtit nici o clipa antisemitismul pe pielea noastra.

- Din partea civililor...

- Din partea romanilor, din partea..., nu de legionari vorbesc, din partea oamenilor, din partea populatiei, sa spunem. La scoala cand am fost, am mai auzit de cateva ori „jidanca" si chestiile astea. Barbatu-meu a auzit de multe ori zicala romanilor ca „daca toti evreii ar fi ca tine, atuncea ar fi bine". Asta era lozinca alora care erau antisemiti, dar erau prieteni cu el. Ieseau in oras cu el, iti spun, nu am suferit nici o clipa efectiv de antisemitism. Dar, in general, in partea asta nu era la moda... Aici se intelegeau toti. Unii prieteni germani, unii prieteni germani de-ai parintilor mei au fost hitleristi, s-au indepartat, aia nu ne mai cunosteau. Si-a trecut si razboiul si-a venit pacea. Atuncea s-a facut transformarea locuintei. Dan s-a nascut deja aicea. Atunci au fost vreo trei, patru ani, atunci au mai fost niste ani buni. Pe urma a venit regimul comunist, ne-au luat absolut totul, absolut totul, adica cele doua depozite, casa. Nu lucruri, nu lucruri din casa sau asa ceva, dar bunuri din care am trait. Barbatu-meu tot n-a..., inca n-a..., n-a mers asa de repede reinscrierea lui in barou, ca sa fie avocat.

- Si atunci cum v-ati descurcat?

- Foarte greu. Mama si-a luat o masina de tricotat si tricota lucruri, barbatu-meu a intrat in serviciu. A fost intai la un depozit, acolo ceva, la o centrala a depozitelor, dar condusi de comunisti. Pe urma a ajuns la banca, de acolo a fost dat afara, pentru ca avea o sora in Franta si coresponda cu el si a venit o ancheta de la Bucuresti: „Da’ ce corespondati cu ea?", au intrebat si a spus ca: „Da’, pai e sora mea, e normal." „Cum sa fie normal? Eu nu corespondez cu sora mea, sau, ma rog, cu rudele mele", a spus acel... Si l-au dat afara si atunci am avut noroc. Prietenul nostru cel mai bun, Adrian Dumitru, care a fost ilegalist, a fost ofiter si a fost ilegalist, a ajuns inspector la baroul de..., la avocati pe tara, nu stiu cum ii zice, la centrala avocatilor, dar nu stiu daca ii zicea asa, si a venit odata in vizita la Lugoj si a reusit sa il „vare" pe barbatu-meu iarasi in barou. Lui ii multumim ca a ajuns acolo. S-a purtat o viata intreaga extraordinar cu noi. A murit si el. Toti au murit. Toti la care tineam. Aproape toti. Sau sunt... Daca eu vreau sa ma reintalnesc cu cineva cunoscut, atunci sau scriu in strainatate, la prietenii mei, care mai sunt, sau ma duc la cimitir sa vad mormintele. Aproape toti sunt morti. Ne-a ajutat foarte mult in perioada aceea cat nu era avocat inca barbatu-meu, ne-a ajutat sora lui din Franta, era doctorita acolo, ne trimitea pachete cand se putea, sau venea in tara din cand in cand.

- Deci ati cunoscut-o si dumneavoastra.

- Da, am cunoscut-o si eu. Si pe fata ei. Pe urma, ti-am spus, s-a nationalizat, am ramas aicea, am trait foarte greu, atunci am trait foarte greu. Am intrat si eu sa lucrez, am lucrat ca dactilografa aproape douazeci de ani. Aproape, ca in ultimii ani am fost administratoare la un internat, dar aproape douazeci de ani, saisprezece ani. N-am decat optsprezece ani de munca, din pacate, si saisprezece ani din aia am fost dactilografa. Si am fost atunci considerata cea mai buna dactilografa din Lugoj.

- Si dupa aceea la ce internat ati lucrat?

- La internatul Liceului de fete, administratoare. Pe urma m-am pensionat de boala. Intre timp, Dan s-a casatorit cu prima lui nevasta si era gravida, parca. Dar in tot cazul, m-am pensionat de boala. Si era numai bine, pentru ca intre timp, Dan a fost arestat.

- De ce?

- Politic. Politic. Absolut, pur si simplu politic. Era dupa vizita lui Ceausescu in China, dupa deschiderea aia care era intr-o vreme, pana a plecat in China. Era mica revolutie culturala si trebuiau statuate cateva exemple. Si cum Dan totdeauna intai vorbea si pe urma gandea, a vorbit verzi si uscate. Adica povestea glume la oricine, ceea ce era un pacat capital. Nu era voie. Te aresta, pur si simplu, pentru asa ceva. A scris in strainatate scrisori. A avut corespondenta in strainatate. Si, mai ales, statea intr-un rahat de oras, de langa Fagaras, in inima Regatului, unde asa ceva nu era moda. Daca era aicea, probabil ca nici nu ar fi fost arestat, pentru ca aicea lumea era obisnuita, ca nemtii aveau rude in strainatate, evreii aveau foarte multe, deci era mai multa legatura cu lumea de afara. Si l-au inchis. A primit sapte ani jumate pentru..., nu stiu, era un articol foarte grav. Nu tradare, nu..., „impotriva securitatii statului" ceva, dar nu mai stiu, este un cuvant, dar nu tradare, exista un cuvant inainte, „...impotriva securitatii statului". Cu acest articol a fost inchis pe sapte ani jumate si a fost la Aiud.

- Si dumneavoastra cum ati aflat?

- Pai au venit intai aicea, au facut perchezitii peste perchezitii, i-au luat din carti, care considerau ei ca erau subversive. Cred ca avea un Soljenitin si un nu stiu ce, tot ceva rusesc, unul din marii scriitori rusi care nu erau pentru regim si niste carti straine, dar nimica grav. Carti care normal stau intr-o bibilioteca normala. A scris o poezie, dar absolut nimica. Cand o prietena de-a mea de la Timisoara a vazut-o, a inceput sa rada. Aia a fost ceva foarte grav, era o piesa in dosar. Scrisorile pe care le-a scris unei prietene din Bucuresti, in care ii povestea glume, aia erau anexate la dosar, deci erau absolut niste lucruri ridicole. Chiar seful Securitatii de aicea, cand la un moment dat a stat de vorba barbatu-meu cu el, a spus: „Daca asta se intampla in alt timp, eventual i se facea o mustrare de la intreprindere, dar in nici un caz nu era arestat".

- Si a facut inchisoare sapte ani si jumatate?

- Nu, a facut inchisoare doi ani si niste luni, trei sau patru luni, pentru ca am avut un unchi la Bucuresti, care a avut un fiu foarte influent in Israel. Si el a avut, unchiul meu, a avut niste prieteni in Guvern si peste tot. Si au reusit, atunci a fost Golda Meier de vreo doua ori in tara, sau de trei ori, dar nu stiu de cate ori. Au reusit sa il puie pe Dan pe o lista, nu numai cu Dan, si cu alti evrei care erau arestati si, cand a venit in tara, probabil ca platind bine si vorbind cu Ceausescu, pentru ca se pare ca fiecare evreu eliberat sau evreu plecat din tara pe vremea aia, era platit... Si, platit, neplatit, dar l-a rugat ca acestia, nu stiu ce a promis ea ca face, dar in schimb vrea libertatea acestora. Si Laci baci, asa il chema, in ultima clipa, atuncea a plecat in Israel, atuncea a vorbit, inainte de venirea ei, a vorbit cu prietenul ala al ei, care era ministru undeva, nu undeva, in Israel undeva si, la 22 august, nu mai stiu anul, a fost eliberat dupa doi ani si niste luni de inchisoare.

- Deci a apucat sa-si mai vada copilul mic de tot...

- Mic. La Aiud. Pe vremea aia, dupa aia a venit o inasprire pe vremea aia, a dus-o relativ, relativ destul de bine, pentru ca am avut voie sa ii trimitem pachete de zece kilograme o data sau de doua ori pe luna. Daca era evidentiat in munca, muncea, de doua ori pe luna. Avea drept de vizita o data la luna, cand, iarasi, avea voie sa primeasca un pachet. Scrisoare n-avea voie sa scrie decat una pe luna, o carte postala, natural, hiper si super cenzurata. Si noi, la fel, numai una aveam voie sa scriem. Dupa doi ani jumate, odata, de 22 august, a aparut acasa. N-am stiut nimica. Ba, a primit un telefon barbatu-meu de la militie, „ca sa stiti ca vine acasa fiul dumneavoastra". Si el inca i-a spus foarte urat. i-a spus militianului, nu stiu, era ofiter, nu stiu cine era, a spus: „Domnule, nu-ti bate joc de mine si lasa-ma in pace!" si a pus jos receptorul. Si in noaptea aia a venit acasa. La inceput n-a primit post, fiind fost detinut politic, dar o doamna, o tovarasa care era la Primarie, sau pe atunci era inca Sfatul Popular, nici aia nu mai stiu, care era responsabil cu sectorul economic si care a fost activista de partid, s-a purtat iarasi extraordinar cu el. Si a ajuns la o intreprindere de constructii, la Intreprinderea de Constructii din Lugoj. Si acolo a lucrat vreo cinci, nu stiu, multi ani, foarte multi ani, pana nu l-au scos afara, nu stiu de ce.

- Dar asta a fost domeniul lui, constructiile?

- Domeniul lui a fost chimia industriala. Dar in cadrul constructiilor facea analizele, cred ca, betoanelor sau cimentului sau ma rog, ceva chimic lucra. Si, intre timp, l-a gasit pe Marc (nepotul intervievatei, n.n.). Marc a fost conceput cam in ultimele zile inainte de arestarea lui. Procesul a fost groaznic, s-a vazut ca a fost un proces regizat. Era in lege ca tatal, barbatu-meu, era deja pensionar, dar era un articol in care un tata avocat avea dreptul sa-si apere fiul. Nu l-au lasat sa scoata o vorba la proces, au repetat aceste acuzatii ridicole si l-au condamnat… Inainte de a intra in sedinta, barbatu-meu a a auzit cum a fost chemat presedintele tribunalului militar la telefon si a spus: „Da, da, stiu, o sa-l condamnam." Deci, o condamnare… Deci i s-a dat ordin sa-l condamne. Si atunci a fost condamnat. Deci Marc, iti spun, a fost conceput in ultima clipa. Dupa trei luni era sa-l piarda fosta mea nora. A fost dusa imediat la spital si i s-a facut ceva complect nou pe vremea aia, un serclaj, adica uterul a fost cusut si ea a stat sase luni in spital. Cinci luni jumate, ca-n ultima jumatate de luna a fost acasa. Culcata, aproape nemiscata, foarte putina miscare. Si-asa s-a nascut Marc.

- Sanatos?

- Cu cezariana. Foarte sanatos deocamdata, har domnului. Peste alti doi ani, doi ani si jumatate este diferenta intre el si Nana, atunci Danut era deja acasa, s-a nascut sora lui, Sorana, pe care noi o numim Nana. Si, iarasi, nora mea a fost serclata, dar atuncea s-a stiut de-acuma, nu s-a mai asteptat cele trei luni, a fost de cum s-a facut putin mai mare fatul, a fost serclata si a stat sase sau sapte luni in spital, iarasi. S-a nascut Nana, tot cu cezariana.

In hartia aceea de eliberare din inchisoare era o clauza sa-si faca cerere pentru plecarea in Israel si politia romana e obligata sa-i dea drumul, sau nu chiar asa de categoric, dar in tot cazul ar fi trebuit sa primeasca. Dar nu l-a primit, nu i-au dat plecarea. Si au trecut anii, a divortat de prima nevasta, copiii au ramas aicea, au crescut, a venit Aurica in casa. Copiii au crescut, Aurica a fost o mama extraordinara. Marc, atuncea, a mers la scoala. S-a nascut in februarie, deci avea sase ani jumate, sapte ani, Marc. Nana avea doi, doi ani jumate. Trei chiar. Pe urma a venit divortul, s-a casatorit cu Aurica. Pe urma a venit Sendy pe lume. Copiii au crescut, au facut toti trei scoala germana. Marc a facut liceul Lenau, Nana a facut o scoala sanitara si Sendy face asta de informatica de la Posta, de la PTTR.

Barbatu-meu s-a imbolnavit in ’89, inainte de revolutie, scurt, inainte de revolutie, parca in octombrie. A avut o comotie cerebrala, a stat paralizat patru ani. Nu numai in pat, pentru ca a putut…, pe partea dreapta a fost paralizat, a putut oarecum sa se miste, deci putea sa se miste. Greu a fost ultimul an. Eu l-am ingrijit singura. A murit. Si de atuncea mi-a fost tare greu. Am fost si cu-o singura pensie, dar asta, ma rog, asta ca asta, dar mi-a lipsit el teribil si-mi lipseste teribil. N-am cu cine discuta o problema. Mi-a lipsit, imi lipseste teribil.

Mama mea a stat cu noi pana la moartea ei. Si mama mea a fost in ultimii ani foarte bolnavicioasa. Mama mea a avut optzeci si patru de ani cand a murit si, inainte de a muri, pe la optzeci, optzeci si unu de ani, un var de-al nostru, din Canada, a avut ambitia sa faca reunirea intregii familii in Israel. Ca erau in toata lumea. Erau in America, erau in Anglia, erau in Franta, ma rog, erau in Ungaria si erau in Romania. Cel mai greu a fost sa o scoata pe mama. A intervenit direct ambasadorul Canadei la Ambasada Romana, ca sa-i dea drumul. Mama avea deja optzeci de ani, asa ca era ridicol, pentru ca sigur ca nu fugea. Deci, mama a fost in Israel, s-a intalnit cu aproape toata familia, a fost foarte fericita. In primul rand, dorinta ei mare a fost sa vada Israelul. I-a placut teribil, dar in kibbutz nu a ajuns.

Dupa aceea, cand a venit acasa, a fost operata, a avut o hemoragie gastrica, dupa aceea a facut un cancer de colon si a murit. N-a suferit mult, foarte putin chiar, dar a fost o pierdere grozava pentru mine. Asa bolnava cum a fost, a fost inca un ajutor pentru mine in gospodarie. Am facut gospodaria singura…

- Dumneavoastra ati fost in Israel atuncea?

- Nu. Mie nu-mi dadea drumul. Eu aveam un baiat inchis. Mie nu imi dadea drumul.

- Si nu ati fost nici dupa aceea?

- Nu. Dupa aceea nu am mai putut. Dupa ’89 a fost barbatu-meu patru ani bolnav, pana in ’93-’94, cand a murit. Si, pe urma, am avut problemele mele serioase, cu picioarele, ca nu puteam sa umblu, asa ca nu puteam sa merg. De invitat m-au invitat prietenii mei. Am un cumnat si-o cumnata in Israel si am foarte multi prieteni. Dar cum sa mergi pe capul lor in halul in care sunt? Nu pot sa le fac asta. Ei nu stiu in ce hal sunt.

- Si atunci, in timpul razboiului, cat erati tineri casatoriti, n-ati fi vrut sa plecati?

- Eu niciodata n-am vrut sa plec. Nu puteam s-o las singura pe mama, mama n-ar fi vrut sa plece. Nici barbatul meu. Avea si o meserie, era avocat. In Israel… De putut, puteam pleca in Franta sau in Israel. Si in amandoua locurile nu stia limba, deci avocatura cadea. Nu mai era tanar, el era cu paisprezece ani mai mare ca mine, deci ii era frica de ce va face, de ce va lucra, nestiind limba. Era, ti-am spus, a intrat in avocatura, a fost unul din cei mai buni avocati din Lugoj. Si n-am…, nu, nu ne-am gandit nici o clipa sa plecam. La un moment dat s-a gandit sa plecam poate in Franta, dar nici acolo n-am fi avut ce face. Pentru ca nu mai era tanar si ca, mai batran, in jur de cincizeci de ani, sa inceapa o cariera de avocat nu se mai putea. Daca…, ce mai vrei sa intrebi...

- Dumneavoastra ati stiut ce se intampla in lagare, in lagarele de exterminare, sau n-ati avut nici o informatie?

- Atuncea, pe vremea aceea?

- Da.

- Stiam ca rudele mele de la Oradea, adica din partea care a fost a Ungariei, am avut rude in Oradea multe, au fost dusi in lagare. Si matusa mea din Oradea a murit la Riga, atunci cand ii imbarca intr-un vapor. Era o chestie, i-a luat un ofiter german pentru altceva si i-a impuscat pe toti evreii acolo. Si acesti veri ai mei, unul a plecat in Germania si unul in Israel. Dar mult dupa.

- Deci ei au fost in lagar?

- Amandoi au fost in lagar.

- Si au scapat...

- Au scapat. Ei au scapat, si tatal lor a scapat. Da’ a scapat bolnav, a scapat. Si dupa un an, cred, dupa ce a venit acasa, a murit. Si astia aveau alti veri, care toti au murit. Cei din Oradea au murit aproape toti, afara de acesti doi veri.

- Ei mai sunt in viata?

- Nu, au murit amandoi. Au murit amandoi. Iti spun ca am mai multi morti decat vii in familie.

- De copilarie nu mi-ati spus prea multe. Unde ati facut scoala, cum a fost?

- Am facut scoala evreiasca din Lugoj, unde am avut o batrana invatatoare evreica, Kessler kissaszony ii ziceam si aveam o invatatoare romanca, Adelina Popovici. Cu amandoua am fost..., ulterior, cand am iesit din scoala, cand am devenit mai mare, in relatii foarte bune. La scoala…, nici nu mai stiu. Pe vremea aia erau multi evrei in Lugoj. Aveam un rabin, Lenke Mano ii zicea. Acuma mi-am adus aminte. Aia ti-am mai spus ca am facut odata si Pesach-ul (pastele evreiesc, n.n.) la el, cu un prieten de-al meu. Am avut doisprezece, treisprezece ani si am spus: „Ma mishtana halaila haze?" („Cu ce este deosebita aceasta noapte?", tr.). Mai tineti minte? Aia trebuia spusa in doi. O parte am spus-o eu, o parte a spus prietenul acela al meu. A fost ascuns ceva, nu mai stiu ce, nu-mi aduc bine aminte.

- Da, matzes (paine nedospita, pasca - se mananca de Pesach, n.n.).

- Matzes a fost ascuns. Ma rog, am mancat o mancare complect rituala. Pana am avut douazeci de ani, cred, am…, fara sa fi fost bisericoasa, foarte rar am fost la templu, eventual de Rosh Hashana (Anul Nou evreiesc, n.n.), dar am aprins lumanarile in fiecare sambata. Pe vremea aia am mai avut candelabre pentru aprins lumanarile, intre timp s-au vandut, cand Dan a fost inchis, ca atunci s-a cam vandut totul ce am avut, ca sa-i putem duce tot ce-i trebuia. Si de Hanuka (sarbatoarea eliberarii de sub ocupatia elenista, n.n.) s-a aprins, in fiecare zi, o lumanare in plus…, s-au aprins lumanarile de Hanuka. Si de Pasti am cumparat matzes si faina de matzes, dar am mancat si paine. Adica n-a fost un regim ritual.

- Aveti sinagoga aicea, in Lugoj?

- Avem o sinagoga splendida, insa darapanata, batrana, cum e tot.

- Mai merge lumea la sinagoga?

- Nu mai are cine.

- Nu mai sunt evrei?

- Mai sunt foarte putini barbati. Nu mai sunt evrei, mai sunt vreo treizeci si cinci, patruzeci de suflete. Si nu prea… Dar se tine slujba. In fiecare vineri, vineri seara parca nu se mai tine, sambata se tine… Toti astia care sunt intre saizeci si moarte. Deci foarte putini tineri sunt si tinerii aproape toti sunt in casnicii mixte... De copilaria mea, efectiv nu am ce sa-ti povestesc. Am facut patru clase de liceu. Dupa aceea m-am imbolnavit, intai cu inima si, pe urma, am avut o pleurezie foarte grava, asa ca n-am mai putut continua. Planul lui mama a fost sa ma trimita pe un an in Germania, pe un an in Franta, pe un an in Anglia, ca sa invat limba perfect si steno-dactilografia.

- Si n-ati mai apucat?

- Nu, c-a venit razboiul. In ’40 a venit razboiul.

- Si liceul a fost tot liceu evreiesc?

- Nu, ala era la Timisoara. Era un liceu evreiesc, dar nu, nu am plecat de acasa. Liceul a fost un liceu romanesc, aicea la Lugoj, „Iulia Hasdeu".

- Si cum a fost scoala evreiasca, cum se deosebea de celelalte scoli, in afara de faptul ca erau numai evrei? Sau nu erau numai evrei?

- Numai prin faptul asta. Numai evrei. Numai prin faptul asta.

- Si ore de religie, banuiesc.

- Erau. Aia erau pe vremea aia. Cred ca era in fiecare saptamana, una parca. Aia era. Aia imi amintesc. Dar, din pacate, nu mi-a ramas nimic. Nimic. Asta-i nenorocirea.

- Si limba ati facut, nu? Ebraica.

- Literele le-am invatat. Eu nu-mi aduc aminte sa fi facut limba. Cred ca am invatat sa scriem si ceva. Stiu ca se scrie de la dreapta spre stanga. Dar nu mai stiu absolut nimica. N-am mai avut continuitate. De altfel, stiu cinci limbi, pe care incep sa le uit si pe astea. E romana, e maghiara, e germana, e franceza si engleza. Pe vremuri am stiut sa ma descurc perfect in frantuzeste si englezeste, acuma pot citi inca perfect, fara dictionar. Dar de vorbit, imi lipsesc multe cuvinte de acuma,

- Asta era ceva foarte deosebit sa stie cineva atatea limbi.

- Mama a avut o guvernanta cand a fost mica, franceza, din Elvetia, care n-a mai plecat si a ramas aicea, asa ca franceza am vorbit acasa, oarecum, cu ea. Engleza, cam prin ’38, o familie din Lugoj a adus, la cele doua fete, o tanara din Anglia. Atunci am luat ore de engleza de la ea. La un moment dat nu i-au mai trebuit si a venit la noi. N-a trebuit sa-i platim nimic, dar i-am dat mancare si unde sa doarma. Si eram prietene bune de tot, asa ca acolo am invatat engleza. Si, iti spun, vorbeam binisor. Traduceam usor, tot. Azi nu mai fac nimic usor. Azi totul pare greu...

(Interviu realizat de Sonia Liebmann, in aprilie 2000, la Lugoj, cu A. L., etnic evreu. Intervievata a dorit sa-si pastreze anonimatul.)


Iacob Glisaru



Pe Iacob Glisaru l-am întâlnit întâmplator, în curtea Caminului de Batrâni al Comunitatii Evreilor din Timisoara. M-am prezentat si dumnealui m-a invitat în locuinta sa. Traieste separat de restul batrânilor din camin, se ocupa de gradina de flori, asa cum a facut-o la fiecare camin din tara în care a locuit.

Un om simplu, care mi-a spus povestea sa, identificata cu povestea unui popor persecutat, a unui popor chinuit, asuprit, datorita intereselor politice, a diferentelor religioase. Sechestrarea, deportarea lui, uciderea sotiei si a fiului sau au pus capat fericirii acestui om, singura lui satisfactie astazi este ca are un acoperis deasupra capului, o hrana asigurata si ca detine un televizor si un radio. Nu mai are pe nimeni. A ramas singur.

A. V.

 

„Evreu sunt, evreu vreau sa mor!"

- M-ati invitat sa iau loc. Dar dumneavoastra nu stati jos?

- Nu, nu, n-am maturat! Nu, mai cresc... (pe durata interviului a stat în picioare, lânga masa, n.n.)

- Mai cresteti?

- În pamânt!

- Ei, asta nu!

- Haide, sa va spun! Dar nu stiu cum.

- Cum doriti dumneavoastra.

- Sunt nascut în 1914, 12 aprilie, în judetul Dorohoi, a ocupat U.R.S.S.-ul si acum e Ucraina. Am fost unsprezece copii, în Herta. Si când a fost, atunci, cu Uniunea Sovietica, a luat Uniunea Sovietica si dupa aia a luat Ucraina. Si m-a deportat de acolo si m-a dus tocmai la Craiova, într-un... din asta, de lucru. Am dus-o bine. Bineînteles, am muncit cum muncesc si acum, dar parintii au murit, surorile au murit, am ajuns singur (plange, n.n.). Când era domnul, cum îl cheama..., primul secretar… (mi-a cerut sa închid reportofonul, n.n.). A murit presedintele Comunitatii Evreiesti de la Focsani si m-am rugat de domnul inginer: "Domnul inginer, domnul secretar, uite asa si uite asa, am ramas fara nimenea". Mi-a dat bani, ca sa vin la Bucuresti, la Comunitate, mi-a dat adresa, Sfânta Vinere, numarul 3. In fine, am fost acolo, am venit la el. „Fa o cerere." Am facut o cerere, da’ daca asta înregistreaza…

- Nu-i nici o problema, daca doriti îl închid.

- Puteti spune, ce, ce, am de furat ceva? Am venit la Bucuresti si mi-a dat la Caminul Balus, ati fost la Balus?

- Da, da am fost la Balus.

- Da’ ati vazut gradina?

- Nu, nu am vazut gradina.

- Ce gradina am avut eu acolo... Si am stat sapte ani de zile la Caminul Balus, am întretinut toata gradina. Si, dupa aia, a plecat domnul Sorin în locul lui domnul Sechter, ca secretar si o parte, aproape toti, s-au mutat. Acolo nu m-am dus... (mi-a cerut sa închid reportofonul, n.n.). Am venit aicea, la Timisoara, era domnul Neumann si îmi mai spune câteodata: „Domnul Glisaru...", ca eu, la batrânetile mele mai lipsesc în câte o seara de la rugaciune. Am venit aicea, m-a trimis sa încasez bani de la cimitir, doamna Cimponieru, am primit bani pentru sarbatori, am predat banii, mi-a luat chitantile alea, am facut paisprezece rânduri curatenie la morminti, de s-au mirat oamenii: „Uite, ma, e gospodar!"...

- Dar parintii dumneavoasta?

- Au murit, saracii, în Dorohoi, când eu am fost internat in lagar la Craiova. De aici am cu piciorul stâng. Si dupa m-a trimis la Doaga, sunt o multime de evrei acolo.

- Si nu v-ati casatorit niciodata?

- Ce-mi trebe mie strâmbe? Multumesc lui Dumnezeu ca ma duce asa cum pot.

- Si de copilarie ce va amintiti?

- Copilaria mea..., am facut patru clase primare. Eu sunt dogar de meserie, din tata în fiu si am fost unsprezece frati si pe toti i-a omorât. Si nevasta-mea, am avut un copil de optsprezece ani (plânge, n.n.), un baietel, al meu...

- Dumneavoasta ati fost însurat?

- Da, cum nu!?

- Cum o chema pe sotia dumneavoastra?

- Coca o chema. Când m-am casatorit am avut optsprezece ani si sotia saisprezece si ne-am iubit (plânge, n.n.), sa-ti spui de ce: eu stateam în banca aicea si ea statea în banca aicea la scoala. Tatal ei a fost tot dogar, tot evreu. Si plecam împreuna, venea ea la mine, mâncam… Ne-am dus într-un parc si i-am spus: „Mai, fato, hai sa ne luam". Nevasta-mea, Dumnezeu s-o ierte, pacat ca n-am acu’ niste poze, era de o frumusete rara, în fine, i-a spus lu’ mama ei, la tata ei. Am locuit în Herta, dupa aceea m-a luat pe mine seara (plânge, n.n.) si pe ea unde a dus-o nu stiu. Dupa aceea, peste câtiva ani, când am venit eu din lagar, mi-a spus un român, un vecin: „Uite, nevasta ta e înmormântata uite acolo, uite acolo, lânga mama ta, bunicul tau". Era un român care a salvat-o mult, da’ n-a putut, bineînteles... A împuscat-o. Pai, în Dorohoi era cel mai mare loc unde au fost omorâti evreii. Si asta nu uit... (s-a oprit, n-a mai vrut sa vorbeasca, s-a întors si a început sa caute ceva pe un raft, n.n.).

- A, tales, kipa (obiecte de rugaciune, n.n.).

- Nu pot sa ma plâng la nimenea, ca nimeni nu face dreptate. Mose Rabeinu spunea ca trebuie sa te gândesti la tine si la vecinii tai si Dumnezeu i-a ajutat cu bastonul lui ala, a trecut marea. Sunt în Timisoara de trei ani. Nu m-am mai casatorit.

- De ce ?

- Stiti cum se spune: când iei un borcan de dulceata si gusti o lingura, nu mai e buna alta, aia e buna! La altul poate, la mine nu.

- Dar de mama dumneavoastra ce va amintiti?

- Dimineata ne ducea sa spalam mâinile si sa facem mode ani (rugaciune de dimineata, n.n.) si ma ducea la scoala evreiasca, unde era Rabinul. Era o cantina, unde mâncam, dormeam si era un chiabur care ne ducea la Lacul Sarat, lua de mâncare, dar si învatam. Iar acasa, venea mama vineri seara si ne lua. Asta s-a întâmplat la Braila, dupa ce ne-am refugiat din Dorohoi. Mama, de Rosh Hashana, facea peste, crap, cu solzi mari, pentru ca evreul nu are voie sa manânce cu solzi mici, punea în cuptor. Facea o supa cu sfecla rosie, cu carne taiata de sahter (persoana care sacrifica animalele conform unor practici religioase specifice, n.n.), mâncam, beam un paharut de facea mama din mere, suc si la culcare si ne rugam, aveam o lumânare. Mama, de Iom Kippur (Ziua Pocaintei, n.n.), facea prajitura cu untura de pasare. De mama sa nu uiti niciodata! Pe mama o chema Rebeca si pe tata Lazar. Erau evrei. Evreu sunt, evreu vreau sa mor!

- Dar nu mai aveti nepoti de la fratii dumneavoastra?

- Sunt în Israel, n-am pe nimeni si nici n-am nevoie. Mi-a trimis o scrisoare (mi-o arata, n.n.), sunt sanatos, n-am nevoie de nimica. Muncesc. Ati vazut gradina? Nu acuma, primavara?

- Da, e foarte frumoasa!

- Cu ce sa va servesc? N-am stiut ca veniti!

- Eu va multumesc ca m-ati primit chiar si asa, neanuntata, si va promit ca mai trec pe la dumneavoastra!

- Sa mai veniti!

- Va multumesc!

- Si eu va multumesc si va mai poftesc în vizita la mine, în mizeria mea.

- Dar nu e deloc mizerie!

- Sa stiti ca nu sunt singur, sunt cu Dumnezeu, ca fiecare pasare moare pe limba ei, stiti? Si când apare cartea asta? În octombrie? Poate mor pâna atunci!

- Nu...

- Dar poate nu ma credeti ca am aproape optzeci si cinci!? Ati scris acolo (se întoarce si cauta actele, n.n.)? Poftiti: scrie Rebeca si Lazar, ma rog... Nascut la Herta si acuma e Ucraina. Nascut 1914, 12 aprilie.

- Multumesc.

- Ce, credeti ca va mint?! Este o vorba evreiasca: „Si minciuna e o vorba!". Am facut armata la Timisoara si eram ordonanta la un locotenent, pe timpul ala, stiti: „Ia, vino încoa’ ma!" „Sa traiti, domnu’ locotenent!" „Cum te cheama?" „Sunt Glisaru Iacob, asa si asa." „Ia sa te prezinti la birou, la mine!". M-am prezentat la el la birou, era o sala mare. „Ma, fumezi?" „Nu fumez!" „Esti însurat?" „Nu-s însurat!", i-am spus, asta ca sa vad ce zice. El vroia sa ma descoase pe mine, eu vroiam sa-l descos pe el. „De luni ai sa fii ordonanta mea!" „Sa traiti, am înteles! De luni sunt la dumneavoastra prezent!" „Bun, ma!". Sâmbata mergeam la sinagoga...

- Si în timpul armatei?

- Da, toti care erau evrei, eram si studenti, sâmbata era liber. Am facut în Lipovei si mergeam aici, la sinagoga. Asta înainte de a veni domnul Rabin asta. Am facut un an si opt luni (se întoarce si cauta actele, n.n.). Da’ asta ce e?

- Hagadah (carte de rugaciuni pentru Pesach, n.n.).

- Ati mai vazut-o?

- Da.

- Si Rabinul s-a mirat de unde o am (rasfoieste cartea si comenteaza imaginile care ilustreaza masa de Pesach, n.n.)! Uitati-va aici! Mai departe. Nu, dumneavoastra stati pe loc, cartea o dau mai departe! Uitati aici, cum pleaca evreii. Mose Rabeinu cheama pe toti evreii cu toiagul. Mai departe. Aici: la masa! Pacat ca nu suntem poftiti noi la masa! Mergem mai departe! Ce scrie aici?

- Hagadah.

- Sunt multe de citit, dar nu e cine sa citeasca! Hai, sa nu va tin de vorba! Dar baiatul alalaltul n-a fost sâmbata asta la sinagoga. Are o gagica care are pravalia aia, pa Unirii, cu parul mititel, care are o bijuterie. Da, aprindeti becul daca vreti. În fotografia aia, de pe perete este fratele meu din lagar, cânta si cere de pomana. Dar mai veniti?

- Sigur!

- Dati o foaie! (rup o foaie din agenda si i-o dau; se face ca scrie, n.n.) Saptamâna viitoare, sau alta data, voi veni la dumnitale, la Glisaru Iacob, pe strada Coloniei, numarul 1, Azilul de batrâni (râde, n.n.), sa te vizitez înca o data. Gata. Data viitoare când vii la mine am sa-ti dau o carte, jumatate în evreieste, jumatate în româneste ca s-o cititi! Am s-o caut. Sa veniti când doriti, saptamâna viitoare, anul trecut (rade, n.n.)! Daca v-am jignit cu ceva, va rog…

- Nu, nu m-ati jignit!

- Când m-am casatorit, a venit Rabinul, a facut o rugaciune, a pus într-un pahar vin si eu am întins mâna, mi-a spus sa nu ma grabesc, a mai facut o rugaciune, mi-a dat mie sa beau, i-a dat ei sa bea, a luat paharul, l-a învelit în alb si mi-a spus sa-l sparg cu dreptul. Am avut deasupra noastra hepe (accesoriu specific nuntii evreiesti, compus din patru pari, acoperiti de o panza, sub care stau mirii, n.n.), tinuta de 4 insi necasatoriti, frumos îmbracati. S-a dat o masa, nu, nu masa, mâncare, a fost pasare cu cartofi prajiti, cu ardei murati sau gogosari si vin rosu. Masa tine o ora, o ora si ceva, danseaza, atunci erau romante.

(S-a oprit din povestit si a pornit radioul sa ascultam muzica.)

(Interviu realizat de Anca Vulcanescu, in 17 februarie 2000,

la Timisoara, cu Iacob Glisaru, etnic evreu, n. 1914, in Herta.)

**

Eugen Scherfer

Povestea lui Eugen Scherfer este marcata de seriozitatea si devotamentul de care a dat dovada în întreaga sa viata, în toate activitatile pe care le-a desfasurat. Pentru acest om, familia si serviciul au însemnat totul. Destinul i-a fost marcat de suisuri si coborâsuri. Un singur aspect, însa, i-a întristat, în permanenta, existenta: lipsa unui urmas. S-a casatorit din dragoste si dupa cum spune si dumnealui în interviu: dragostea si întelegerea pe care a avut-o alaturi de sotia lui o doreste fiecarei perechi. Însa Dumnezeu nu i-a daruit un fiu, iar când au simtit ca nu se mai pot descurca singuri, s-au dat în întretinerea Caminului de Batrâni al Comunitatii Evreilor din Timisoara. Aici a murit sotia lui la vârsta de saptezeci si opt de ani si tot aici îsi duce dumnealui înca existenta la cei nouazeci si cinci de ani pe care îi are în prezent. Moartea sotiei a reprezentat pentru el o pierdere aproape de nesuportat. Chiar daca este îngrijit, uitarea si singuratatea sunt tot ce i-a ramas.

A. V.

 
 
 

Ernest Neumann




O personalitate reprezentativa a municipiului de pe Bega si a intregii zone de vest a tarii, Doctor Ernest Neumann intrupeaza, intr-o mare masura, spiritul european, aspiratia spre unitate in diversitate, armonie, spiritualitate elevata, umanism, incredere in perfectibilitatea fiintei umane si a societatii in ansamblul ei.

Inaltul respect si afectiunea calda de care se bucura nu numai in cadrul comunitatii pe care o conduce de atatea decenii, ci si in acela al municipalitatii si al tarii au fost dovedite de sarbatorirea celor optzeci de ani de viata, precum si de acordarea titlului de cetatean de onoare al Timisoarei.

Domnul Doctor, cum este numit de atatea decenii, reuseste sa armonizeze, intr-un mod fericit, fidelitatea fata de traditia iudaica multimilenara cu receptivitatea fata de tot ceea ce a adus bun evolutia culturii si a civilizatiei intregii omeniri.

A. S.

 

„La treizeci de zile dupa rebeliune, am asistat, in Templul Coral din Bucuresti, la un eveniment care mi-a influentat viata"

- Sa desfasor, desigur, scurt, in fata ta, Andrei Schwartz, un curriculum vitae al meu, trecand, fugitiv, peste inceputuri, oprindu-ma, poate, mai larg, mai de lunga durata, la studii si oprindu-ma, mai cu seama, asupra celor peste cincizeci si noua de ani de cand ma aflu in acest oras al Timisorii, activand in cadrul comunitatii, incepand din ’41, aprilie, pana in ’49, ca Rabin si, mai tarziu, ca Prim-Rabin. Deci, m-am nascut in comuna Ceica, judetul Bihor si am absolvit scoala elementara acolo, avand prieteni copii de tarani si dascali, care, cu multa constiinciozitate si-au facut datoria... Stiti, desigur, ca prietenia intre noi, colegi de clasa, era o prietenie ideala. Nici o frana, nici un prejucidiu nu si-a aruncat umbra asupra relatiilor existente, la vremea aceea, intre noi, colegi, chiar daca era un singur evreu in clasa si ceilalti erau, mai cu seama, romani si, o mica parte, unguri.

Din moment ce doream sa-mi continui studiile si in comuna Ceica nu exista o scoala medie si avand un unchi, o matusa la Oradea si acolo existand scoli evreiesti, pe de-o parte Gimnaziul Izraelit Ortodox, pe de alta parte Liceul Evreiesc, eu am urmat Gimnaziul Izraelit Ortodox, unde dimineata ne consacram insusirii materiilor prescrise pentru acele clase de gimnaziu, iar dupa masa aveam totdeauna ore de iudaistica si anume Talmud. Nu de Humas, nu de Tanah, nu de Biblie, ci de Talmud. Pentru ca se considera ca un copil de zece, unsprezece ani deja este..., destul timp au sa-si insuseasca cunostintele elementare referitoare la Tanah. Si daca s-a avut acest lucru in vedere, in ce ma priveste, intr-adevar, de la patru ani, asa era obiceiul la vremea aceea, am inceput prin a studia, desigur, intai prin..., cu citirea, cu ivritul si asa mai departe, pe urma Tora lui Mose si cu comentarii, chiar si cu comentarii: Rasi si altii...

- Asta se intampla dupa Ceica... Cati evrei erau in Ceica?

- Era o comunitate mica, erau vreo saptezeci de familii acolo..., dar avea rabin, haham (macelar ritual, n.n.), melamed (profesor, n.n.). Melamed care locuia cum locuia, de servit masa de pranz cand servea la unul, cand servea la altul. Si cand unii parinti s-au plictisit si n-au mai vrut sa contribuie, atuncea parintii mei s-au asociat cu o familie, Kallos si cele doua familii au sustinut un melamed, da, copiii sa invete.

Din moment ce, din Ceica, parintii mei s-au mutat la Beius, unde exista un liceu, si anume Liceul Roman Unit „Samuil Vulcan", infiintat in anul 1828, n-am mai mers la Oradea. Si mi-am continuat studiile la Beius. Acolo unde am absolvit liceul prin depunerea examenului de bacalaureat la Oradea.

Si stateam, de fapt, in fata unei dileme dupa absolvirea liceului: ce drum sa apuc? Sa ma indrept inspre Cluj, pentru a studia Dreptul sau inspre Budapesta, unde, incepand din 1877, functiona un seminar rabinic cu grad universitar. Cel ce studia la seminar, in acelasi timp, trebuia sa fie student al Universitatii, la vremea aceea, „Pazmany Péter", fie filosofie, fie filologie si sa obtina, in urma unui examen si a unei dizertatii, diploma de doctor. Asa ca am mers la Budapesta, unde am stat cinci ani de zile, absolvind, pe de-o parte Seminarul Rabinic si obtinand diploma de doctor, pe baza unei dizertatii care avea ca tema: „Istoricul crearii lumii, asa cum apare in Hagada". Hagada este o parte intercalata, cumva, intre disputele cu caracter legislativ in cadrul Talmudului. Asta era in 1940...

In 1940, septembrie, era dezlipita Transilvania, vremelnic, respectiv Transilvania de Nord de Romania si atasata Ungariei. Parintii mei stateau la Beius. Beius a ramas in Romania. Transilvania a fost impartita in doua. O parte a ramas Romaniei si noi am ramas pe teritoriu romanesc. Asa ca trebuia sa ma intorc. N-a mers asa de simplu, pentru ca, la vremea aceea, legionarii erau la putere si la granita am fost respins, punandu-se in pasaportul meu pecetea cu inscriptia de: „Respins neavand viza <<bon pour se rendre en Roumanie>>" (in documentele din acea perioada, traducerea sintagmei din limba franceza este: „Bun pentru mergere in Romania.", n.n.). Si fiind si evreu... Si atuncea m-am intors de la Budapesta la Oradea si am facut legatura cu doi contrabandisti, care s-au angajat sa ma treaca pe mine granita prin campuri, pentru a ajunge pe solul romanesc. La ora doisprezece, de la Oradea am ajuns la Salonta si-am mers la Rabinul Brisk Nathan, care, inainte, era rabin la Ceica - atunci el era la Salonta, si la ora doisprezece am plecat de la el, spunand: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, inainte!". Si am mers, am ocolit satele, pentru ca, in sate, cainii latra si atunci sunt alarmati jandarmii. Asa ca am mers prin campuri. La un moment dat, am avut impresia, adica au avut ei impresia, contrabandistii, care m-au condus, ca au gresit drumul. Dar, pana la urma, nu s-a gresit si am ajuns pe drumul ca sa mergem la Ciumeghiu sau unde era aceasta statie de cale ferata. Si pe drum, tocmai apropiindu-ne de gara, vine un granicer, probabil ca am incercat o frica... Granicerul, in loc sa ne intrebe ce cautam acolo sau, eventual, sa caute sa ne identifice, ne-a spus: „Cat e ora?" Cu multa bucurie, i-am raspuns. Noroc ca am un ceas si i-am spus cat e ora si ne-a lasat in pace. Am ajuns in tren unde un cetatean zicea, pentru ca aveam palarie neagra, o barbuta mica, de culoare neagra si un cetatean zice: „Faceti loc lu’ Domnul Parinte, ca doar e popa de-al nostru." Asa aratam...

Si am ajuns acasa. Cand am ajuns acasa, mama mea, in loc sa se bucure, a spus... - simt ca s-a bucurat in sinea ei, dar a spus ca: „Ai adus o nenorocire pe capul nostru! Ce-o sa fie ca ai venit acasa ilegal?" Dar tatal meu s-a dus la chestor si, prin mijloacele binecunoscute, l-a convins sa nu ma observe. El a avut o singura dorinta, ca sa nu ma arat in oraselul acela, Beius. Si sa caut cat de repede sa dispar de acolo, ceea ce am si facut.

- Acei contrabandisti erau..., e vorba de contrabandisti de marfuri sau...?

- De marfuri, de marfuri. Faceau afaceri cu graunte.

- Nu erau specializati in transportul persoanelor?

- Nu. Ei faceau afaceri. Si atunci, am avut o sora la Bucuresti, m-am dus, la sfarsitul lui decembrie, la Bucuresti. Si acolo m-a prins, in ianuarie, rebeliunea legionara. Am trait, mai cu seama, trei zile de groaza, pentru ca in nici un moment nu puteai sa stii ce se va intampla. Dupa ce rebeliunea legionara a luat sfarsit, Antonescu si-a impus vointa si a ramas el singur la putere, eliminandu-l pe Horia Sima. Am facut o plimbare pe strazile Dudesti si Vacaresti, ca sa vad si eu urmele groazei ce era acolo - totul jefuit, totul aruncat, sticlarie pretutindeni. Intr-un magazin era o tablita pusa: „Din greseala, jefuit! Ulterior se va restitui." Era un magazin de bijuterii. Adica asta vroia sa spuna ca este, credeau ca este un magazin in proprietate evreiasca si si-au dat seama ca au jefuit un magazin care nu era in proprietate evreiasca, era a unui roman oarecare.

La treizeci de zile dupa rebeliune, am asistat, in Templul Coral din Bucuresti, la un eveniment care mi-a influentat viata. Pe atunci erau la Bucuresti foarte multi evrei, sute de mii de evrei si Templul Coral era arhiplin si Seful Rabin de atunci, care inca de atunci era o somitate, exceptional, a tinut o cuvantare, la treizeci de zile, cum e obiceiul dupa treizeci de zile, si bancile plangeau! A fost ceva extraordinar. De fapt, acest talent l-a pastrat pana la nouazeci de ani. Acum e la Geneva.

Si atunci, prietenul meu din Arad, Doctor Schonfeld Nicolae a inceput sa faca drumuri la Timisoara, sa-mi netezeasca drumul, sa vada ce s-ar putea face, cum as putea eu sa ajung la Timisoara. Intrucat in 1938 a murit Doctor Singer Iacob, care a fost Prim-Rabinul in Templul din Fabric. Deci, era un post vacant. In afara de faptul ca, la Timisoara, in vremea aceea, era si un liceu de baieti, liceu de fete, un liceu comercial, in afara de cele doua scoli primare sau gradinite si, totodata, mi s-a atras atentia ca in aprilie, nu, nu, in martie se va tine un examen de capacitate la Bucuresti. Pentru ca sa ai dreptul sa practici rabinatul in Romania, trebuia sa depui un examen de capacitate din notiuni de limba romana, istorie, geografie, drept, pe langa materialul iudaic. Din comisie facea parte si Seful-Rabin de atunci, Doctor Alexandru Safran.

Si-am depus acest examen, pentru a avea dreptul de a functiona in Romania. Si-am pornit din Bucuresti, la 1 aprilie, am ajuns la Arad, la prietenul meu si, la 3 aprilie, mi-am facut aparitia aici, chiar in cladirea aceasta, in care..., daca nu in aceasta camera, in alta camera. Presedintele de atuncea, avocatul de renume, Doctor Ligety Samuila si Solomon Laci era secretarul general. Vremuri grele, ni se spunea, era intr-o zi de joi, ca trebuie sa se intruneasca comitetul de conducere, sa ia o hotarare. Sa vedem, nu mai erau legionari, dar erau fascistii la putere, pentru ca Antonescu nu era altceva decat fascist. Si eu am spus ca: „Eu de-aicea nu plec!" Si am ramas. A doua zi m-am dus, deja, in Templul din Fabric. In sfarsit, s-a luat hotararea sa functionez ca profesor de religie in cadrul liceelor evreiesti, totodata si ca rabin in Templul din Fabric si sa nu fiu obligat la optsprezece, douazeci de ore, cat era norma atunci pentru un profesor, ci numai la opt ore de predare. Si atunci erau multi elevi, pentru ca elevii evrei erau dati afara din celelalte scoli. Si evrei din celelalte orase ale sudului Ardealului veneau la noi, de doua ori pe an, pentru a da examen la fara frecventa. Ei veneau numai sa dea examen. Si am inceput sa functionez in aceasta dubla calitate si am intocmit si o comisie de bacalaureat. Noi am fost optimisti, ca va trece aceasta perioada de incercare pentru noi si ca aceste certificate, pe care le-am eliberat, vor fi recunoscute. Ceea ce, de fapt, dupa 23 august 1944 s-a si intamplat.

- Cate suflete numara comunitatea in acele vremuri?

- Comunitatea evreiasca, la vremea aceea, numara doisprezece mii de evrei. Si era, sigur, era, prin excelenta, o comunitate neologa, dovada cele doua temple, perle arhitectonice, care, din pacate, se afla intr-o stare de demolare. Si nimeni nu se incumeta sa investeasca miliarde, cat ar costa refacerea lor, macar pentru ca sa ramana dupa noi ceva, dar aceasta este situatia...

Pericolul deportarii a aparut, de fapt, in 1942, dar inainte - eu am sosit in aprilie - am gasit o comunitate compacta, unitara. Dar la 3 august a aceluiasi an, toti evreii de sex masculin, care au implinit varsta de optsprezece ani, erau adunati in arena Electrica, de langa Gara mica si impartiti pentru diferite lagare de munca fortata. Unii la Filiasi, unde am fost eu doua saptamani, altii la Tg.-Jiu, altii la Lipova, la Piatra Olt, nu atat pentru munca utila pe care au desfasurat-o, ci pentru ca sa li se terfeleasca..., sa li se incalce demnitatea. Si spunandu-se ca la cel mai mic semn de indisciplina vor fi decimati. Asta nu se poate uita niciodata.

- Ati fost luat inclusiv dumneavoastra?

- Am fost acolo. Si am fost repartizat in lagarul de la Filiasi. Nu am avut inca toate formele rezolvate si asa ca si eu am fost...

- Deci, inclusiv rabinul comunitatii a fost...?

- Am fost repartizat in lagarul Filiasi. Desigur ca enoriasii nu m-au lasat sa ma duc la munca si am fost doua saptamani planton, pana cand am primit o telegrama din partea comunitatii ca problema s-a rezolvat si pot sa ma intorc. Asa ca eu nu pot sa spun ca am fost la munca fortata, pentru ca nu am fost, asta-i adevarul. In schimb era o situatie foarte grea: o comunitate lipsita de barbati, erau numai femei. Eu imi faceam datoria cu tineretea, elanul tineresc si multa exigenta fata de mine insumi, fata de indatoririle mele.

In ’42, apare pericolul, ca si sabia lui Damocles deasupra capetelor noastre, ca va fi deportare din Timisoara. Atunci, cu Doctorul Ligety, presedintele comunitatii, dotat cu un dar retoric exceptional, am mers in toate templele si am tinut cuvantari de incurajare. In acelasi timp, evreii au actionat: s-a gasit cineva care avea legatura cu Vasiliu, Ministrul de Interne. In sfarsit, s-au adunat, erau foarte multi fabricanti inainte de ’48, s-au adunat foarte multi bani si s-a lucrat... S-a facut tot posibilul la Bucuresti, impreuna cu alte comunitati si cu conducatorul laic al evreimii de atunci, Doctor Wiliam Filderman si s-a ajuns ca pericolul deportarii la Auschwitz sa nu existe pentru Romania. Era, din pacate. A ajuns foarte repede vestea aici cu ce s-a intamplat in iunie, la Iasi, cu trenul mortii, cu deportarea in Transnistria, cu steaua galbena. Depindea de conducatorul de lagar. De exemplu, era un colonel, Vitcu, era o fiara, care conducea lagarul de la Lipova. Am avut acolo un caz de moarte si am fost acolo si am incercat sa-i incurajez.

A fost o vreme foarte grea. Nu ca trebuia sa dam vestimentatie, care s-a adunat acolo unde este..., acolo, restaurantul nostru ritual. Si aparate de radio trebuia sa predam, noi nu aveam voie sa aflam stirile. Medicul trebuia sa afiseze pe tablita ca e medic evreu si avea voie sa trateze numai evrei. Avocatii erau numerosi pe atuncea, au fost indepartati, nu aveau voie sa apara in fata instantei judecatoresti. Casele erau nationalizate, era scris pe ele, cu tus negru, „CNR", „Casa Nationalizata Romana". Magazinele, fabricile erau romanizate. De fapt, duceam o viata de paria. Nu pot sa spun ca nu erau si oameni cumsecade, care nu vedeau cu ochi buni tot ceea ce se intampla in jurul nostru, cum suntem tratati, cate pericole ne ameninta si cate torturi trec unii. Eu, aproape seara de seara, am ascultat BBC, la un cetatean, care statea in subsol, care imi permitea ca sa ascult la el radio. Cautam mijloace ca sa nu ne rupem de viata. Iar la orele de religie aveam pe tabla si o harta. Urmaream mersul frontului! La inceput ne-a mers prost si era foarte greu sa ne incurajam. Dar a venit intorsatura, a venit Stalingradul si asa mai departe si am avut siguranta ca se apropie sfarsitul si ca armata hitlerista si hitlerismul ei vor fi kaput si nu va fi ceea ce-si propuneau, mai cu seama, in privinta noastra, ca tot poporul evreiesc din Europa sa fie doar un cimitir.

- Ati aflat la acea data, stiati care este situatia in restul Europei?

- Nu, nu. De Iasi stiam, de ce s-a hotarat, ca se trece la construirea acestor fabrici ale mortii, despre asta noi nu stiam. Mai tarziu, cand din Ardealul de Nord, mai cu seama din aprilie, mai 1944, au inceput deportarile in lagare de exterminare, atunci s-au strecurat stiri precum ca prin Turda s-a organizat o trecere clandestina a evreilor din Ungaria in Romania. Ester, sotia lui Frenkel Dodo, cadru didactic universitar, a avut o contributie importanta. Dar, sigur, e vorba numai de zeci, poate sute de evrei care au scapat in felul acesta. Altii au scapat prin Elvetia, dar marea masa, in cazul Ardealului de Nord, a fost deportata si, din o suta cincizeci de mii, s-au intors douazeci si cinci. Asta inseamna ca o suta douazeci si cinci fac parte din cele sase milioane de victime ale Holocaustului.

- Care a fost atmosfera generala? Ati spus ca au fost autoritatile fasciste la acea data. Au fost legionarii, apoi a fost regimul fascist. Care era atmosfera?

- Noi, de exemplu, de Ziua mortilor, tineam slujbe la cimitir si aveam in buzunar tocmai manuscrisul, cand un politist m-a vazut si m-a dus la politie. Si eu aveam frica sa nu ma perchizitioneze si sa afle manuscrisul, ceea ce nu s-a intamplat. Dupa scurta vreme, mi-a dat drumul.

- Ce manuscris era?

- Manuscrisul meu, care era putin revolutionar, contra regimului. Aratam ca ceea ce se petrece e absolut inuman si ca noi nu trebuie sa ne pierdem curajul, pentru ca, de fapt, istoria noastra nu contine doar un singur episod de acest fel, ci ca fiecare fila a istoriei poporului nostru e imbibata de lacrimi si sange. Si cine stie cand vom apuca alte vremuri... In sfarsit... Au fost victime si la noi: accident, tineri de optsprezece, nouasprezece ani, cum ar fi Rangewurtz, Putman, Gombo, din aceasta munca in lagar, pentru ca cei de optsprezece ani au fost mai mult retinuti la Timisoara si s-a tinut inmormantarea, au fost cel putin doua mii de oameni. Am vorbit si, recunosc, era foarte greu sa consolez si sa incurajez.

- Cum au murit acei tineri?

- Intr-un accident. Asa ca noi putem spune ca, daca inainte de legionari si de fascism, erau la Timisoara doisprezece mii de evrei, si dupa terminarea razboiului tot doisprezece mii de evrei erau. Desigur ca noi am nutrit foarte multe iluzii in legatura cu asa zisa eliberare din 23 august 1944, cand am sperat ca viata de paria de care am avut parte a luat sfarsit si ca zorii unei vieti demne au aparut si in ce ne priveste. Nu le dadeam crezare acelor ofiteri sovietici care ne atrageau atentia: „Nu ramaneti aici, pentru ca noi stim ce inseamna comunismul." Noi le-am spus: „Nu stim cum e la voi, dar noi vrem sa construim o alta viata, bazata pe dreptate sociala, pe dragoste de om, pe apropiere umana, pe fratietate, eliminand ura, discriminarea rasiala sau de orice fel." Aveam aceasta convingere, pe care, insa, nu au impartasit-o membrii comunitatii conservativi, care au avut un fler mai bun si si-au dat, foarte repede, seama ca sperantele noastre sunt iluzorii. Si s-a trecut la asa-zisa emigrare ilegala, neuitandu-se faptul ca statul evreiesc era, inca, inexistent, era un „camin evreiesc", sub mandat britanic, era Palestina.

- Cand a inceput aceasta emigrare?

- Imediat dupa 23 august 1944. Si unii au cazut victima la granita, fiind impuscati, dar au cautat sa se stabileasca in alta parte. Altceva, ca multi au incercat sa intre in Palestina, in Tara Sfanta, in tara noastra de totdeauna si britanicii au avut o comportare care nu le face cinste. Sositi acolo, cu vapor invechit - si era o minune ca a ajuns la tarm -, nu li s-a dat voie sa puna piciorul pe solul Tarii Sfinte. Trebuia sa faca cale intoarsa si s-a intamplat ca nu putine dintre aceste vapoare sa se scufunde si sa cada victime datorita lor. Asa cum noi nu putem sa nu facem reprosuri britacinilor, americanilor si celorlalti din Occident, care nu au gasit de bine - fiind atentionati si in cunostinta de cauza ca ce se intampla la Auschwitz, ca exista aceste camere de gazare, aceste lagare de exterminare - si macar atata osteneala nu si-au dat, ca sa incerce sa arunce o bomba pe o linie ferata, ca sa mai incurce cumva, ca vagoanele sa nu mearga direct la tinta... Asa ca, ma rog, dar asta apartine trecutului si e eternizat in diferite expuneri, prezentari ale evenimentelor din acea vreme.

S-a intamplat, dupa aceea, ca speranta noastra de aievea s-a implinit si ca, pentru ceea ce s-a rugat un evreu habotnic vreme de o mie noua sute de ani, ca la miezul noptii se scula, se aseza pe prispa casei sale si spunea rugaciuni pentru renasterea statului evreiesc, desigur, si inaltarea celui de-al treilea sanctuar, macar partial, s-a implinit. Si asta a dat un avant puternic dorintei enoriasilor nostri, de a se stabili in Tara Sfanta. Au aparut anunturi din partea statului, in care am fost instiintati sa ne prezentam la tribunal pentru emigrare in Israel. Si toata lumea credea ca asta inseamna ca cine vrea si pleaca, dar au fost episoade cand da, cand ba. Se prescria ca cu saptezeci de kilograme se poate pleca si atuncea cel care a fost instiintat ca i s-a aprobat plecarea si-a lichidat gospodaria si a pregatit in lazi cele saptezeci de kilograme. Cand s-a stopat, pentru un an, pentru doi, pentru mai mult timp, ducea o viata mizerabila, cu lazile in casa, fara mobilier, fara nimica. In sfarsit, au fost perioade grele.

Noi, datorita faptului ca am avut in fruntea noastra un conducator de talia atat de regretatului Sef-Rabin care a fost Doctor Moses Rosen, vreme de patruzeci si sase de ani, am dus o viata la nivel comunitar bine organizata, cu toate piedicile ce incercau sa se puna. De exemplu, a reusit in anul 1956 sa scoata revista, revista cultului mozaic, fara nume, asa cum este acuma „Realitatea evreiasca". Tot atuncea, in fruntea comunitatilor, presedintii si secretarii erau membri ai Partidului Comunist Roman si primeau ordin din partea conducerii laice a Federatiei Comunitatilor Evreiesti, ca sa saboteze, daca s-a trimis acele doua sute de exemplare din aceasta revista sa le ascunda cumva, sa nu ajunga in mana enoriasilor. Atata vreme cat comunistii erau la conducerea comunitatii evreiesti si asta a durat o vreme destul de indelungata, s-au pus piedici serioase pentru buna desfasurare a vietii comunitare. Dar, dupa o vreme, ei au fost indepartati si am avut numai o conducere religioasa in fruntea federatiei si a comunitatilor.

La Timisoara, din moment ce enoriasii ortodocsi din Fabric au plecat, s-a inchis Templul. Enoriasii ortodocsi din Mehala au plecat, s-a demolat Templul. A ramas cel din Iosefin. Nici un ortodox n-a mai ramas in Romania, nici un conservator. Nici intr-o casa nu mai exista menaj ritual, la Timisoara, care, prin excelenta, era o comunitate neologa, deci foarte putin religioasa, dar atasata de evreime si cu dragoste fata de Sion, dar foarte instrainata de viata religioasa. Asa ca numarul nostru era in continua descrestere. Zece mii, sapte mii, cinci mii si asa, incet, incet, am ajuns la cifra aceea anemica de cinci sute, care, de fapt, este un fals, pentru ca nici atatia nu suntem. Si la aceasta cifra ajungem prin concesii, pentru ca, conform legislatiei noastre, evreu este numai acela care are mama tot evreica. Noi il acceptam si pe acela, il consideram ca evreu, care are numai tatal, uneori chiar si numai daca a avut bunicul evreu. Deci, suntem in numar descrescand. Functioneaza, la ora actuala, Casa de rugaciuni din Fabric, unde este un mynian (cei zece barbati necesari pentru a se spune toate rugaciunile in cadrul serviciului religios, n.n.) in fiecare dimineata si seara, inca. Natural, si de Shabat. Templul Iosefin a ramas ortodox, dar fara ortodocsi! Dar sunt cativa enoriasi care tin, sunt in apropierea acelui templu, asa ca vineri seara si de Shabat si ei tin mynian. In jurul nostru este un tineret, circa patruzeci, pe care incercam sa-i iudaizam, sa le adancim constiinta identitatii lor, sa-i familiarizam cu trecutul, cu datinile noastre, cu notiuni de Lashon Kodes, de limba sacra, cu notiuni din trecutul nostru, cu organizarea unor manifestari la diferite sarbatori, cu includerea lor in cadrul serviciului divin de Simchat Tora.

Trebuie sa arat ca Timisoara e un model pe plan de tara, in privinta raporturilor dintre diferite etnii. Si aceste etnii nu sunt putine la numar. In aceasta parte a tarii sunt vreo cincisprezece. Miscarea ecumenica e de o mare intensitate. Exista o apropiere pronuntata intre sefii diferitelor culte religioase. Si, ceea ce am accentuat si cu alte ocazii, daca sunt intrebat pe cine consider ca cel mai bun prieten de-al meu aici, din Timisoara, voi spune ca il consider pe Mitropolitul Doctor Nicolae Corneanu, de care ma leaga o prietenie de peste cincizeci de ani. Asa ca, din acest punct de vedere, am putea spune ca, la Timisoara, ne apropiem de acea perioada, de acea epoca, la care nazuim noi din vremurile vechi, prin legislatia lui Mose, prin viziunile profetilor nostri.

Dar, nu s-ar putea spune, nici aici chiar, ca lucrurile sunt asa cum am dori ca ele sa fie, mai cu seama in ultima vreme. Sovinismul a prins puteri, xenofobia la fel, inoata in apele sale. Si, spre marele nostru regret, au inceput sa apara svastici si apeluri impotriva noastra: „Achtung..." si de felul acesta. Nu stiu daca acest fenomen este influentat de evenimentele care s-au petrecut in Austria, cand neofascistii, acel Haider a ajuns la putere, sa fie un partid de guvernamant. Speram ca nu pentru multa vreme, pentru ca Uniunea Europeana va avea atata putere ca sa constranga populatia austriaca sa vada ca nu aceasta este calea pe care se merge spre o uniune europeana. Nu putem uita ca Hitler si Heydrich erau originari tot din Austria si ca acest stat a fost o „sera" a fascismului inca in acele vremuri. Totusi, noi nu cautam sa incheiem cu o nota de pesimism, ci cu optimism vrem sa privim inainte, asa cum cautam sa mentinem viata comunitara evreiasca, asa cum suntem acum preocupati de pregatirea festivitatii de Purim, pe care am vrea, cu toate ca si cea din anul trecut a fost una reusita, s-o intrecem pe cea precedenta. Si avem in fata si serile de Pesah. Noi speram ca timpul care ne sta in fata, pentru cei carora le vom preda stafeta, sa stea pe posturile de veghe si sa aiba grija ca aceasta comunitate, cu un trecut atat de maret, sa aiba nu numai un prezent acceptabil, dar si un viitor asemanator. Cu aceste ganduri tin eu sa raspund la apelul tau de a-mi depana, in fata ta, gandurile ce ma preocupa, desfasurarea vietii mele pana in zilele noastre.

- Va multumesc foarte mult, domnule Prim-Rabin, Doctor Ernest Neumann.

(Interviu realizat de Andrei Schwartz, in 12 februarie 2000,

la Timisoara, cu Ernest Neumann, etnic evreu,

n. 1917, la Ceica, jud. Bihor.)

Ignat Fischer




La cei saptezeci si patru de ani ai sai, Ignat Fischer uimeste prin coerenta si dorinta de a povesti. Avem de-a face cu o persoana care îsi cunoaste foarte bine punctele culminante ale vietii: deportarea în Rusia, sfintirea ca preot, casatoria si iesirea la pensie, urmata, totusi, de nenumarate activitati în cadrul Forumului Democrat al Germanilor din România. Nu a fost intervievat pentru prima oara acum, asa încât si-a „construit" povestea vietii, în felul în care doreste sa o faca publica. Acesta este motivul pentru care eu, ca interlocutor, nu am intervenit nici macar cu o singura întrebare pe parcursul interviului, ci am lasat povestea sa curga de la sine, urmarind doar firul redarii evenimentelor.

Cu toate ca a fost, deseori, încercat de viata, îsi pastreaza un zâmbet pe buze, care situeaza cele întâmplate într-un trecut departat, fara ca ele sa mai poata produce astazi durere. Îl caracterizeaza o bogatie de sentimente si trairi sufletesti, din care a luat nastere un umor intentionat si perfect dirijat spre anumite domenii. Dând dovada de mult curaj si gustul riscului, reuseste sa se situeze printre putinii „finalisti" ai evenimentului deportarii în Rusia. Totusi, considera ca decizia de a se casatori, fiind preot catolic, a fost una dintre cele mai importante decizii pe care le-a avut de luat, poate chiar cea mai importanta din viata, caci, luând aceasta decizie, si-a aprobat, practic, suspendarea din profesia de preot, pe care si-a dorit-o înca din frageda copilarie. La optsprezece ani tinuse, deja, prima slujba, împreuna cu ceilalti deportati în Rusia. Ce-i drept, avusesera doar o masuta ca altar si se aflau în aer liber, dar a reusit sa-i impresioneze nu doar pe cei mai în vârsta dintre deportati, ci si pe comandantii rusi. Interviul prezinta o relatare perfect cronologica, conturând în special momentele decisive din viata unui om.

D. T.

 

„Eram atât de deprimat, încât cred ca nu m-am mai rugat în viata mea atât de profund ca atunci"

…Caci dimineata suna, de obicei, alarma, dupa-amiaza nu veneau niciodata sa bombardeze. Pe deasupra, ne-a luat pe neasteptate rasturnarea din ziua de 23 august. La început nu ne venea sa credem, dar, în curând, vedeam cu proprii ochi soldati germani prinsi si dusi în spitale, iar noi trebuia sa ne anuntam la politie. Si erau facute liste cu toti germanii. Cei care posedau un radio, trebuiau sa-l predea.

Eu am plecat acasa, la Bacova, în vacanta si am ajutat-o pe mama sa desfaca porumbul, sa scoata cartofii si pe atunci au venit rusii. Pe data de 18 septembrie au venit primii rusi în satul nostru. Eu eram pe câmp, sa adun niste dovleci cu roaba, când am vazut venind o ceata de calareti rusi. Dar nu au avut treaba cu mine, se duceau în sat. N-au avut gânduri crude, caci în sat nu s-a întâmplat nimic. Aceasta a fost prima noastra întâlnire cu rusii. Si, începând cu ziua când au ajuns germanii la Liebling, auzeam mereu tunurile bubuind. Ori de cate ori lucram pe câmp sau la vie auzeam tunurile bubuind. Si când nu le mai auzeam, stiam ca germanii s-au retras.

La sfârsitul lui octombrie a început din nou scoala si am fost chemat la Timisoara. De-abia ajunsesem acolo când, în noaptea dinspre 30 spre 31 octombrie, avioanele germane atacau Timisoara. Nu aruncau bombe incendiare si grenade, ci doar bombe explozive. Pagubele nu erau prea mari, multe ferestre s-au spart si multe case nu mai aveau acoperis. În ziua urmatoare, când ma duceam sa vad ce pagube au fost facute, am fost prins si obligat sa ajut sa punem tiglele pe acoperisul de la primaria veche. Si asa a trecut luna noiembrie si a sosit decembrie.

Am auzit zvonindu-se ca am putea fi deportati, dar nimeni nu dadea crezare acestui zvon. Nu stiam ce sa credem despre ce se va întâmpla cu noi. În data de 13, 14 ianuarie a început ce va urma. Chiar eu am vazut de pe geam cum erau prinsi primii oameni si dusi într-un centru de concentrare (o cladire în care erau strânsi mai multi etnici germani, în vederea deportarii; existau mai multe în oras, n.n.). Eu, personal, nu ma gândeam ca ma vor lua si pe mine. Dar, în seara urmatoare, duminica, 14 ianuarie, erau si ei unde ma aflam eu, la parohia preotilor salvatorieni. Au luat patru persoane: pe Pater Johannes, doi teologi si pe mine. Ceilalti trei au fost eliberati, doar eu am fost retinut si, pe data de 17 ianuarie 1945, am fost urcat, împreuna cu altii, în vagonul care pleca spre Rusia. Nici unul dintre noi nu-si putea imagina cât de greu ne va fi. Eu îmi spuneam: „Bine, probabil ca vom lucra câteva luni de zile, poate chiar si un an. Nu va fi o munca usoara, va fi ca la armata." Dar închipuirile noastre au fost mult depasite în sens negativ. Am plecat în miez de iarna. În vagon era o soba mica, dar nu erau lemne. Ca sa ne facem nevoile corporale, am facut o gaura în podea. La Iasi si, mai târziu, la Ungheni, am fost mutati în vagoane rusesti. În aceste vagoane erau înghesuite de trei ori mai multe persoane, femei si barbati, decât în celelalte vagoane. În vagoane erau niste scânduri (scândurile erau fixate pe un schelet metalic, cam la nivelul bustului, n.n.), pe care se dormea câte sase ore, dupa care urmau ceilalti sa doarma si noi sa stam. În aceste conditii am fost transportati pâna când am ajuns în 31 ianuarie 1945 în Saporoshje. De acolo am plecat într-un mars de sase kilometri pâna în centrul orasului Saporoshje. Aici era partea noua a orasului, unde am vazut primele blocuri, sigur ca mult mai primitive decât cele din ziua de astazi. În mare parte, blocurile erau arse. Noi am fost dusi într-o fosta sala de club. Au fost aduse scânduri, pe care sa dormim si cladirea a fost împrejmuita cu sârma ghimpata. Dupa o saptamâna, am auzit într-o seara comanda: „Luati-va toate lucrurile, caci pornim mai departe, spre un alt lagar, la vreo trei kilometri de aici!" În acea seara târzie mergeam prin zapada si ger, iar vântul rusesc ne sufla în fata. Când am ajuns la celalalt lagar, tot împrejmuit cu sârma ghimpata, am constatat cu stupoare ca acesta se constituia din corturi. Înauntru erau tot scânduri, iar cortul era de cincizeci, saizeci de metri lungime si douazeci si cinci, treizeci de metri latime. Scândurile erau facute din lemn ud, pe care se lasase bruma. Am dormit în cortul acesta rece pe niste scânduri ude. Peste câteva zile, doi, trei dintre noi au primit doi saci de cânepa, umpluti cu paie. Atât am primit de la rusi. Cei care îsi luasera de acasa o patura, se puteau acoperi, ceilalti trebuiau sa se descurce fara.

Apoi a început si acolo foamea. Mâncarea putina, ce o luasem de acasa, o consumasem deja. Atunci am facut cunostinta cu bucataria ruseasca. Dimineata primeam doi decilitri de ceai. Câteodata era si îndulcit. Asta era tot dejunul. Prânzul consta într-o ciorba tulbure, facuta din varza, niste rosii necoapte si restul era apa. Felul doi nu exista. Seara era cam aceeasi ciorba, cu sapte sute de grame de pâine. Bucata de pâine era mica, grea si lipicioasa, puteai sa o formezi cu mâna, ca pe o bucata de plastelina. De obicei te durea stomacul de la ea. De atunci începând, aceasta era ratia noastra zilnica.

La scurt timp am început sa mergem la munca. Lucram într-o fabrica de aluminiu distrusa. Ce faceam noi era o munca de reconstructie. Cei care erau calificati într-un domeniu, duceau o viata mai usoara. Un tâmplar putea lucra ca si tâmplar, un pantofar ca si pantofar, un croitor ca si croitor, un electrician ca si electrician, un instalator ca si instalator. Oamenii nostri se pricepeau mai bine decât rusii, care au mai învatat una si alta de la noi. Dar eu, care fusesem luat de pe banca scolii si nu aveam nici o profesie, împreuna cu negustorii si functionarii, faceam munca la negru, eram zilieri. Si nenorocirea noastra era ca cei calificati, de care rusii se bucurau, erau platiti mai mult sau mai putin, iar munca zilierilor care înfaptuiau munca fizica cea mai grea, era platita foarte slab sau chiar deloc. În toti acesti ani, pâna în 1948, îmi amintesc ca am primit o singura data saptezeci de ruble pentru munca mea.

În ceilalti ani, au existat si altii ca mine, care nu si-au câstigat nici macar ciorba de varza si sacul umplut cu paie. Eram permanent flamânzi, înca din mai începând. În curând eram atât de slabiti, încât mai mult ne târâiam, decât mergeam. Eu am lucrat la început la un cuptor în care se arde varul. Trebuia sa încarc cu lopata varul pregatit în vagonete si, apoi, sa-l transport mai departe. Si, în sfârsit, în luna mai, când tocmai lucram în tura de noapte, am auzit în fabrica rusii chiuind. Erau, toti, bucurosi si am auzit cum îsi spuneau ca razboiul s-a terminat. Si noi eram bucurosi ca, în sfârsit, s-a terminat razboiul si ne spuneam: „In curând vom putea pleca spre casa, caci, daca s-a terminat razboiul, pentru ce sa ne mai tina aici?" În anul acela, ziua de 9 mai a fost o zi nelucratoare si a ramas nelucratoare pâna am plecat acasa. Aceasta zi a devenit pentru Uniunea Sovietica o sarbatoare nationala, victoria asupra Germaniei hitleriste. Dar, sperantele noastre s-au spulberat în scurt timp. Nici nu era vorba despre plecarea noastra spre casa. Cei mai batrâni dintre noi spuneau: „La trei luni de la terminarea razboiului ar trebui sa dea drumul tuturor prizonierilor de razboi acasa." Dar rusii nu s-au tinut de o asemenea regula.

Si, deja, în luna martie, au aparut primele decese în lagar. Chiar în februarie murise primul om, avea probleme cu inima. Apoi mureau zilnic câtiva. Nu exista nici un cimitir în apropierea lagarului. Lagarul nostru se afla cam la o distanta de o suta de metri de malul Dnjeperului. Împrejurimile erau foarte frumoase. Din nord venea Dnjeperul, facea o cotitura si la trei kilometri de acest loc se afla centrala electrica. Este vorba despre prima centrala electrica de acest fel a Uniunii Sovietice. Insusi Lenin hotarâse locul în care fusese construita. Curentul nu era o problema la ei. Pentru ca nu aveam cimitir, trebuia sa-i ducem pe morti cam cinci, sase kilometri, la cimitirul prizonierilor de razboi. Îmi amintesc ca si eu am mers acolo cu primul mort. Eram cam opt persoane, facusem un sicriu din câteva scânduri si îl dusesem acolo. Nu am reusit sa sapam o groapa, deoarece pamântul era înghetat la suprafata, cam treizeci de centimetri si nu aveam unelte potrivite. Nu puteau lucra decât, cel mult, doua persoane, iar vântul sufla, caci în Ucraina sufla vântul permanent. Noi ne aflam acolo, în mijlocul gerului si frigului. Puteam zari si celelalte morminte. La început era câte un mormânt, iar apoi erau numai gropi comune. La zece metri distanta de noi era o groapa din aceasta, comuna, deschisa, în care am zarit cam vreo douazeci de cadavre dezgolite. În cimitir se mai afla si un prizonier român, care avea sarcina sa sape gropile si avea si uneltele necesare. Cu ajutorul lui am reusit sa sapam groapa mai adânca, iar eu l-am întrebat: „Ce fel de oameni sunt acestia din groapa?" El mi-a raspuns: „Acestia sunt prizonierii: germani, maghiari si români, toti laolalta." În timp ce noi sapam si încercam sa facem o groapa, am vazut, cam la cincizeci de metri înaintea mea, o sanie cu prelata, încarcata cu soldati germani luati ostatici, apropiindu-se. S-a oprit lânga o groapa comuna si au luat jos prelata si sania era plina cu cadavre. Pe rând, le-au aruncat pe toate în groapa. Am numarat. Douazeci si cinci de cadavre au fost aruncate din sania care, imediat dupa aceea, a plecat. Peste o jumatate de ora s-a întors iarasi, încarcata cu morti. Va puteti imagina ce gânduri ne-au sagetat când am vazut cum trupurile goale erau aruncate fara mila în groapa, iar noi nu ne puteam opri sa ne punem întrebarea: „Ce se va întâmpla cu noi? Când ne va veni rândul, daca cei care luptasera si erau caliti au cazut prada conditiilor mizere?" Dupa patru ore de munca sapasem groapa atât de adânca, încât aproape ca am putut sa îngropam mortul, doar vârfurile de la pantofi i se mai vedeau. Dupa doua zile, când am adus al doilea mort, am dat pamântul la o parte, l-am scos pe celalalt, am sapat groapa mai adânca si i-am pus pe amândoi înapoi, acoperindu-i cu pamânt. Acest lucru s-a mai repetat apoi de câteva ori. Abia în aprilie 1945 am primit pe malul Dnjeperului o bucata de pamânt, care urma sa fie cimitirul nostru. Si în acel loc ne-am înmormântat, de-a lungul anilor, multi camarazi, prieteni si tovarasi de suferinta. Nu epidemiile, tifosul sau dizenteria au fost cauza celor mai multi morti din lagarul nostru, ci distrofia. Erau pe zi ce trece mai slabiti, pâna ce, intr-o zi, nu mai rezistau si îsi dadeau duhul.

Îmi amintesc de un barbat din Timisoara, din Mehala, cu care am lucrat împreuna. Era în vara anului 1945. Lucrasem toata dimineata, iar la prânz mi-a spus: „Imi e atât de foame, nu cred ca mai rezist pâna deseara!" Raspunsul meu a fost: „Nu va faceti griji, ati rezistat ieri si alaltaieri, veti rezista mâine si poimâine si raspoimâne." Dar situatia s-a înrautatit intr-atât încât, dupa ce am terminat treaba, a fost nevoie sa-l tarâm pe om si sa-l punem pe un sac cu paie. Seara am primit supa si pâinea. Nu i-a mai trebuit nici supa, nici pâine, nu mai putea mânca si a murit la scurt timp dupa aceea, în fata ochilor nostri, lucru care s-a întâmplat de mai multe ori mai târziu. Partea proasta era ca rusii nu considerau distrofia o boala. La sovietici era considerat bolnav doar acela care avea febra. Dar cineva care era sleit de puteri, care suferea de foame, nu avea febra... Mai tin minte ca si un alt prieten de-al meu s-a dus la doctor, pentru ca era atât de slabit, ca nu mai putea lucra. Doctorii l-au alungat si l-au acuzat ca este un simulant si se preface ca sa nu lucreze. O ora mai târziu, murise.

S-au petrecut si accidente de munca. Dar, în cazul unui deportat, nu era obiceiul sa se faca cercetari. Am avut un tovaras din Germania, din apropierea Berlinului. Am lucrat împreuna mai multa vreme si stiu ca intr-o zi, când trebuia sa descarcam bauxita în portul Lenin, am povestit fiecare despre casa si familie. În pauza de masa am mers împreuna într-un loc de unde stiam ca se poate procura mâncare. Ne gândisem sa vindem o bucata de lemn sau chiar sa cersim. Eu m-am întors mai devreme decât el si mi-am reluat munca. Când s-a întors si el, natschalnik-ul (maistru in ruseste, n.n.) i-a spus sa lopateze bauxita de lânga excavator. În timp ce el lopata, s-a desprins cupa excavatorului si a cazut pe el, despicându-i burta si omorându-l. A fost adusa o masina care l-a dus direct în cimitirul lagarului, nu s-a cercetat niciodata care a fost cauza accidentului, a cui a fost vina, era vorba, doar, de un deportat. Un deportat era privit doar ca o mâna de lucru si, când aceasta mâna de lucru era atâta de slabita încât nu mai dadea randament, era privita ca o masina stricata. Când o masina se strica, ea este dusa direct la fier vechi. Si exact asa era si cu un deportat. Când murea era, pur si simplu, sters de pe lista. Si cum se desfasura înmormântarea: una dintre reguli spunea ca toti trebuie sa fie înmormântati goi. Hainele mortului puteau fi purtate în continuare de unul sanatos, care sa lucreze mai departe. Si asa era dus, pe o targa, la mormânt. Nu exista nici sicriu, nici funie cu care sa-l coboare în mormânt. Era luat de mâini si de picioare si, la o comanda, era aruncat în groapa. Câteodata, când eram acolo, mai spuneam un „Tatal Nostru" si, daca nu eram acolo, era direct acoperit cu pamânt. Pe mormânt se punea un semn, o tabla pe un bat, pe care era scris anul curent si doar un numar al mortului, despre nume nici nu putea fi vorba. Asa se proceda cu mortii.

Pentru noi, cei vii, conditiile de igiena erau, bineînteles, foarte proaste. Sapun primeam din când în când si doar o bucatica mica. Era ca si cum sapunul în Uniunea Sovietica era un lux. Si atunci sa te mai si speli… Cu spalarea rufelor era mult mai rau. Femeile se mai pricepeau, dar eu unul îmi spalam camasa si, dupa ce se usca, arata ca si luna plina, cu pete mai închise si mai deschise la culoare. Tot la doua saptamâni eram dusi în oras, la baie. Baia ruseasca se rezuma la lighene de tabla. Era adusa apa fierbinte si în ele ne spalam. Asta era baia. Si hainele erau duse o ora în camera de dezinfectare si despaduchere, dupa care le primeam din nou. Mie mi s-a întâmplat o data sa umblu toata iarna fara camasa si fara chiloti. Eram îmbracat doar cu pufoaica, cum ii spunea. Sigur ca, de la dormit si de la lucru, era pe dinauntru unsuroasa. Ma spalam degeaba, caci, dupa ce îmbracam pufoaica, îmi ramânea toata unsoarea pe piele. A fost foarte greu pentru noi. Nici nu stiu cum am reusit sa suportam toate aceste lucruri. Cei calificati duceau o viata mai usoara. De exemplu, cei care erau tinichigii si lucrau într-o fabrica de aluminiu, mai faceau din tabla de aluminiu diferite vase, recipiente, pe care le vindeau si îsi puteau face rost de pâine. Altii faceau din crom un inel sau cutii de mahorca (un tabac ieftin, obtinut doar din radacina plantei, nu din frunza, n.n.) sau de tabac sau încercau pe alte cai sa-si mai aduca un câstig. Dar noi ce puteam sa facem? Eu eram un fost elev de Banatia (liceu romano-catolic de baieti din Timisoara, considerat una dintre cele mai mari scoli de baieti din sud-estul Europei, n.n.). Noua nu ne ramânea altceva de facut decât sa încercam sa iesim cu carbune si lemn din lagar. Partea proasta era ca fabrica era pazita. Toate fabricile erau pazite în Rusia de garduri si de gardieni. Noi stiam ca gardianul trebuie sa traga doua focuri de avertisment si abia la al treilea avea voie sa traga în om. Fabrica era înconjurata de un gard care, în marea majoritate, era din lemn. Când vedeam ca acel gardian nu era acolo, desfaceam o scândura din gard, o puneam la loc, ca sa nu sara în ochi si scoteam prin gaura cocs sau carbune, din care era destul acolo, sau scânduri, sau o boccea din alt fel de lemn. Tactica era asemanatoare cu cea a indienilor: întâi ne furisam sa vedem daca gardianul era acolo, daca era la mare departare si daca totul era în ordine, dadeam scândura jos, ieseam prin gard si vindeam marfa rusilor. Ei aveau combustibilul pe cartela si nu le ajungea. Ei, rusii, nu îndrazneau sa scoata pe cont propriu lemn si carbune sau alte bunuri din fabrica, caci, daca unul dintre ei era prins, îl costa cinci ani de munca în lagar, în lagarul disciplinar. În aceasta privinta, legile rusesti erau draconice. În fond si la urma urmei, ce mai puteau sa ne faca? Noi am fost intr-un lagar disciplinar. Fiindca am iesit prin gard si am vândut marfa furata, am putut sa ne mai cumparam o bucata de pâine, chiar daca erau doar trei, patru sute de grame de pâine, era ceva în plus care ne pastra puterile. Si mai era ceva: vedeam ca ne putem ajuta într-un fel si asta ne-a mobilizat psihic si ne-a ajutat sa nu fim descurajati moral. Multi dintre batrânii nostri spuneau: „Rusii ne-au adus aici doar ca sa ne distruga." Aceia care îsi pierdusera speranta au ramas, într-adevar, acolo si au murit. Sau cei care nu aveau curajul, caci îti trebuia curaj, sa „se joace" cu gardianul, au murit din cauza distrofiei. Mai multi tovarasi de ai mei nu au avut curajul sa iasa si sa-si asume riscul si au murit. Eu am iesit de multe ori si sigur ca am si fost prins de câteva ori.

Si, când am fost prins, s-a înfiintat un detasament disciplinar si acesta trebuia sa lucreze în fabrica, supravegheat de gardieni înarmati, si anume avea de facut cele mai grele munci, de exemplu sa sparga pietre. Conducerea lagarului hotara durata pedepsei în detasamentul disciplinar, de obicei era de una, doua, trei saptamâni. Eu am fost de patru sau de cinci ori în acest detasament. Intr-una din aceste dati, în ianuarie 1948, am fost prins de gardian când încercam sa ies cu lemne. În acele momente m-am hotarât sa fug. Nu stiam daca voi ajunge acasa, dar poate macar într-alt lagar, poate ca e mai bine într-alt lagar. În pauza de masa am disparut. Sigur ca era o mare treaba sa fugi. Atunci se întâmpla în felul urmator: cei de la conducerea lagarului mergeau treizeci de kilometri înainte si faceau un fel de cordon militar, caci pe undeva trebuia sa treaca cel în cauza si atunci putea fi prins. Aceasta metoda a functionat. Dar eu nu m-am dus în acea directie, era iarna si am înnoptat într-un colectiv, într-o capita de fân si ziua ma duceam sa cersesc pentru pâine. Si apoi m-am gândit sa încerc sa trec Dnjeperul în tren, caci lagarul nostru era pe cealalta parte a Dnjeperului. Asta era totdeauna grija cea mare, cum sa treci Dnejeperul, caci podurile erau pazite de soldati înarmati. Ajunsesem la gara, era frig, ma încalzeam în sala de asteptare si atunci a venit o razie: „Document!". Eu nu aveam nici un document, totdeauna era asa la rusi, iti cereau buletinul sau un document. Cum nu aveam document, am fost arestat imediat si dus la interogatoriu. A trebuit sa spun de unde sunt, ei au telefonat la lagar si au venit sa ma ia si m-au dus înapoi în lagar. Ordinul, venit într-o sâmbata seara, era închidere pe trei zile în carcera, fara mâncare si bautura. Carcera era, în acelasi timp, si camera în care se pastrau mortii pâna la îngropare. Spre norocul meu, de data aceea nu era nici un mort acolo. M-am întins si am dormit pe targa pe care statea, de obicei, mortul, caci în rest era numai beton. Am suportat aceste conditii timp de trei zile, dupa care am fost luat si mi s-a spus ca voi fi în detasamentul disciplinar din ianuarie pâna la 1 mai. A fost extrem de rau, nu din cauza muncii grele, caci nici celelalte nu erau cu mult mai usoare, dar nu aveam nici o posibilitate sa vând lemne sau sa fac altceva ca sa îmi cumpar de mâncare, fapt ce era de importanta vitala. Si asa mi-a mers o luna întreaga. Va puteti închipui, o foame permanenta, o foame foarte mare. Apoi au urmat celelalte sicane. Dupa lucru, daca trebuia data zapada la o parte, sau maturata curtea, sau daca trebuia curatata toaleta, acesta era privilegiul meu. Cel care încerca sa fuga era considerat cel mai mare criminal si trebuia sa faca în plus aceste munci. Si asa a trecut o luna de zile. Duminica cazuse din nou zapada si a trebuit sa lucrez toata ziua, afara, în frig si ceilalti s-au putut odihni cel putin. Când m-am culcat seara, pe scândura, eram atât de deprimat, încât cred ca nu m-am mai rugat în viata mea atât de profund ca atunci: „Doamne, Dumnezeule, ajuta-ma! Tu vezi cât de foame îmi este, vezi în ce situatie ma aflu, cât de slab sunt. Ajuta-ma cum poti!" Ce s-a întâmplat?! În aceeasi noapte a venit un viscol de zapada. Dimineata trebuiau sa mearga toate detasamentele la lucru. Noi, detasamentul disciplinar, asteptam sa fim chemati. Dar nu ne chemau. Trecuse timpul, se facuse ora zece, ora unsprezece. Tot nimic. Deodata sunt chemat de comandant, de comandantul lagarului, mai era acolo si un ofiter, si altii. Ofiterul m-a întrebat: „Spune-mi acum: vei mai încerca vreodata sa fugi?" Eu am raspuns: „Nu, nu voi mai încerca niciodata!" „Na, bine. De mâine poti sa te duci înapoi la brigada ta." Desfiintasera detasamentul disciplinar din cauza viscolului. Era ca o minune pentru mine.

Ce s-a întâmplat mai departe? Eu m-am întors la brigada mea si îmi mergea mai bine. Noi lucram la asfalt, unde se turna în fabrici asfaltul. Trebuia sa lucram opt ore, aveam opt ore liber si iarasi opt ore de munca. În mod normal era o munca grea. Noi, insa, eram bucurosi, caci aici nu puteam fi controlati. Lucram de dimineata, de la opt, pâna la cinci sau noaptea, de la ora douazeci si patru sau unu, pâna în zori, la ora sapte. Întotdeauna era asa: primul meu drum nu era spre locul de munca, ci era spre locuinte, ca sa cersesc. Si aveam noroc, îmi umpleam saculetul de fiecare data. Si în acest fel puteam, pentru ca ma ocupam cu umplerea rezervorului de petrol al masinariei de turnat asfalt si nu puteam fi controlat, sa ies noaptea cu lemne. Aceasta a fost pentru mine perioada în care mi-am recuperat toata puterea pe care o pierdusem. Iar apoi…, mai târziu, când am încercat, din nou, sa ies, am fost, din nou, prins, dus în detasamentul disciplinar si atunci am facut o pneumonie urâta, dar nu-mi mai amintesc temperatura pe care am avut-o. Pe scurt, am trecut cu bine peste boala si, la începutul lui iulie 1945, a fost organizat un transport de bolnavi. Doctorita m-a scris pe lista, era o rusoaica si, ca sa ma ajute, a scris ca sufar de tuberculoza. Sigur ca nu era adevarat. Ma bucurasem, deja, ca nu mai trebuie sa merg la lucru. Nu stiu cum s-a întâmplat, dar toti au avut voie sa plece, doar eu am fost taiat de pe lista. Va puteti imagina ce dezamagire a fost aceasta, ma bucurasem deja. Nu as fi plecat acasa, ci spre Germania, în Frankfurt an der Oder, caci acolo erau trimisi toti bolnavii, dar as fi fost un om liber, în afara gardului de sârma ghimpata. Eu singur am fost taiat de pe lista, a trebuit sa ramân acolo ca pedeapsa ca am încercat sa evadez, o fapta care, în ochii rusilor sovietici, nu era destul de disciplinata. În fond si la urma urmei, era vorba despre existenta. Si asa a sosit si ultimul an. În aceasta perioada, situatia s-a îmbunatatit. S-a renuntat la cartele, iar noi puteam câstiga o anumita suma de bani, caci în ochii rusilor nu mai aveam datorii (la începutul perioadei de deportare, rusii considerau ca detinutii nu si-au câstigat nici macar mâncarea si patul prin munca si comportament, adica aveau indatoriri tocmai fiindca primisera mâncare si un pat, n.n.) si lagarul ne retinea un procent mai mic din salar, încât ne ramâneau lunar câtiva bani si ne puteam cumpara pentru prima oara cele necesare. Si cantina, cantina lagarului nostru, a fost ocupata de rusi si mâncarea era buna la ei, deoarece nu se mai fura asa de mult. In mod corespunzator, nu am mai suferit de foame în ultimul an. Urmarea acestui fapt a fost ca ne-am revenit, ca productivitatea a crescut brusc. În toate brigadele în care lucrau deportatii, daca erau barbati sau femei, i-au întrecut pe rusi la norma. Toti au recunoscut acest lucru. Eu, de exemplu, am lucrat în ultimul an la turnarea placilor si stâlpilor de beton pentru acoperirea unor fabrici. Noi eram doi baieti germani si lucram cu cincisprezece, douazeci de rusoaice împreuna. Sigur ca atunci când trebuia ridicat ceva greu, îi spuneam fetei respective: „Tu da-te la o parte, ca ne ocupam noi de asta." La rândul lor, ne-au sustinut si ele si ne-au luat apararea peste tot si asa ultimul an a fost pe jumatate suportabil. Maistorul era un soldat, cu doi ani mai mare decât mine, proaspat casatorit. Eu trebuia sa lucrez acolo duminica în tura a doua. Atunci mi-a spus: „Uite, eu ma duc acasa, las în mâinile tale întreaga fabrica. Ai tu grija de tot!", ceea ce era, de fapt, interzis, sa încredintezi ceva unui deportat. Dar atât de mare era încrederea pe care o aveau în noi.

Si, în sfârsit, pe 30 noiembrie 1949 a fost ultima noastra zi de lucru. Am fost anuntati deja din august, 23 august 1949, ca vom merge acasa înca în acest an, ca nu vom fi inclusi în planul care privea urmatorii cinci ani si care începea în 1950. Si, în sfârsit, a sosit clipa, chiar de Sfântul Nicolae, plecarii dinspre Saporoshje spre casa, si în 17-18 decembrie am ajuns în patrie. Aceasta a fost o bucurie imensa, sa nu ma mai aflu în spatele sârmei ghimpate, sa fiu liber, sa nu mai sufar de foame, sa scap de munca obligatorie, acum începea o viata noua.

Eu îmi doream si înainte sa devin preot. În Rusia, de exemplu, Pastele a fost pe 1 aprilie 1945. Desigur ca nu era nici un preot acolo, dar m-am gândit ca trebuie sa facem o slujba. Atunci am mers la comandantul rus, fiind înca în timpul razboiului si l-am rugat sa ne permita sa facem o slujba. El a întrebat încolo si încoace, apoi a zis: „Bine, poti tine slujba, dar roaga-te sa câstige rusii razboiul!" „Doamne Dumnezeule!", m-am gândit. Atunci mi-a venit o idee si am spus: „Bine, ne vom ruga pentru o pace dreapta." Atunci m-a privit cu ochi mari: „Haraso" (bine, in rusa, n.n.). Si am facut repetitii si cu femeile, unele dintre ele aveau acolo cartile de rugaciuni si de cântari. De 1 aprilie, o adevarata zi de primavara, am asezat lânga un cort o mica masa cu flori, ca un mic altar si eu am citit rugaciunea, iar ceilalti au spus dupa mine si au cântat si asa am tinut la optsprezece ani prima mea predica. Pentru multi care au luat parte aceasta sarbatoare a ramas de neuitat si, din cauza situatiei care era data, si cei în vârsta spuneau: „Ia te uita! Noi nu avem curaj si mucosul acesta îndrazneste si ajunge sa poata tine o slujba!" Am repetat aceasta actiune de mai multe ori, de Pasti si de Craciun.

Pe scurt, am ajuns acasa si eu m-am dus la Facultatea de Teologie care era înca în Timisoara. Sigur ca, la început, mi-a fost greu. Dupa o pauza totala de cinci ani, acum ni se preda aproape totul în latina. Am luat dictionarul si am învatat si în doua, trei luni de zile eram bun la asta. Si dat fiind ca am pierdut primul semestru, fiindca am venit acolo doar din ianuarie, a trebuit sa-l recuperez singur. În final totul a fost bine. Si asa am promovat si ceilalti ani de Teologie, în care a trebuit sa-mi sustin examenele la Alba-Iulia. Si în anul 1954, în Joia Verde, am fost sfintit preot. Episcopii catolici erau, toti, închisi. Ultimul episcop a fost episcopul Cisar de la Bucuresti, care a murit în ianuarie 1954. Singurul episcop liber era episcopul Fiedler, care avea deja optzeci si doi de ani si care era pensionat. Eu, împreuna cu un coleg, am mers la el si el ne-a sfintit. Si asa a început activitatea mea ca preot. În iunie mi-am dat examenul de absolvire la Alba-Iulia. Intr-o dimineata am avut sase examene. M-am descurcat de minune. Aveam o tinere de minte foarte buna si am reusit. Apoi am fost trimis dintr-un sat într-altul. Pe vremea aceea existau si sate care nu aveau nici un preot, fiindca în acea perioada a fost si actiunea Baragan si au fost luati si preoti. De exemplu, satele Ionel, Uivar si altele nu aveau preot. Pe scurt, eu am fost trimis peste tot. În februarie 1955 am ajuns la Carpinis, unde trebuia sa ramân doar sase saptamâni, sa pregatesc oamenii pâna la Pasti. Însa acolo fusese un preot batrân, cu care nu te puteai întelege si avea si alte defecte. Oamenii s-au dus în delegatie la Ordinariat si au cerut sa ramân la ei. Si astfel am ramas mai mult de un an si jumatate în Carpinis. Apoi am mers în fiecare duminica la Jimbolia si am tinut vecernia. În Timisoara am avut Ronatul si am mai mers si pâna la Giroc. Si apoi, în anul 1957, am fost numit parohul Aninei. Astfel am ajuns la Anina. Anina are o biserica buna, dar parohia i-a fost luata, pentru ca nu era proprietatea bisericii, ci înainte fusese proprietatea societatii „Steg".

Comunistii l-au dat pe parinte afara si gata. Când am ajuns eu acolo, nu aveam unde sa ma duc. Câteva luni am locuit în sacristie. Erau doua sacristii. Eu am mutat totul într-una, iar pe cealalta am transformat-o în cancelarie, unde dormeam si tineam orele de religie. Apoi m-am dus la autoritatile în masura, sa ma ajute si am cerut o locuinta. Raspunsul a fost: „O asemenea locuinta potrivita pentru dumneavoastra nu avem, va trebuie birou si altele." Eu le-am spus: „Nu am nevoie de toate acestea, nu am nevoie de nimic altceva, decât de o locuinta ca pentru orice muncitor." Au fost uimiti: „Bine." Eu am spus: „Stiu si chiar de unde as putea primi o locuinta, caci oamenii îsi construiesc o casa în apropierea bisericii." „Care?" „Aceea." Peste trei zile am primit asa zisa repartitie. Pe vremea aceea nu existau înca blocuri în Anina, era o gramada de profesori care nu aveau locuinte. Când au auzit aceasta, s-au dus la partid. „Cum? Noi care educam copii în spirit comunist nu avem locuinte si preotului aceluia care lucreaza împotriva regimului si împotriva ideologiei comuniste, îi dati locuinta?!" Autoritatile au refuzat si au fost bucuroase ca problema s-a rezolvat. Asa am fost paroh în Anina. De la început mi-am spus: „Trebuie sa am grija sa ma pun bine cu autoritatile de acolo, cu primarul." Caci stiam un lucru: daca vin cei de la partid sau cei de la securitate sau de altundeva, prima oara se duc la primarie si întreaba: „Ce parere aveti despre el?" Daca am conflicte cu ei, vor spune numai rautati, deci îmi vor face doar probleme. Asadar, m-am înteles bine cu ei, i-am salutat pe strada, am vorbit cu ei. Ei erau bucurosi ca parohul nu are nimic împotriva lor. Nici eu nu aveam nimic personal împotriva lor. M-am înteles bine cu ei. Ei au facut referinte corespunzatoare si am scapat cu bine. Sigur ca trebuia sa fii si priceput. Eu am pregatit copiii pentru confirmatie. Am amânat confirmatia si comuniunea pâna la sfârsitul scolii, pe 15 iunie, dar atunci i-am pregatit intensiv zilnic. Si anume când am facut asta? Dupa-amiaza la ora doua sau doua jumate, dupa ce profesorii care erau în scoala plecasera, la ora unu, acasa, am tinut în liniste orele cu copiii la biserica. În acest fel nu batea la ochi. Astfel nu am avut probleme. Colegului meu din Steierdorf i-am spus: „Uite, eu asa ma descurc." „Nu, eu tin orele dimineata." Atunci l-au vazut profesorii, l-au urmarit, l-au anuntat si a avut multe probleme. Eu am cautat sa ma scutesc de asemenea probleme când s-a putut. Asa s-au dus anii. Uneori am avut probleme. Sigur ca au venit tot timpul sa întrebe: „Cum stai cu orele de religie? Vin copiii? Nu vin?" „Oh, e slab." Ce era sa spun? Îmi vin la ora nouazeci la suta din copiii? Atunci ar fi spus direct: „Trebuie sa facem ceva." „Da, vin câtiva." Mi-am dat imediat seama când au venit, ce vroiau, de fapt, sa noteze. În acest fel am scapat usor.

În anul 1970 m-am casatorit. Pe sotia mea am cunoscut-o ca pe o fata din Carpinis, care venea la mine, la ora de religie. Mi-a placut tare mult, dar mai târziu, când am plecat, nu am întâlnit-o decât o data pe an. Ea a studiat, apoi a devenit învatatoare. Apoi s-a dus trei ani la Universitatea de germana-româna, pe care a si absolvit-o. Si, când am venit la Timisoara, ne-am întâlnit mai des. Ea era sus, în Maramures, profesoara de limba româna si, apoi, la Maureni. În orice caz, eu ma hotarâsem, îmi placea foarte mult, de altfel îmi mai place si astazi, si am îndraznit sa fac pasul. Sigur ca a fost un pas dificil pentru mine, cea mai grea hotarâre din viata mea, caci cunosteam cartea de drept bisericesc, ca îmi voi pierde postul si ca voi fi suspendat din functia de preot. Acest lucru este consemnat în cartea de drept bisericesc. Profesorul titular nu putea face nimic, chiar daca ar fi avut intentii bune - si nu avea intentii rele -, caci, daca asa scria în cartea de drept bisericesc, atunci trebuia respectat. Eu am cunoscut legea, el a cunoscut-o si, în consecinta, am fost suspendat. Ce era de facut? Sotia mea era profesoara de limba germana în Maureni, deci un post era asigurat. Apoi m-am mutat si eu la Maureni, ne-am mutat împreuna, am închiriat o casa si eu am lucrat la I.A.S., la Intreprinderea Agricola de Stat. Acolo am fost magazioner, apoi casier, deci am avut mai multe posturi. În anul 1974 am reusit sa primesc o casa în Timisoara, în Ronat. În noiembrie am putut sa ma mut si atunci mi-am cautat un post si am devenit sef-depozit la I.R.U.C. si, dupa un an, am primit buletinul (deoarece marile orase din România erau închise, numai cu aprobarea unei întreprinderi sau institutii din Timisoara puteai obtine aprobarea de a-ti stabili domiciliul în oras, n.n.), tot prin repartitie, cum era pe vremea aceea. Fiecare întreprindere primea teri, patru buletine de Timisoara, în functie de cât de mare era. Dupa un an am primit-o si eu. Sotia mea era înca angajata în Maureni, apoi a dat concurs pentru gimnaziu si a predat un an la scoala „Lenau", mai târziu s-a mutat la Scoala Nr. 18 si, la sfârsit, pâna la pensie, a fost la scoala din Ronat.

Eu, personal, am lucrat patru ani la I.R.U.C., pâna când nu mi-a mai placut felul în care s-au petrecut lucrurile acolo. Atunci m-am dus la Fabrica de lapte, pe strada Gheorghe Lazar, si acolo am fost angajat la transport. Noi hotaram rutele pentru cisternele care mergeau sa colecteze laptele, controlam daca a fost luat laptele de peste tot, ne ocupam de masinile care trebuiau sa duca laptele în oras si ne ocupam si de alte lucruri. A venit o vreme când ma ocupam cu confirmarea biletelor (foaie de parcurs pe care era notat numarul de kilometri parcursi, ruta, cantitatea de lapte preluata si în baza acestui document angajatii erau retribuiti, n.n.), verificam ce distanta a parcurs masina, daca erau trecuti prea multi kilometri, trebuia sa-i scad. Nu a fost o munca usoara, caci se întâmpla des sa se strice o cisterna si trebuia rezolvata problema laptelui, caci, daca ramânea în cisterna mai mult de câteva ore, se înacrea. De multe ori era o munca care iti macina nervii.

Dar, în sfârsit, ma obisnuisem acolo si treaba a decurs bine, pâna în anul 1986, când aveam saizeci de ani si am iesit la pensie. Foarte bine! M-am bucurat tare mult ca am iesit la pensie si puteam sa stau acasa. Dar ce am facut la pensie? Era acea perioada grea de timp, în care nu gaseai nimic si trebuia sa stai la coada, nu-i asa? Pe vremea aceea, am spus ca la biologie am învatat ca cel mai lung sarpe este anaconda, care traieste în America de Sud. Dar nu este adevarat. Cele mai lungi cozi erau acelea din fata alimentarelor din Timisoara, care depaseau câteodata o suta de metri si asa si era. Dimineata ma duceam în oras, stiam deja unde sa ma duc si ma uitam: „Sta lumea la coada?" Acolo unde era lume, ma asezam si eu la rând. Unde nu statea lumea la coada, nu se merita sa încerci. Si tot timpul aveam la mine o carte, caci nu puteam sa ma uit ore în sir pe pereti. Pâna venea carnea sau alte alimente, citeam, asa încât, atunci când lumea se certa, spunea: „Eu eram lânga domnul cu cartea." În acest fel a trecut anul 1987.

La începutul anului 1988, m-a chemat Pater Johannes în Mehala si m-a întrebat daca nu vreau sa fiu secretarul parohiei de acolo. Am acceptat. Situatia era în felul urmator: el avea peste optzeci de ani, dar pe cei doi capelani pe care îi avea nu se putea bizui, asa încât eu am preluat conducerea parohiei. Mai târziu, am preluat si Sacalazul, pentru ca preotul plecase la Giarmata. În Sacalaz ramasesera putini credinciosi, deoarece majoritatea au plecat în 1990 si, chiar în ziua în care a început revolutia în Timisoara, pe 17 decembrie, am mers la Sacalaz si, din ziua aceea începând am tinut regulat slujba de duminica, am oficiat slujbele de înmormântare si m-am ocupat de toate celelalte lucruri. Acestea s-au întâmplat pâna în anul 1991, apoi pâna în 1993 am mers acolo în fiecare duminica si am tinut predica nemteasca sau pe cea româneasca, dupa cum se cerea.

În 1991 am venit la Forum, chemat de domnul Martin (Horst Martin, actualmente directorul Fundatiei Banatene de Cooperare Internationala „Banatia", fost secretar executiv al Forumul Democrat al Germanilor din Banat, n.n.), caci începusera sa se elibereze adeverinte care sa dovedeasca etnia germana si care erau pretinse de consulat. Eu urma sa ma ocup de aceasta treaba. Atunci am fost angajat la Forum, unde mai sunt si astazi. Intre timp, dupa ce trecuse revolutia, eram liber. Puteam si sa propovaduiesc liber cuvântul lui Dumnezeu. În Mehala primisem din Germania o masina tipografica. Printre noi mai era un capelan nou si un diacon. El s-a priceput la masinarie, caci eu nu ma pricepeam deloc. Ne-a venit ideea sa facem o foaie de luat. Cu ajutorul aparatului am multiplicat pagina în patru, cinci sute de exemplare. Si atunci am început. Pagina despre care este vorba se numeste „Der Glaubensbote" („Mesagerul credintei" - foaie religioasa bilunara editata în limba germana, pusa la dispozitia credinciosilor în bisericile catolice din Timisoara, n.n.) si eu o mai scriu si astazi. Acesta este deja al unsprezecelea an în care îl publicam. Îl tiparim tot a doua duminica si îl împartim la biserici, de unde oamenii îl pot lua. De mai multi ani scriu si la ziar: „Das Wort zum Sonntag" („Cuvântul de duminica" - fragment din „Der Glaubensbote", n.n.). Deja apare de cinci, sase, sapte ani, tot a doua duminica si este, de fapt, un fragment din: „Der Glaubensbote". Chiar ieri am terminat numarul 248. Eu, singur, ma ocup de aceasta actiune si firma „Simco" îmi tipareste gratis pagina, caci singur nu as putea sa platesc. Eu le pun la dispozitie doar hârtia si chiar pe aceasta sunt nevoit s-o cersesc de unde pot, ca sa se continue actiunea. Cei de la Radio Timisoara si Radio Bucuresti m-au solicitat de mai multe ori în ultimii doi ani, sa prezint „Das Wort zum Sonntag" în fiecare duminica si am acceptat bucuros. Pot sa spun ca sunt activ în acest domeniu.

Da, si pe 23 februarie 1990, când sarbatorim libertatea, am înfiintat Reuniunea Fostilor Deportati în U.R.S.S. Am citit în ziar si am primit un telefon din care reiesea ca se doreste sa tin un discurs. Am spus: „Bine, am sa tin discursul" si l-am si pregatit. A început cu slujba la Dom, apoi am fost la scoala „Lenau" si ne-am adunat aproximativ o mie cinci sute de fosti deportati în Rusia. Pe atunci nu plecasera înca. Eu mi-am tinut discursul si le-a placut atât de mult, încât au vrut sa ma faca presedintele Uniunii. Pentru mine era ceva nou. Nu stiam ce motiv si scop avea aceasta uniune. Nu exista un cadru legal în care sa existam. Eu am spus ca mai am si alte angajamente de tinut, postul de secretar al parohiei din Mehala. Dar peste doua luni am devenit presedintele uniunii. Atunci a fost initiata si noua lege si am format un comitet de lucru care s-a ocupat de întocmirea tuturor dosarelor. Totusi, noi nu eram inclusi în nici o lege, ca doar aceia vor fi despagubiti, care au fost urmariti politic, începând cu ziua de 6 martie 1945, când a fost instalat pentru prima oara regimul comunist. Însa noi fusesem deportati în ianuarie 1945 si de aceea nu eram cuprinsi în lege. Atunci am încercat, cu ajutorul delegatilor Forumului din Banat si din tara, pe vremea aceea Ingmar Brantsch era deputat si a încercat în Senat si în Parlament sa fim inclusi în lege si a reusit. Pe data de 13 decembrie 1990, presedintele Iliescu a promulgat o lege care ne cuprindea si pe noi, în sensul ca data nu mai era considerata 6 martie, ci 23 august 1944. Deja înainte de aceasta întocmisem peste o mie opt sute de dosare. Si cei din alte regiuni ale tarii citisera în ziar ca noi ne ocupam de dosare si ne-au trimis si ei dosarele aici. Dar apoi s-a dovedit ca trebuiesc întocmite pe plan judetean si le-am trimis dosarele înapoi, sa le predea la comisia lor. Si noi ne-am gândit, la început, ca aceasta actiune nu se va finaliza. Dar, când a fost initiata noua lege, au venit „Tomasi necredinciosi" pe rând si le-am facut si lor dosarele. Si, începând cu luna mai, si-au primit primii deportati despagubirea retroactiv un an, de la 1 aprilie 1990. Stiu ca eu mi-am primit-o pe a mea în iunie. La început m-am gândit ca Uniunea va fi inutila si se va desfiinta odata ce am terminat întocmirea dosarelor si s-a facut dreptate fiecaruia. Dar nu a fost cazul, ci dimpotriva, domeniul de activitate s-a extins. Caci, apoi am primit bilete gratuite pentru transportul în comun. Toate acestea au fost posibil prin aceasta Uniune a deportatilor. Noi am întocmit listele, am garantat si ne-am implicat pentru fostii deportati. Noi aveam sarcina ca oamenii nostri sa cunoasca reducerile de pret facute si sa profite de ele. De altfel, am stabilit legatura cu Germania, de exemplu, cu H.O.G. („Heimatortsgemeinschaft" - Asociatia etnicilor germani nascuti în România, rezidenti în Germania din Timisoara, n.n.). Cei care emigrasera din Timisoara au format asociatii si cu acestea am luat legatura. Ei ne mai trimit medicamente si astazi, toate dulapurile acestea sunt pline cu medicamente pe care le împartim gratuit oamenilor. Medicamente în valoare de sute de milioane de lei au trecut prin mâna noastra, înainte sa ajunga la oameni. De exemplu, un singur medicament contra cancerului ar ajunge la valoarea de sapte, opt milioane de lei, în cazul în care s-ar gasi aici de cumparat. Deci, este scump si în Germania. Primim multe medicamente, unele scumpe si noi ne îngrijim sa ajunga la oameni. Am dat si spitalului A.S.C.A.R., Policlinicii Studentesti, deci acolo unde este nevoie. Acesta este un mare ajutor pentru oameni. Nu le dam doar deportatilor în Rusia, ci tuturor celor care au nevoie de ele, acesta fiind scopul lor si, astfel, nici un medicament nu ajunge sa depaseasca termenul de garantie. Miercurea si vinerea sosesc multi care vor sa primeasca medicamente, iar noi le împartim, pe baza unei retete, caci fara retete nu putem sa le împartim, deoarece nici unul dintre noi nu este medic. Avem diverse legaturi cu organizatii din Germania, care ne trimit haine, aparatura de uz casnic si alte lucruri de genul acesta, unele trimitându-ne chiar bani. De exemplu, Organizatia Femeilor Catolice din Limburger Hof , din landul Pfalz, ne trimite bani regulat, care se împart la fostii deportati în Rusia, dar cea mai mare parte din ei nu se împarte fostilor deportati, ci unor oameni batrâni si saraci. Fostii deportati primesc despagubiri lunare din partea statului roman, dar cei nevoiasi au o situatie materiala mult mai proasta decât acestia. Deci, ii ajutam si pe cei nevoiasi, în masura în care putem. Noi încercam, în masura în care putem, sa le mai alinam durerea. Acum o saptamâna am aflat ca vom primi din partea Cancelariei de Stat a landului Bavaria, acolo unde doamna Barbara Stamm este ministru, haine în valoare de zece mii de marci germane.

În iulie a fost aici si presedintele Consiliului de Ministri al landului Bavaria, domnul Steuber, cu care am avut o discutie în care i-am expus problemele noastre si i-am spus ca asteptam si sprijin material din afara. El a reactionat pozitiv si mi-a comunicat, prin telefon, ca ne-a sustinut în fata Guvernului German si acum nu doar rusii si evreii care au fost pusi la munca silnica în Germania, ci si noi, care am fost folositi la munca silnica în afara Germaniei, avem aceleasi drepturi si asa speram sa primim ceva din partea Statului German. Acum asteptam sa vedem ce se întâmpla. Asadar, Uniunea noastra este un sprijin pentru toti cei care au fost deportati în Rusia. Guvernul german ne-a trimis pâna acum de trei ori câte o suta de mii de marci germane, pentru toti fostii deportati, care mai sunt cam patru mii sase sute, deci a primit fiecare douazeci de marci, dupa caz. Acum sunt pe cale sa fac pentru a treia oara socotelile finale, care vor fi exact verificate de Guvernul german. O data am scris Guvernului german si le-am spus ca nici o marca nu va ajunge în afaceri necurate, cum s-a întâmplat în Ucraina, unde douasprezece milioane de marci au disparut, pur si simplu, din ce a donat Guvernul german. Prin acea scrisoare vroiam sa spun ca la noi nu va fi cazul de asa ceva. Acum vrem sa vedem cum vom proceda mai departe, eu sunt si în Consiliul de administratie, si în Consiliul executiv al Forumului din Banat, unde sunt, în general, responsabil cu probleme sociale. Unde sunt probleme sociale, cum pot ajuta oamenii, facând legatura si cu Crucea Rosie, unde este cazul. Cine are nevoie de proteze, în aceste cazuri ajutam si noi, cum putem.

(Interviu realizat de Diana Tulea, in limba germana, in 25 februarie 2000, la Timisoara, cu Ignat Fischer, etnic german, n. 1926, la Bacova. Text tradus si adaptat in limba romana de realizatoarea interviului. Din cauza unei defectiuni tehnice, inceputul interviului nu s-a inregistrat.)
 
 

**

Ana Anton

Intrând în casa dânsei, am avut senzatia ca pasesc pe un teritoriu sacru, caci pastra în casa cartile de rugaciune ale strabunicilor, pe care le foloseste si astazi. La fel de mult m-au impresionat caruciorul în care, acum cincizeci de ani, îsi plimbase copiii si leaganul în care îi adormise, precum si jucariile care astazi sunt „demodate", dar atunci au însemnat totul pentru un copil. Astazi aceste obiecte reprezinta totul pentru Ana Anton, pentru ca, împreuna cu amintirile, ele aduc în memorie clipe traite cu mult timp în urma, de care îsi aminteste cu drag. S-a nascut pe data de 22.03.1924 la Lenauheim, unde a si copilarit, împreuna cu un frate si doua surori. Porecla „Nuschi", pe care i-au pus-o copiii, a necajit-o de multe ori, dar nici pâna astazi nu a reusit sa-i convinga pe sateni sa o numeasca Ana. Primele cinci clase elementare le-a absolvit la Lenauheim, la scoala cu sectia germana, apoi a urmat trei ani de liceu în Comlos.

Cu nostalgie îsi aminteste de Kirchweih, sarbatoarea bisericii, la care a participat împreuna cu patruzeci de perechi în 15.10.1940, în Lenauheim. Vorbeste, parca, cu sfintenie despre costumul popular cu patru jupoane apretate si plisate, despre freza tipica, pentru care ar fi fost în stare sa îndure oricât, despre camasa de la costum, care i-a ramas mica de la desele spalari. Întâlnirea fetelor pentru a împodobi palariile baietilor si dezgroparea vechii sticle de vin, precum si biletele de tombola pentru câstigarea palariei si baticului erau momente emotionante ale acestei sarbatori.

La ora patru dimineata, în 1.10.1944, afla ca trebuie sa fuga pentru ca au venit rusii în sat. Sotul, cu care se casatorise în 1943, este luat pe front, fetita le ramâne la vecini, iar ea este deportata în Rusia. În acest fel se destrama întreaga familie, fapt ce îi produce o foarte mare nesiguranta si spaima. Asista la uciderea a cincizeci de germani, luati la întâmplare, de catre rusi si se cutremura la gândul ca nu stie ce va urma. Când revine în tara, pe 18.11.1949, afla ca sotul a murit, iar de fetita, atunci în vârsta de cinci ani, nu mai este recunoscuta.

În anul 1956 profita de sansa pe care viata i-a oferit-o si se casatoreste din nou, având înca o fetita si un baiat. Chiar daca relatarea doamnei Anton nu este bogata în evenimente istorice, avem, totusi, ocazia de a cunoaste un om care a trait din plin fiecare clipa a vietii, constient fiind ca nici una dintre ele nu se va mai repeta în acelasi context.

D. T.

 
 
 
 
 

Erika Mária Hatos



Hatos Erika Mária s-a nascut in 24 februarie 1975, la Bucuresti. Este unul dintre acei maghiari care-si traiesc viata in capitala romana, unul din acei tineri care, de la nastere, traiesc in Bucuresti. Se spune ca in Bucuresti locuiesc cei mai multi maghiari dupa Budapesta. Asa spune legenda...

A. R.
„Mi-am dat seama ca nu pot sa-mi planific viata, lucrurile vin de la sine"

- Mama s-a nascut la Tomesti, judetul Harghita, intre Miercurea-Ciuc si Gheorghieni, tata la Szentegyházán, adica Vlahita. Mama a venit inca din tinerete la Bucuresti. In anii ’60, multe persoane au venit in capitala. Ardelenii cautau aici de lucru, erau foarte multe posibilitati. Asa a venit si mama mea aici. A fost servitoare la un profesor universitar. Asa l-a cunoscut pe tata. El a ajuns aici ca soldat si apoi l-au remarcat ca sportiv. Asa au ramas amandoi aici.

- Ce sport facea?

- Atletism.

- Si dupa ce s-au cunoscut au hotarat ca vor ramane sa traiasca in Bucuresti?

- Cred ca asa s-a intamplat. Aici au primit de lucru si atunci au ramas aici. Au inchiriat locuinta de la stat.

- Apoi te-ai nascut tu...

- Am un frate mai mare, apoi m-am nascut eu. Am umblat in gradinita romaneasca, deoarece era aproape de casa. Primii trei ani de scoala am umblat la o scoala romaneasca, cea din apropierea casei. Influenta mediului romanesc a fost destul de mare si din acel punct de vedere ca acasa vorbeam romaneste… Nu intotdeauna, vorbeam destul de amestecat, adica si romaneste, si ungureste. Adica..., de cate ori vorbeam in familie. Asta este foarte interesant, deoarece acum niciodata nu vorbesc romaneste cu tata.

- Si asta a tinut atata timp cat ai umblat in scoala romaneasca?

- Da, adica nu, a fost o perioada de trecere, pentru ca asta nu este asa ca, acum, de la 15 septembrie vorbim numai ungureste... Afara, cu copiii, vorbeam romaneste, am crescut in mediu romanesc. Doar prietenii de familie, nasa mea... au fost maghiari. Totusi, ungurimea tot se aduna...

- Sa mai ramanem putin la familie. Fratele tau, si el, a umblat la gradinita si scoala romaneasca?

- Frate-meu… gradinita, scoala...., cred ca a trecut la scoala maghiara in clasa a saptea, sau a sasea.

- Aproximativ tot atunci ca tine?

- Nu, eu am trecut la scoala maghiara poate cu un an mai tarziu. Asta a fost problema, ca am locuit departe de scoala maghiara si atunci nu era metroul. Circulatia a fost ingrozitoare, nu puteai lasa singur un copil mic, sa calatoreasca cu tramvaie, autobuze timp de o ora. In special iarna, oamenii atarnau pe usile deschise ale autobuzelor. Precis n-ai vazut asa ceva.

- Sa inteleg ca te-au lasat la scoala maghiara abia dupa introducerea metroului?

- Nu, nu imediat dupa. Pana am fost mica, parintii nu au indraznit sa ma lase. Nu stiam sa scriu, nu stiam sa citesc in limba maghiara. Iar de vorbit, vorbeam limbajul de bucatarie, de acasa si, uneori, in dialect.

- Si prietenii, vecinii?

- Este in bloc inca o familie maghiara. Cu prietenii e greu sa definesc: am prieteni romani si am si prieteni maghiari. Majoritatea copiilor erau romani. Eu am crescut intr-un mediu absolut romanesc. Si la gradinita totul era in limba romana si, cum nu stiam sa citesc ungureste, am crescut cu basme romanesti. De aceea, din viata mea lipsesc basmele maghiare.

- Si-atunci, dupa asta, ai trecut in clasa de limba maghiara...

- Da, din clasa a patra. Apoi am ramas la Ady (Liceul „Ady Endre", n.n.), dintr-a patra, pana intr-a douaspea. Acolo toti erau maghiari. In ’84, cand am mers eu acolo, scoala era complet maghiara. In ’85, deja, au introdus clase romanesti. Si chiar limba maghiara era doar facultativa, nu mai erau clase maghiare. Nu stiu daca..., acuma ma gandesc ca atunci cand am ajuns eu acolo..., dar cred ca asa a fost, au desfiintat clasele maghiare si au ramas numai clase romanesti. Deci, au fost doar clase romanesti si erau elevi maghiari. Iar limba maghiara nu a fost obligatorie. Frecventam, dar stii cum este, chiulesti si de la alte ore, daramite de la cele facultative...

- Apoi, miscarile din ’89, daca bine socotesc, te-au prins in clasa a opta.

- Nu, in decembrie ’89 eram in clasa a noua. Apoi a venit revolutia, atunci iar ne-au despartit. S-au intamplat si cazuri ca pe romani au vrut sa-i trimita la alte scoli, ca sa ramana asta scoala maghiara. Si dimineata, cand ne-am dus la scoala, romanii erau deja inauntru si s-au incuiat in scoala. A fost circ mare, au incuiat scoala, ca ei nu pleaca de acolo.

- Dar de ce s-a intamplat asa? Din obisnuinta?

- Si asta. Dar era cineva care ii manipula de la spate.

- Vorbeati intre voi despre asta?

- S-au incuiat in scoala, noi nu puteam sa intram. Doua saptamani am umblat la Kalvineum (parohia Bisericii Reformate din Bucuresti, n.n.), acolo am tinut orele. Apoi situatia s-a mai linistit, au rezolvat-o. Ceea ce este interesant este ca, atunci cand, in martie ’90, se bateau in Tg. Mures, profesorii ne-au spus: „Toata lumea pleaca acasa si nu calcati pe aici o saptamana!". Si au simtit de ce, pentru ca, cand ne-am intors, peste o saptamana, la scoala, geamurile erau sparte si pe pereti era scris „Jos cu ungurii sovini!" si alte asemenea texte anti-maghiare. Intelegi, au venit sa se razbune pe copii sau..., nu stiu...

- Cum ai trait evenimentele din ’89?

- Seara a venit tata acasa de la lucru si, in marea euforie, a hotarat ca merge sa apere radioul, pentru ca asta era cel mai aproape de noi. Mama si cu mine ne intrebam ce va fi acum. Ernö (fratele ei, n.n.) era soldat, nu stiam nimic despre el. Eu am vrut sa ies, dar nu stiam ce se pregateste si mama nu m-a lasat. De multe ori m-am gandit, oare, daca ieseam, m-as fi intors vie acasa...? Deci, era seara, marile evenimente, impuscaturile, se intamplau in centru, dar, totusi, auzeam zgomotul. Si emotia, in sine, atmosfera se simteau. In 25 decembrie m-am dus la prietena mea, care locuia in Cismigiu, ca sa schimbam cadourile de Craciun. Si, cum mergeam pe drum, auzeam rapait de arme, arma automata. Stii cum am reusit sa traversez? Pana acum am auzit de la distanta impuscaturile, imagineaza-ti cum era cand le auzeam de aproape... Era cu totul altceva. Apoi am vazut o gramada de morti, zacand pe strada, asa-zisii teroristi...

- Deci, ai terminat liceul la Ady, apoi ce s-a intamplat?

- Intai am dat admitere la engleza-romana, nu am intrat. Apoi, am lucrat la U.D.M.R. Pe atunci, Bíró István avea biroul aici si avea nevoie de secretara. Asta asa s-a intamplat ca István s-a dus la Ady si a intrebat cine sunt absolventii. Acolo secretara i-a spus ca Erika nu a reusit la facultate. Cine a dat admitere a reusit, cine nu a intrat, acela nici nu a dat admitere, deja lucra undeva si doar eu am dat admitere si nu am intrat. Ii trebuia o persoana pe picioarele ei, care sa stie bine limba romana si eu am corespuns. M-a sunat si a spus ca are nevoie de o secretara. Eu m-am gandit ce ma priveste pe mine?! Intotdeauna cand auzeam de o secretara, ma gandeam la o persoana inalta, blonda, cu parul lung, fusta mini, care bate repede la masina si face cafele. Eu, in schimb, eram scunda, bruneta si nu stiam sa dactilografiez.

- Apropo de dactilografie, nu aveati ziarul scolii?

- Nu..., adica era ceva, dar nu cine stie ce. Ne-am gandit mult, si in anii de facultate, oare de ce nu am reusit sa avem o organizatie normala. Problema era ca la scoala maghiara eram foarte putini. Dintr-o comunitate mare, se remarca aceia care au talent, au chemare, nu poti sa spui ca in toate profesiile oricine e capabil de initiativa sau ca ar avea entuziasm... Eram atat de putini! In toata scoala, dintr-a-ntaia, pana-ntr-a douaspea, in jur de o suta, poate o suta douazeci. Cand am trecut intr-a patra, eram treizeci si doi. In a douaspea eram doar paisprezece. Multi n-au ramas la liceul maghiar, au trecut la alte licee, s-au gandit ca va fi mai usor la admitere din scoala romaneasca.

- Sa revenim la servici…

- Da. M-a convins. El: „Stii engleza, nu?" Eu: „Pai, nu stiu nimica..., daaaar, putin, totusi, stiu, dar uitati, n-am reusit la facultate…" La care, el: „Vino aici, sa discutam!" Pai, ce sa spun? Era langa mine tatal meu. Eu n-am vrut sa lucrez, am vrut sa invat. Dar nu puteam sa-i spun ca nu vreau sa lucrez. Asa ca m-am dus, am discutat. Si cu Anikó, secretara, cu Markó Bélá, m-au luat in proba si apoi am ramas aici. Intre timp, fratele meu a plecat in Ungaria, imediat dupa ’90, de acolo in Elvetia. Tatal meu s-a dus inapoi, in Secuime, inca din ’96, decembrie, cand am intrat la facultate.

- Intotdeauna si-a dorit sa se intoarca? Cum de te-a lasat singura? Pentru ca, asa e ca mama ta a murit intre timp...?

- Nu stiu. Cred ca, in final, nu asa si-au imaginat... Dar totdeauna le-a fost dor de casa. Nu a fost vara sa nu ma duc si eu acolo. Acolo mi-am petrecut toate vacantele. Avem foarte multe rude in Secuime.

- Nu te-ai gandit niciodata ca dupa ce termini liceul sa te muti acolo? Sau sa mergi cu tata?

- Intotdeauna m-am gandit ca termin facultatea si ma intorc in Ardeal. Pana am reusit la facultate. Atunci am fost ocupata cu facultatea, apoi au trecut cei patru ani... Si mai e si locuinta, nu e asa de simplu sa o las. Este mare lucru, o raspundere, daca ai locuinta in Bucuresti. Si, de asemenea, aicea sunt cele mai multe posibilitati de lucru.. Acum, chiar ma gandeam sa plec un an la lucru, undeva. Nu iubesc Bucurestiul, dar cred ca mi-ar lipsi dinamica lui.

- De ce nu-ti place Bucurestiul, doar te-ai nascut aici?

- Jeg. Civilizatie..., in sensul ca lipseste. Bine, sunt si oameni civilizati... Si daca nu as fi iesit niciodata din Bucuresti, poate ca mi-ar fi placut. Dar asa, cum am vazut si altceva...

- Sa revenim putin la perioada in care ai inceput sa lucrezi...

- Da. Era in ’93. Intre timp, am dat admitere de doua ori. Engleza principal, romana secundar. Si atunci, intamplator..., ah, nu exista intamplator..., odata m-am intalnit cu cineva in parc. Am discutat...

- Cu cine?

- Cu sotul fostei mele profesoare de psihologie. Atata am discutat, pana mi-am dat seama ce vrea: „Deci vreti sa spuneti, domnule profesor, sa ma duc la limba maghiara?", am intrebat eu. La care, el: „Eu nu am spus asta..." Am plecat din parc total ametita. Am realizat ca ar trebui sa dau la limba maghiara. In clasa a unsprezecea m-am pregatit pentru hungarologie. Apoi mi-a venit o idee, ca vreau sa invat japoneza. Si am auzit ca, daca dai admitere la o facultate, dupa aceea poti renunta la specializarea secundara si te poti inscrie la a treia limba straina, pe care o inveti de la zero. Cum nu vroiam sa renunt la engleza, m-am gandit sa fie romana a doua specialitate, la care renunt si sa invat japoneza. Maghiara nu exista ca a doua specialitate. Eu as fi dorit sa aplic schema asta, ca sa invat japoneza.

- De ce chiar japoneza? Este ceva care te-a stimulat in acest sens? O amintire, ceva...

- Nu. Interesul, am vrut sa invat un nou alfabet. Imi placea cu vorbesc. Totusi, stiu cateva cuvinte in japoneza. Am invatat. In timp ce lucram, timp de trei ani am dat admitere. Am indragit locul de munca. Am invatat foarte multe. Daca acum, constienta de ce am facut in acest timp, as incepe din nou, as fi la terminarea liceului, nu as da pentru nimic acesti trei ani. Au fost trei ani fantastici, au contat foarte mult in viata mea. A fost un colectiv foarte bun. Eram putini, nu ca intr-o fabrica, unde lucreaza cu sutele. De fapt, am venit aicea fara nici o experienta. M-au invatat, daca am facut ceva gresit, mi-au explicat ce am gresit si cum ar fi trebuit sa fac, daca am facut bine, m-au laudat. A contat foarte mult pentru mine. Am ajuns aici la optsprezece ani. Am invatat sa vorbesc cu oamenii. Si, daca privim doar partea practica a lucrurilor, nu stiam ce e un fax, ce e un computer. Si faptul ca nu am lucrat cu orice fel de oameni..., inainte ii vedeam si ii auzeam doar la televizor. M-am obisnuit cu ideea ca si ei sunt oameni, la fel ca noi. Degeaba ma intalnesc acum cu oricine, nu ma va emotiona faptul ca X sau Y este nu stiu ce presedinte.

- Ei ti-au fost colegi de generatie?

- Réka, Krisztina si Edit da. La facultate a luat fiinta o societate de prieteni. Cu colegii de la liceu m-am intalnit rar. Nu prea tineam legatura.

- Stiu ca in 1997 ai fost la un curs in Danemarca. Acesta a fost primul tau drum in strainatate. Ce impresie ti-a lasat aceasta luna?

- Nu a fost prima mea calatorie in strainatate. Am fost in Ungaria, in Viena si... in America.

- Cum ai ajuns in America?

- Prin biserica. A fost o intalnire mondiala de tineret. Biserica pe care o frecventam, Baratia, adica Biserica Prietenilor, a primit bani, ca sa se poata merge si din Romania. A fost foarte interesant, cat de diferit e totul in strainatate. Am fost de mai multe ori in Ungaria, am fost in Viena, apoi in Danemarca...

- Si dupa ce ai terminat facultate, cum a ramas cu intoarcerea ta in Ardeal?

- Cei patru ani au trecut repede, nu am avut timp sa ma gandesc la asta. Ma gandeam sa ma duc, uneori, sa inchiriez locuinta si sa merg, oriunde, ca profesor.

- Tatal tau ce spune despre asta?

- Tata ma viziteaza din cand in cand. Ii lipseste familia. In anii de facutate, pentru mine, colegii au fost familia. Am avut o echipa foarte buna. Faptul ca locuiam singura, adica fara parinti, mi-a schimbat viata. Am terminat facultatea, am dat examenul de licenta si acum lucrez. Dar nu la U.D.M.R. Aceea a fost o perioada, care s-a terminat. As putea spune ca am depasit aceasta etapa si la serviciul meu de acum am ajuns prin U.D.M.R. Acum nu mai vreau sa lucrez acolo. In primul an (de facultate, n.n.) n-am lucrat, pentru ca primul an este, totusi, primul an. In al doilea an, am predat engleza si am colaborat cu o organizatie, AID-ROM, o data pe saptamana. In al treilea an, la inceputul celui de-la treilea an, am lucrat la Parlament, la grupul parlamentar U.D.M.R., am fost angajata lui Vajda Ferenc. Asta a tinut noua luni. A venit sesiunea de vara, stiam ca vine anul patru, lucrare de diploma, examen de licenta si a trebuit sa las totul. Acum lucrez, din iulie, la o firma maghiara, adica seful meu este maghiar, firma este filiala unei firme maghiaro-germane. Planurile mele de viitor sunt o plecare in Anglia, pentru un an sau sase luni, sa lucrez ca voluntar. Apoi voi mai vedea. Degeaba imi fac planuri. Mi-am dat seama ca nu pot sa-mi planific viata, lucrurile vin de la sine si intotdeauna se contureaza bine.

- Te vei intalni cu un domn profesor...

- Da..., un profesor care ma indruma. (Interviu realizat de Alice Ratyis, in limba maghiara, in 11 octombrie 2000, la Bucuresti, cu Erika Mária Hatos,etnic maghiar, n. 1975, la Bucuresti. Text tradus si adaptat in limba romana de Nora Nemeth.)
 
 

Ana Mocrei
 
 

„Bunicii nostri erau mult mai poloni"

- Pai, eu m-am nascut in Romania anilor `39, in satul Opriseni, care astazi este in stapanirea Ucrainei. Parintii mei sunt polonezi, precum si bunicii mei. Bunicii mei sunt veniti din Galitia, in cautarea painii si a unui castig. Asa... Apoi, bunicul meu si-a cumparat gospodarie in Vicsani si a cumparat in Siret si s-au stabilit, atat bunicul, cat si bunica, cat si parintii mei, in Siret. Cat au trait parintii mei in Opriseni, era o localitate unde erau multi polonezi, fiind aproape de Adancata, care era o..., care aveau o comunitate foarte puternica de polonezi, mosierul Spidiru a avut foarte multa grija ca sa functioneze si scoala in limba polona si a avut o casa de cultura, un „Dom Polski" al polonezilor, unde se desfasura o activitate foarte, foarte bogata, sprijiniti direct de Cernauti, de polonezii din Cernauti. Iar acestia, bineinteles ca aveau legaturi directe cu Polonia.

In Siret, dupa ce au venit parintii mei in Siret, si aici am intalnit o comunitate, de asemenea puternica, de polonezi. Dar cum Siretul era multinational, erau foarte multi germani, erau foarte multi evrei, ucrainieni. Cu toate acestea, polonezii se intelegeau foarte bine cu acestia. In Siret functiona Dom Polski la..., in locuinta doamnei Utrat, venita din Polonia inainte, dupa ce s-a casatorit. Si conducea aceasta Casa Polona in propria ei locuinta. Si aicea, din amintirile surorilor mele, din amintirile doamnei Panzaru si a altor doamne si domni, am aflat ca se ducea o activitate foarte, foarte rodnica: se dadeau concerte, piese de teatru poloneze. Aveam echipa artistica, aveam biblioteca foarte mare si cu carti foarte valoroase. Eu n-am mai prins vremurile astea, dar asta din amintirile surorilor mele, a matusilor mele, a doamnei Panzaru, care era atuncea acolo membra foarte activa.

Asa, in timpul razboiului, Casa Polona de la doamna Utrat si-a incetat activitatea si polonezii au suferit foarte mult, foarte multe represalii din partea germanilor, care au ocupat atuncea tara noastra. Au suferit, de asemenea, din partea guvernului romanesc, mai ales din partea legionarilor. In scoala s-a pus foarte acut problema nationalitatilor, a etniei. Daca aveai „etnica poloneza", de exemplu, sora mea, daca avea „etnica poloneza", n-a putut urma Scoala Normala, asa cum si-ar fi dorit-o. Trebuia sa-si schimbe tata, actul de nastere, ori etnica romana, ori etnica germana. Ori acest lucru n-a facut si sora n-a putut urma liceul normal, se chema pe atunci Scoala Normala, nu era pedagogie, era Scoala Normala. Nu numai polonezii au fost pe atunci persecutati: si ucrainenii, si evreii. Asa au fost timpurile acelea.

- Dar polonezii au continuat...

- Da, fiecare isi simtea in suflet ce este, dar nu se putea manifesta. Nu mai era activitate la Dom Polski, nu mai era nimic. De abia dupa primul razboi, prin anii `45, `46, `47, din nou, activitatea Casei Polone reinvie, din cenusa focului mocnit acolo undeva si, din nou, si-au gasit un sediu, intr-un spatiu de la parohie, care acuma este demolat si a carui Dom Polski presedinte era Pelcir Piotr, strabunicul tau. Asa, pe urma erau niste polonezi veniti aicea in refugiu, care indrumau aceasta activitate. Doamna Utrat, din nou, a revenit la Dom Polski infiintat si functiona ca invatatoare, tinea cursuri, pentru copii, de limba polona, pregatea programe foarte frumoase, artistice. Si tin minte ca tot tineretul, astazi mamele voastre, bunicile voastre, nu mamele, pardon, bunicile voastre, matusile, care sunt de o varsta cu bunica ta, toate erau membre la Dom Polski. Si se desfasura, de asemenea, o activitate foarte frumoasa, tin minte ca erau „jasetka" pentru adulti. Se organizau petreceri, baluri foarte selecte si se organizau niste baluri atat de alese, pentru ca in oras era, asa, un privilegiu unui tanar sau unei tinere, daca ma invita si pe mine la bal, polonezii. Se distrau foarte frumos, sufletul organizatiei era nu numai doamna Utrat, dar era si parintele Bok, nu cred ca va aduceti aminte de el, ca era un preot venit din Moldova de astazi, Moldova sovietica pe vremuri, azi Moldova libera. Insa era un polonez foarte, asa, infocat si el a dat o camera, pentru ca sa functioneze o clasa de limba polona si tin minte ca au adus o doamna invatatoare de la Bucuresti, care era tot poloneza din Polonia si tin minte ca faceam cursuri cu dansa. Apoi dansa a plecat si iarasi a continuat doamna Utrat sa faca cu noi limba polona. Doamna Utrat n-avea studii, dar avea Conservatorul si ne lua de multe ori pe cativa dintre noi la dansa acasa si ne canta din Chopin, din alti compozitori polonezi, din Monuszko, ne explica cine era Monuszko, ce a scris el si noi ascultam cu mare placere.

Si noi am primit si acasa o educatie strict poloneza. In casa, la noi, tata nu permitea, nici mama, sa vorbeasca in alta limba, ca spunea ca noi romaneste putem, avem timp sa invatam. Dar cum pe strada noastra erau copii, vorbeam ucraineste si cehoslovaca si germana: o casa asa, o casa asa... Si-mi aduc aminte, aveam patru ani, toate limbile le vorbeam. Si venise odata o doamna si ma auzise cum vorbeam si asa, si asa si zice: „Ma, ghemotocele, dar cum ti se invarte limba-n gura!" Jucandu-ma cu copiii, pentru ca fiecare nationalitate, de exemplu, ucrainenii vorbeau cu copiii numai ucraineste, copiii ai caror parinti erau germani vorbeau numai nemteste... Si cand ieseau pe strada, el nu stia, el cu limba lui materna venea. Si aproape asa, el vorbea, ne uitam la dansul, ne uitam pe ce pune mana si in felul acesta ei invatau poloneza, eu am invatat germana. De aicea, de la Hadirir, am invatat cehoslovaca. Si asa, aici era un fel de „Statele Unite". In general, in orase, lumea traind intr-o comunitate multinationala, aproape nu era om care sa nu stie sa vorbeasca nemteste oleaca sau chiar foarte multi stiau, mai ales tinerii care lucrau la Baitz, era un mosier care avea aici o fabrica de bere, aproape toti stiau nemteste, ca el era german. Deci, toate aceste comunitati se intelegeau foarte bine si... tinerii se intelegeau...

- Si unde-s ei acum?

- Din germani au plecat in `40, in Germania. Unii nu s-au mai intors: este cazul familiilor Berlinski, Miczkovski. Polonezii, de asemenea, au plecat in `47, apoi, a doua tura in `49. Le-a dat voie si au plecat in masa.

- Din familia dumneavoastra a plecat cineva?

- Din familia mamei au plecat. Numai nu de aici, din Vicsani si, din familia lui tata, Keller. Bunicul lui Keller, care a terminat studiile in Polonia, era varul lui tata. El aplecat cu toata familia, iar din familia mamei, care era din Opriseni si din Adancata, toti au plecat de acolo, nu a mai ramas nimeni.

Si Dom Polski, activitatea Casei Polone a functionat pana a venit Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum s-a instalat domnia lui, primul presedinte comunist dupa razboi, s-a interzis activitatea Casei Polone si ni s-a recomandat sa facem activitate la Casa de Cultura, care era pentru toata lumea. Si cu asta s-a terminat. Dar, cu toate ca activitatea Dom Polski nu mai era permisa, totusi, polonezii isi invatau copiii, fiecare, in casa lor, limba. Continuau sa invete sa scrie si sa citeasca, cat stiau parintii, atata isi invatau de-acuma. Deci, eu, cat stiam, de la parintii mei incercam sa invat. Si asa fiecare a fost. Si pe urma, la comunisti, s-a dat voie, totusi. Unde erau sate compacte de polonezi, ca la Solonet, la Poiana Micului, totusi, se invata limba polona. Mi se pare ca la Solonet, daca nu ma insel, se preda totul in limba polona, asa ceva parca. Si in Siret a functionat o clasa, patru clase cumulate unde se invata. Era doamna Costiszewschi care invata. Printre elevi se numara si profesorul asta, Piescinch. El a facut. Fratele meu a facut limba polona, domnul Franz asta, de sub deal. Dupa ce-a plecat doamna Costiszewski din Siret, n-a mai fost cadru ca sa invete si asa... Deci, clasa, tot de limba polona, a functionat si la Vicsani. Nimeni n-a mai fost adus, nimeni, ca sa stie limba polona, ca sa mai predea acolo.

- Dumneavoastra tot asa, fara...

- Fara studii de limba polona. Cu ceea ce am invatat de la parinti, acasa, si de la doamna Utrat, si de la invatatoarea care ne-a predat cursuri de limba, din Bucuresti. Totusi, mi-am insusit un scris cat de cat corect si un limbaj putin mai elevat decat al parintilor, pentru ca doamnele au avut grija de noi, sa faca conversatii, ne puneau sa facem compuneri, sa folosim cuvinte corecte, mai gramaticale. Pe urma, mi-a placut foarte mult sa citesc. In Varsovia functiona o sectie care se numea „Towazystwo Lácznosci Spolónej" si aceasta „Towazystwo", nu stiu de unde pana unde, au aflat ca, in afara de Solonet, mai functioneaza, mai sunt niste sate unde se invata limba polona si intr-o zi am primit un plic mare, cu niste exemplare, in care m-au invitat ca sa ma inscriu, sa fac facultate in limba polona si sa vin numai la examene in Polonia, sau sa vin la studii. Eu m-am uitat la aia, probabil n-avea cine cui sa ma indrume ce sa fac. Probabil ca ar fi trebuit sa ma duc la ambasada, sa ma interesez. Eram atuncea eleva la Liceul Pedagogic, in Radauti si ma gandeam, nici acolo nu imi venea sa las, nici aicea nu stiam ce ma astepta. Programa aceea care a venit, o programa serioasa, ca pentru liceu, ori eu eram la nivelul clasei..., cu materia, la nivelul clasei a cincea. M-am uitat acolo si m-am gandit ca n-am sa pot face fata. Cred ca daca m-as fi interesat la ambasada, eu stiu, poate as fi fost invitata, ca si multi dintre ai nostri, asa, sa fac anul pregatitor. Eu nu m-am interesat, pentru ca asa erau si vremurile. Vroiam, totusi, sa termin Liceul Pedagogic aicea, pentru ca imi asigura o existenta. Si a ramas asa. Si ei tot continuau sa-mi trimita scrisori, si materiale, si manuale. Ca eu le-am scris ca as avea nevoie de niste carti pentru copii, se apropie sfarsit de an scolar si n-am ce le da premii si sa-mi trimita niste carti. Si, in foarte scurt timp, mi-au venit vreo cinci colete. Niste carti minunat ilustrate, pentru copii. Si pentru asta mi-au trimis multe volume de carti si s-a recomandat sa pun la dispozitia polonezilor din Vicsani, ca sa le citeasca si, bineinteles, putine familii stiau sa citeasca asa, corect, in limba polona, printre care parintii lui tanti Otilia, nu-mi mai aduc bine aminte, mai erau cateva familii care veneau si imprumutau carti din astea. Dar le dadeam clandestin, pentru ca pe atunci nu se imprumutau carti decat acelea care existau in biblioteca, biblioteca culturala. Si astia continuau sa-mi trimita, mi-au abonat ei toata scoala la o revista pentru copii, numita „Szwierszczyk". Si erau atat de dragute, si niste desene atat de frumoase, si poezioare, si povestioare pentru copiii mici, foarte dragute reviste. Pe urma, pentru adulti, au inceput sa-mi trimita o revista tot, de asemenea, foarte valoroasa. Era buna pentru ca, in fiecare luna, de exemplu de Pasti, in toata revista aceea erau articole si poze, fotografii, cum se sarbatoreste Pastele in diferitele regiuni ale Poloniei, cu oua rosii, cum se faceau acolo, cu costumele minunate din fiecare regiune, cu obiceiuri, cu udatul acela, pe-afara, cu galetile de apa. De Craciun iarasi a fost, cum se face in regiunea cutare, cutare, cu masti, cum se umbla la uraturi, cum fac copiii, cum fac adultii. Era o revista foarte frumoasa, foarte buna, educativa, iti largeau si sfera cunostintelor, asa. Si stiai foarte multe despre Polonia. Ori, acuma, cate reviste sunt, se editeaza la polonezi, probabil, numai pentru ei, sau nu stiu, sau nu se urmareste educatia patriotica. Eu nu-mi aduc aminte exact, ceva cu „Polska" sau nu, „Nasza Ojezyzna", exact! Asa se numea si era foarte frumoasa, cu multe file si, in felul acesta, se tinea aprinsa, mereu, candela limbii polone, a datinilor si a obiceiurilor. Ori, alt mijloc ca sa ne manifestam limba, obiceiurile si credinta in ceea ce se numeste polonez a fost biserica. Se canta in limba polona, dupa aceea se canta si in limba germana si toti copiii..., biserica, pentru noi, era o a doua scoala. Noi am invatat in biserica de la surorile noastre, de la mamele noastre, sa cantam. Stiind sa cantam, absolut din cantec deduceam ce cantam si invatam in felul asta limba polona.

- Preoti polonezi au mai fost?

- Da, primul preot polonez a fost, cum am spus si mai inainte, era parintele Iacek Bok, un polonez foarte inflacarat, foarte patriot. Desi era batran si avea piciorul pus in atele, c-a avut un accident, el era inima tuturor activitatilor poloneze. Tinea foarte mult sa se cante in limba polona in biserica, tinea foarte mult sa invete copiii, pentru asta a pus la dispozitie o camera, la parohie, unde facea foc din lemnele lui, ca sa nu fie frig. Cand se faceau diferite serbari sau „dzielenie swjaja" de Pasti sau „dzielenie optatka" de Craciun, el era in mijlocul nostru. Era, intr-adevar, un fel de lider, desi el nu se amesteca in organizarea lui, dar el sustinea toate activitatile si era foarte apropiat de polonezi. Si asa am crescut, in atmosfera asta, desi nu era asa voie multe sa faci, dar am impresia ca, totusi, atuncea, mai mult se facea. Probabil pentru ca nu era voie. Si bunicii nostri erau mult mai poloni. Stiau sa citeasca, sa cante si recitau, ne invata sa spunem poezii, doamna aceea si cu atata inflacarare le recitam si simteam, traiam, traiam sufleteste ceea ce recitam.

Dupa razboi au aparut la..., da, asta ce v-am spus eu, biserica, am inceput sa primim, polonezii din toate comunitatile, nu stiu, dar in comunitatea noastra a inceput parintele Bok sa aduca o revista crestina, „Ryciz Nepokalany". Era o revista crestina, cu foarte multe articole, cu teme religioase, de educatie religioasa, din viata bisericilor din Polonia. Nu stiau ei multe de aicea. Aceasta revista a fost editata in Polonia, in orasul Nepokalanow, orasul de bastina a lui M. Kolbe. Si el a fost primul promotor al acestei reviste. Dupa aceea, se edita aceasta revista, chiar si dupa ce a murit el, era in lagarul de exterminare, acolo, continuatorii, calugarii sau cine..., cred ca calugarii, ca nu pot sa stiu, editau in continuare si dupa razboi. Si apareau articole foarte emotionante si dureroase, din felul cum au fost maltratati si chinuiti polonezii si copiii polonezi, despre patriotismul lor adanc. Stiu ca m-a impresionat foarte mult un articol, cand intr-o seara, mama ne citea, ca mamele varsovience, cand au vazut ca, totusi, hitleristii ataca deja, vin, cuceresc Varsovia, atunci, de disperare, mamele, unele, poate nu toate, au iesit in calea tancurilor si au inceput sa-si arunce pruncii sub senile, ca sa opreasca atacul. Bineinteles ca nu a ajutat, sacrificiul lor a fost inutil. Polonia a fost ocupata. Mi-aduc aminte ca era o poezie asa de patrunsa de patritism si mama ne-o citea cu atata inflacarare, si lacrimile ii curgeau, si noi, asa, ne uitam la dansa: „Oare de ce plange mama noastra?" In aceste lecturi, pe care ni le citeau mamele noastre, bunicile, uite asa ne inflacaram si ne invatau sa iubim limba noastra, a mosilor si stramosilor nostri.

Si cu aceste amintiri placute, de la mine de-acasa, tin minte ca, fiind copil, se organiza acea sarbatoare „Sw. Mikolaja". Vai, veneau toti polonezii din Siret, tot la Dom Polski. Il imbracau, ii faceau hainele ca unui episcop. Si nu erau materiale, nu erau bani si stateau fetele si faceau din hartie creponata, lipeau pe hartie din aia, lucioasa, diferite decupaje, ca sa iasa exact cum este ornatul asta al preotilor si faceau si apareau toti cu bastonul acela. Si era si Satana, imbracat asa, ca puteai jura ca-i Satana. Avea o masca cu rosu si cu coarne, nu stiu din ce facusera coarnele si cu un tricou, asa, tras, asa, cu multi clopotei. La manusile alea avea niste unghii lungi si rosii si c-o furca si cand sarea el inaintea lui Sfantul Mikolaj, ingheta sufletul in copii (rade, n.n.). Dupa aceea, Sfantul Mikolaj, cu un inger frumos, cu aripi adevarate si apareau c-o cosarca si se faceau ca n-o pot duce si copiii, speriati toti si Sfantul dadea un pahet si dracul sarea inainte: „Nu da, Sfinte, ca a fost obraznic!" Si cand nu s-a mai putut la Dom Polski, organizam pe strada noastra, se organiza la noi. Eu stiu, poate la Vascauti, nu stiu, ca n-am mers niciodata, dar asa continuau polonezii sa-si pastreze limba, obiceiurile frumoase.

- Ati spus si de baluri...

- Aoleu, imi aduc aminte, eram mica, ca a fost o serbare dupa Craciun si noi aveam serbarea. Ingerul a venit atuncea si ne-a impartit daruri si na, pe noi, ne-a fugarit acasa, dar surorile se pregateau pentru baluri. Si mama a pregatit si sarmale, si racituri, ca acuma. Si din fotografia care era la parintii mei, am vazut ca la Dom Polski erau intinse mese in forma de potcoava, dar aveau o sala mare si fiecare gospodina aducea si punea pe masa. Erau mese incarcate si, dupa ce parintii ramaneau si se serveau la masa, ca balurile se faceau in prezenta parintilor, fetele nu se duceau ca azi, la discoteca, singure, muzica canta si tinerii se distrau pana dimineata. Si veneau cu atatea amintiri frumoase.

Un alt obicei frumos era, tot tinerii se organizau, asa, in grupuri si mergeau cu colinda. Si se strangeau fonduri pentru biserica. Si se distrau. Eu eram mica atuncea, dar ii auzeam, ghidusii faceau si se distrau. Erau diferite colinzi. Tin minte, tata avea o colecta de colinzi din astea, distractive, nu cu fond religios, pe care le cantau asa, ca sa se distreze. Obiceiurile de Craciun erau foarte frumoase, exact asa cum vedeam eu prin revistele din Polonia.

- Aceste obiceiuri erau mult diferite fata de acestea de acum?

- Nu prea. Nu erau diferite fiindca, fiind aicea Imperiul Habsburgic, convietuiau diferite nationalitati. Probabil s-au imprumutat unul de la altul. Apoi, erau frumoase traditii de Craciun, exact ca in Polonia. Mama aducea, dupa ce se aprindeau luminitele pe brad, desi bradul, brazii, nu erau asa de bogat ornamentati ca acuma, oamenii nu aveau nici bani, nici nu erau, dupa razboi, in magazine lucruri asa de scumpe, ciocolata era un lux, cel putin la noi, in casa n-a existat, dar din hartie colorata si staniol se faceau fel de fel de jucarioare. Asa ca te uitai pe brad, parca mai frumos era impodobit ca acuma, desi globurile erau o raritate. Si dupa ce se aprindeau lumanari, ca nu erau instalatii ca acuma, mama, intre timp, pregatea ajunul si mirosea asa de frumos in casa... Si, desi nu aveam lumina electrica, numai lampa, era atat de intim si atat de placut, incat amintirile astea raman pe toata viata. Si o vad, parca acum, pe mama, trebaluind. Si noi mergeam sa mai furam oleaca de grau din oala, mama ne dadea peste mana, ca spunea ca vrabiile, la vara, o sa manance tot graul pe camp. „Nu umblati, nu mancati din oala!" Si tata aducea un pic de fan, punea si sub masa si ne punea sa cotcodacim. Si apoi, mama punea fel de fel de mancaruri si mancam. Tata se impartea si fiecare isi spuneau felicitarile. Felicitam parintii, sarutam mana, acesta era obiceiul, si parintii ne felicitau pe noi. Ne sarutam pe frunte si tata punea putina rachie: tata un pahar, mamii jumatate si noua numai sa muiem limba, sa stim ca a fost Craciunul. Si mama mai avea un obicei, punea doisprezece coji de ceapa pe masa, de ajun, si punea in fiecare aceeasi cantitate de sare. Si se adeverea foarte bine, aproape suta la suta. In unele cojite se topea si era apa, in alta putin, alta era umeda, altele erau uscate si mama spunea: „Asta-i ianuarie, februarie..., mai..." Fiecare cojita reprezenta o luna din an si sa stii ca aproape, aproape se adeverea. Si, dupa aceea, mama incepea sa colinde si eu stateam ca pe jar, ca deja, pe strada, ma strigau copiii, ca sa mergem la colinda. Dar erau niste ierni cu zapada foarte abundenta, pana aici. Si stam si-o rugam pe mama: „Hai, lasa-ma si pe mine oleaca..." Si mama, pana la urma: „Numai pe la vecini." Si noi, ca sa cuprindem cat mai multe case, asa tare alergam, cand ajungeam sub o fereastra asa de tare gafaiam, ca nu mai puteam nici respira, dar mai sa cantam acolo. Si prin zapada cea mare, dar erau asa niste clipe de neuitat. Cate case cuprindeam noi aicea, in jos, veneam cu vreo doi bani si, care ne dadeau, vreo doua nuci. Le aruncam si spuneam: „Zgarcitilor, noi nuci avem acasa." Dar, cele mai frumoase actiuni le organizam in Dom Polski. Erau frumoase, pentru ca era toata lumea acolo, toti se simteau bine. Cei batrani isi aduceau aminte de vremurile mai bune.

- Dar asa, printre oameni, polonezii erau altfel vazuti decat ceilalti?

- Da, da, nu numai polonezii, dar si biserica catolica erau mai bine vazuti. Ca si acuma, nu chiar de toata lumea, dar de majoritatea. Si asa cum spuneam, ca sa poti participa la un bal, la Casa Polona, era un privilegiu si ala se lauda: „Ba, pe mine m-au invitat la bal." Daca avea noroc sa aiba o fata care sa-l invite si povestea: „Ba, ce a fost..." Era foarte frumos, parintii erau de fata, era o distractie decenta.

- Se alegea regina balului?

- Da, se alegea regina balului. Stiu ca sora mea a fost odata aleasa si a adus acasa o coroana de carton, eu stiu, impodobita cu nu stiu ce. Si aceea care stia ca va fi aleasa regina balului, pregatea un tort si impatea baietilor, la toti, fete, baieti, impatea tortul. Regina era luata de baieti pe maini si ridicata, cu toti baietii asa, la rand. Eu n-am luat parte la asa distractii, pentru ca eram mica.

- Dar dupa ce criterii se alegea regina?

- N-as putea sa-ti spun. Eu, daca n-am fost, din cate am auzit de la fete, era aleasa si o fata frumoasa si o buna dansatoare. Si mai ales pentru ca era o buna dansatoare... Se uitau baietii sa fie o fata si dintr-o familie buna, sa fie o familie respectata, dar eu nu prea stiu, eu din auzite. Cand a venit sora mea, cu coroana ceea din hartie colorata, asa, zice: „Am fost aleasa regina balului." A ales-o Gazda ala, care a murit si, na, era frumos...

- Sa inteleg ca familia dumneavoastra era instarita?

- Tata a avut patru hectare de pamant si era morar. Era, oricum, abundenta la noi acasa. La noi n-a fost foamete, ca in `47 era o foamete teribila. La noi n-a fost foamete, aveam de toate, pentru ca si pamant aveam. Tata era la moara si mama era croitoreasa, asa ca eu nu tin minte vremurile grele din acel nenorocit an `47, cand era o foamete teribila. Stiu ca erau vecini care..., sub poarta noastra era iarba, un fir de iarba nu ramanea, scobeau totul si fierbeau acea iarba cu apa si, tin minte, veneau la mama si mama pandea sa nu vada tata si le dadea un pic de faina. Erau oameni necajiti. Oamenii nu aveau provizii de un an inainte. Care nu erau asa, nu se gandeau la asta si si-au cheltuit stocul. Si cand a venit acel an, oamenii n-aveau nici animale, nici... Unii oameni au descusut candva surile, grajdurile si chiar casele erau acoperite cu snopi de secara. Si tin minte ca unii oameni care..., la noi in Siret poate nu, dar prin unele sate, am auzit ca si-au dezvelit surile si faceau sisca, taiau la animale. Era nenorocire, mare seceta a fost. Ei, eu n-am prins treaba asta datorita faptului ca tata avea provizii, fiind morar si asa..., na, nu tin minte.

- Sotul dumneavoastra nu e polon. Cum a fost acceptata casatoria dumneavoastra?

- Nu, sotul meu nu este polonez, dar eu, asa sunt sigura ca nici socrul meu... Si socrul meu asa mi-a povestit ca nici el nu este un curat roman. Deci Mocrei vine de la cuvantul ucrainean „mocrei", deci el se trage..., are undeva origini si ucrainene. Dar aici, cum am spus, era un amalgam de nationalitati. Si bunicii, si strabunicii mei, toti aveau in casatorie un neamt si un polon. De exemplu, bunicul meu dupa mama se tragea din familia Schubert, muzicianul. El era muzician, dar foarte sarac, multi copii. Asa ca, atunci cand l-am cunoscut pe sotul meu, la Calafindesti, eram invatatoare, am spus ca ne casatorim parintilor. Socrul meu, ca soacra n-am avut, a fost foarte bucuros: „A, ma intorc la originile stramosilor, te-ntorci tu la originile stramosilor." Si n-am avut nici o problema, el a fost de-acord sa se casatoreasca la biserica catolica.

- Parintii dumneavoastra n-au spus nimic?

- Parintii mei, categoric, n-au vrut. Am fost si eu neascultatoare, ca atatia tineri, dar, pana la urma, n-au avut ce face.

- Nunta tot in stil polonez ati facut-o?

- Eu nunta am avut-o foarte restrans, acasa. Pentru ca am avut, atuncea, un inspector..., credinta era foarte, foarte persecutata. Si atuncea l-am avut drept inspector-sef pe domnul Romenco, care era tare, tare impotriva catolicilor. Si la toate consfatuirile nu exista sa nu ma critice ca umblu la biserica si ce educatie dau eu la copii. Si eram foarte prost vazuta din cauza asta, dar nu mi-a pasat. Multi colegi de-ai mei, mai ales din randul pocaitilor, au fost scosi din invatamant. Si atuncea Romenco a auzit ca ma casatoresc si m-a chemat la inspectorat, la Siret, pe atunci Siretul era raion si ma cheama la inspectorat si-mi zice: „Am auzit ca te casatoresti." „Da." „Am sa te urmaresc si daca, Doamne fereste, te duci sa te cununi la biserica catolica, zbori din invatamant!" Si atuncea sora mea mi-a facut o rochita obisnuita, nu lunga, un nimic si o bucatica de voal am pus in buzunar si am mers cu sotul meu, pe la ora zece seara, desi lumea ceva simtise si pandea pe sub biserica. I-am spus preotului ca venim numai cu nasii si el ne-a cununat repede si dupa aceea, iarasi pe ascuns, am iesit. Si acasa am facut nunta numai intr-o camera, asa... Asta a fost nunta mea.

- Si a mai aflat inspectorul de nunta?

- Eu stiu, poate mai tarziu o fi afland, dar daca nu m-a prins la fierbinte, nu stiu, ca s-a facut in mare secret. Si asa am trait... Sotul meu m-a respectat intotdeauna, mi-a dat deplina libertate sa-mi botez copii la catolici si sa-i cresc cum vreau eu.

- Copiii dumneavoastra stiu, si ei, limba polona?

- Practic, eu n-am avut timp sa vorbesc. Adica e o vina de-a mea ca n-am vorbit. Dar eram la Calafindesti si cum, pe vremea aia, invatatorii au fost foarte, foarte necajiti, dupa ce veneai de la ore trebuia sa faci vizite la domiciliu, cu un caiet in care-ti notai, si comuna era mare, chiar la trei kilometri aveam copii de scoala, apoi trebuia sa faci cursuri de alfabetizare, era foarte multa lume analfabeta si trebuia sa faci cursuri de alfabetizare pe strada care ti s-a repartizat. Acolo aveam seri culturale, trebuia sa fac cursuri de citit, sa adun babutele si sa le citesc: o treaba inutila si plicticoasa. Lumea era necajita si n-avea chef de asta, dar tu trebuia sa te duci, asa ca eu n-aveam niciodata timp pentru copii, pentru familie, eram mereu dusa de-acasa. Locuiam la o gazda, la niste oameni tare de treaba si au avut o fata bolnava si am avut mare noroc cu dansa, mi-a crescut-o pe Cili, ea era prima, ca, de altfel, nu stiu ce-as fi facut. Dar cea care i-a invatat polona a fost bunica, atunci cand m-am mutat aici, nu perfect, cum stiu eu, dar vorbeau... Cel mai mic nu a mai prins deloc, pentru ca bunica a murit...

- Nepotii stiu vreunul poloneza?

- Nu, nu stie nici unul. Nurorile mele sunt romance si nu au avut de la cine.

- Dumneavoastra ati facut religia la scoala?

- Da, am facut religia cu preotul Bok, cat eram mici. Venea la scoala primara, o data pe saptamana. Parintele ne invata si cantece, si poezii.

- Stiu ca va place mult sa cantati. Cine v-a invatat?

- Mama mea era o cantareata foarte buna. Si, de la dansa, darul asta s-a transmis. Eu n-am avut asa o voce, dar sora mea a avut o voce superba cand a fost tanara, o voce foarte buna. Ti-am spus ca ne tragem dintr-o familie de muzicieni si toata familia, toate verisoarele, toate surorile, toate, stiau sa cante la orga. Si barbatii cantau la biserica. Si mama, tin minte, eram micuta si cand era o iarna grea, cu zapada mare, nu ma lua la biserica. Dar mama, de cum se facea ziua, incepea sa cante, in limba poloneza si eu dupa dansa. Si eu, asa, mica, cum eram, prindeam cuvintele si cantam cu ea. Si poezii ne invata mama. Si asa am fost crescuta. Daca spunea cineva sa-mi taie capul si sa spun ca-s romanca, spuneam: „Taie-mi capul, eu-s polonca". Ei, eu n-am facut asa cu copii mei.

- Cum vi se pare viata de acum: mai usoara sau mai grea decat cea pe care ati dus-o dumneavoastra in copilarie?

- Categoric mai grea. La inceputul comunismului, din punct de vedere material, am trait foarte bine. Pe timpul lui Gheorghiu-Dej, in magazine erau de toate. Si salariile erau foarte mici, dar si toate erau ieftine. Invatatorii aveau salariile foarte mici, dar aveau multe facilitati: haine, mobila, incaltaminte in rate, dadeau si locuinta. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej ne lipsea libertatea. Daca voiai sa pleci in strainatate, se faceau atatea anchete, ca durau si cate doi, trei ani. Ei, acum avem libertate. Putem merge oriunde, nu ne vor altii.

- Ati fost in vreo tara straina, cand erati mai tanara?

- Nu, in Ucraina, atat. N-am simtit nevoia sa ma duc.

- Dar in Polonia?

- Nu, doar cand mergeau toti, dupa bisnita.

- Ati fi vrut sa plecati atunci, in `49?

- Nu stiu. Tata a vrut sa plece, dar mama n-a vrut sa plece nicaieri. A spus ca s-a saturat de razboi, de atatea. Si, pe timpul razboiului, cand ne-a luat totul, a pierdut si gospodaria, noi am fugit de-acolo, spuneau ca vin rusii si noi credeam ca rusii nu vor veni si in Romania. Lumea vorbea ca rusii sunt teribili, ca te duc in Siberia si, intr-adevar, multi au fost dusi in Siberia, deportati din sat, de la noi. Pe noi nu cred ca avea asa tare pentru ce, doar pentru ca eram polonezi putea sa ne faca. Si noi repede ne-am refugiat, ca erau doisprezece kilometri din satul nostru. Ca noi, dupa ce am facut acolo casa, ne-am mutat, totusi, in casa bunicului, aicea, ca bunicul a murit si ne-am mutat in casa lui. Si acolo a ramas bunica, dupa mama, ca sa aiba grija de casa. Si, de frica rusilor, noi am venit aicea. Nu mai era nimic aici, bunicul a murit, copiii au imprastiat totul, dar a ramas casa. Si am ramas aici, nu ne-am mai intors acolo. Pe urma au venit rusii si au inchis granita si am ramas aici. Toate rudele mamei au plecat in Polonia. N-a mai ramas nimeni. Le-a pus rusii la dispozitie vagoane si puteau sa-si ia tot, si animale, si tot.

- Ca n-ati plecat la scoala nu va pare rau?

- Nu, nu-mi pare rau. Poate pentru ca eram si mica. Aveam aici o scoala inceputa, acolo nu stiam ce ma asteapta. Atunci nu stiam eu multe. Important era ca stateam langa mama. Unde era mama, acolo era raiul nostru. Problema materiala nu s-a pus niciodata la noi. Am trait simplu, cu cat aveam eram multumiti si am avut o copilarie, desi lipsita de lucruri extravagante sau luxuri, sau..., n-am avut de-astea, dar, in schimb, eram foarte fericiti. Probabil nu stiam ca trebuie masina, ca trebuie bijuterii, ca trebuie... Mama m-a crescut simplu si, probabil, asta este si fericirea adevarata: n-ai pretentii la lucruri care nu poti face sau nu-ti sunt chiar asa necesare.

(Interviu realizat de Benedicta Andrioaie, in 20 aprilie 2000, la Siret, cu Ana Mocrei, etnic polonez, n. 1939, la Opriseni.)

Bronislava Babiasz
 
 

„Cand imi aduc aminte ce frumos era..."

- Au fost aicea, asa, vreo..., cate familii? Nu multe, vreo douazeci sau treizeci.

- Cand a fost asta?

- Asta a fost asa, in `40 - in `40 s-au dus nemtii - a fost, asa, prin `38, cam asa au fost polonezii aicea, vreo douazeci de familii. Poate si mai multe, daca as numara pe degete. Au fost vreo douazeci, douazeci si cinci, nu stiu. Pe urma o venit razboiul. Cat am fost aici, ne-au evacuat. Cand a venit razboiul au fost evacuati de aicea si m-am intors inapoi, dupa razboi. Dupa razboi, polonezii au plecat in Polonia, in `46 si `47. Au plecat in Polonia, din Poiana Micului, Solonetul Nou si Plesa au plecat in Polonia. Au ramas vreo cativa si acuma au ajuns la saptezeci de familii. Si care nu-s ortodocsi, tineretul nu mai vorbeste polona, limba polona, ci romana. Da’ is de vina parintii. Ei, copiii, cand au venit de la scoala, au inceput a vorbi romaneste si parintii... romaneste. Si copiii nu stiu polona. Da-s parintii de vina. La noi, la mine, s-a vorbit polona. Si eu acuma cu copiii mei vorbesc polona si ei imi raspund romaneste. Va place? Tineretul nu le place, sa le piarda. Dar „Casa Polona" le place. Nu? Da, sunt saptezeci de familii in Paltinoasa. Da, amestecati, si catolici, si ortodocsi. Si cand a ajuns aici, cand au fost bunicii nostri, aici au venit din Plesa. Acum aici sunt din mosi stramosi, polonezii. Acuma daca erau batrani se stia mai bine. Aia au murit. Dar la Plesa mai sunt, poate ei stiu mai multe. Poiana Micului, Plesa, Solonetul Nou. Da, sunt aici get beget, din mosi stramosi, bunicii nostri. Ei au venit din Plesa aici, bunicul meu, bunica mea. Bunicul meu a fost din Plesa, bunica a fost din Solonetul Nou. Si parintii aici s-au nascut.

- Dumneavostra ati facut scoala in limba polona?

- De unde? Da’ n-a fost atuncea, pe timpul meu. Pe timpul meu aici n-a fost scoala polona, numai romana. Acuma a inceput.

- Cum se distrau polonezii?

- Foarte frumos. Foarte frumos se distrau. Unde mergeam noi, tineretul, cantam in polona, vorbeam numai polona. Acuma numai romana.

- Si erati deosebiti, fata de ceilalti din sat?

- De romani? Da, eram deosebiti, sigur. Da, unde mergeam, cantam polona. Inca ne rugau ortodocsii sa cantam polona si pe urma romana. Si era o distractie foarte frumoasa. Acuma tineretul..., nu-mi mai place.

- Ce obiceiuri erau? Pe la nunti.

- Pe la nunti erau..., mergeai la nunta, cum sa spun, era mancare, pregateli bune. Atunci, inca, erau nemtii aicea, sa spun ce era... Era frumos in trecut. Dar era si mai greu. Tot era greu, ca parintii nostri cumparau pamant, faceau casi, asa, si copiii erau mai necajiti, stiti. Si noi, necajiti, cum am fost acasa, cunosteam viata de necaz. Da’ acuma tineretul nu cunoaste de necaz. Ei nu stiu. Da’ noi am crescut cu canepa, melitatul, torsul. Pana la miezul noptii torceam canepa, la scarmanat pene. O, nu ca acuma, te uiti la televizor. Noi n-am stiut de televizoare si de radio. Nici nu era. In comuna noastra era un neamt padurar. El numai avea radio in..., aici asa nimeni nu a avut. N-am stiut cu radio, cu televizor.

- Si nu aflati nimic, nici o stire, nu?

- Nimic, nu. Numai de tors, scarmanit pene, munca la animale. Sapa din mana nu ne-a cazut, nici grebla. Si-n ziua de azi tot asa traiesc.

- Dar polonii nu erau mai instariti fata de ceilalti?

- Nu, prea era greu. Aici pamant putin, la noi, aici e numai padure si mai mult se traieste aici din padure, ca pamant e putin. Mai mult se traieste aici din padure. Tin minte ca tata, cu Piotr si Stastaw si Francisk, fratii mei, mergeau in padure si aduceau lemne, iar eu, cu sora mea, Bogustawa, culegeam mure, pentru ca dulceata facea mama. Da’ ce sa mai zic?

- Vorbiti-mi putin de obiceiuri, de Craciun...

- A, de Craciun era frumos. De Craciun se aseza masa. De ajun era obiceiul cu doisprezece apostoli, cu doisprezece feluri de mancare. Prima data era grau, din grau se faceau coltunasi cu varza, cu magiun, tarte de post, peste, scrumbii, gogosi, supa de mazare, se facea doisprezece feluri de mancare. Pe masa se punea fan, pe urma fata de masa, in amintirea ca Isus Cristos s-a nascut in fan. Asa era obiceiul. Dupa aceea, cand masa era gata, ne sculam toti in picioare si spuneam „Tatal nostru". Ne asezam la masa, mancam si, dupa aceea, ne-am sculat de la masa, se adunau lingurite, toate, ieseam cu lingurile afara si se sunau din linguri. Si, din ce parte latra cainele, din partea aceea venea petitorul sa ieie fata. Si se mai rupea cate un colt de la coltunas si se dadea drumul la pisica si fiecare coltunas se chema, cum era: Ileana, Maria, cate fete erau in casa. Fiecare coltunas avea un nume si dadea drumul la pisica si pisica care manca fata, aceea se marita prima. Si pisica, de multe ori, venea si lingea una, si lasa, si mergea si manca alta. Si noi radeam. Ca noi eram trei fete si trei baieti. Eu aveam..., eu eram mijlocie intre fete. Boguslawa era cea mai mare, eu si, pe urma, cea mai mica, Marta. Si eu nu aveam voie sa ma marit pana ce nu se marita sora mea cea mare, Boguslawa. Ca tata nu ne da voie sa avem prieteni, cum se zice, romani, ci poloni. Baiatul trebuia sa fie polon! Zicea ca: „Trebuie sa-ti alegi din neamul tau, ca-s mai buni, mai credinciosi, na." Atunci nu ne casatoream mixt. Nu catolic cu ortodox. Nici preotii nu acceptau. Si asa eu am asteptat pana sora mea cea mare s-a maritat cu un polon. Si eu dupa doi ani m-am casatorit si mama a facut nunta. Si parca acuma vad mesele bogate cu mancaruri, asa, ca la tara.

- Si cum a fost la nunta dumneavoastra?

- Frumos... ori frumoasa. Numai ca a plouat, era pe data de 18 septembrie, acum cati ani? Da, era frumos, alt obicei era. Se lega de un par la gard, cu ochii inchisi, o carpa sau o batista. Mergeai, cum era gardul la tara, cu stalpi nu de fier, pari din rachiti, unul mai mare, unul mai mic, altu’ mai stramb, mai nu stiu cum si care crezi ca..., de care dai... Si dimineata te uiti cum a fost. Si stiu ca, tin si imi aduc aminte, ca unu’ a legat la un par adaugit si el a luat o vadana. S-a insurat, dar n-a luat fata. Asa imi aduc aminte. Lumea, atunci, era vesela. Erau glume. Alta era viata. Nu ca acum, tineretul nu munceste.

- Dar cu colinda umblati?

- Da, cum sa nu. Umblam cum..., de demult nu se dadea bani, ca nu erau, ci placintele, mere, nuci. Nu bani - acuma bani vor cu colinda - si umpleam traistuta. Imi aduc aminte cum mergeam, cu fratii mei si eu, ca sa ma laud la mama, cand veneam acasa, mai mult furam de la fratii mei cate un mar sau nuci. De la Piotr puteam, ca el era cel mai mare si imi dadea. Da’ Franciszk nu si ma batea, si ma trantea in zapada. Si noi nuci aveam. Podul era plin, dar era mai frumos prin sat, cu copiii. Si la poloni cantam colinzi frumoase, ca ni se usca gatul, cate zece, doisprezece strofe, nu ca acum. Si cantam in polona. Si in romana la alte case, dar nu prea. Noi la matusa mergeam. Acolo ne dadea multe mere si facea matusa niste coltunasi cu varza, cum nu facea nimenea. Si batranii umblau cu colinda.

Alt obicei era de Pasti. Da. Atunci mergeam cu pasca si ouale la sfintit. Si mama, cu sora cea mare gateau mancaruri gustoase si, vai, ce asteptam atunci sa mananc si sa ma bag si eu la oale, dar mama nu ma lasa, ca eu trebuia sa am grija de Marta, ca ea era mica. Si facea mama cozonaci, vai, ce buni erau! Si imi aduc aminte cum era cu udatul fetelor. Se udau fetele si care casa avea fete de maritat, feciorii veneau si dupa ce le udau, fetele fugeau si le chemau in casa sa le serveasca cu prajituri. Si era frumos atuncea, nu ca acuma la discoteca. Si mergeam la biserica si se canta in polona si veneau si ortodocsii si le placea.

- Credeti ca s-au schimbat mult polonii de atunci?

- Da, da, acum nu e asa frumos. Atunci era frumos. Cand imi aduc aminte ce frumos era...

- Va multumesc pentru timpul acordat si pentru cuvintele dumneavoastra.

- Cu placere. Si sa mai vii aici.
(Interviu realizat de Liana Olari, in 10 august 2000,

la Paltinoasa, jud. Suceava,

cu Bronislava Babiasz, etnic polonez, n. 1930, la Paltinoasa.)


 

Stella PETRICU




S-a nascut in 27 iulie 1911, la Bocsa. Tatal a fost notar public. Locuieste in casa parintilor, in centrul orasului. Desi la momentul inregistrarii avea optzeci si sapte de ani si in ciuda faptului ca este nevoita, din pricina unei boli, sa se deplaseze cu ajutorul unui baston, pe inteaga durata a intalnirii a stat foarte dreapta. Stella Petricu este, si acum, o persoana extrem de energica.

Doamna Petricu a fost toata viata foarte marcata de pierderea mamei, care a murit la un an dupa nastere, de tuberculoza. Ea insasi o fire bolnavicioasa, isi structureaza discursul in functie de cele trei momente in care a fost foarte aproape de moarte. Lipsa figurii mamei -desi tatal s-a casatorit, nu vorbeste aproape deloc de mama vitrega - ii dezvolta un profund simt matern. Din pacate, unica fiica a murit la scurt timp dupa ce s-a nascut. Se pare ca acesta este si unul dintre motivele care au determinat-o sa-si paraseasca sotul.

Are foarte putine fotografii. Cea la care tine, evident, cel mai mult este o imagine a mamei, pe care nu a cunoscut-o.

Si-a inceput discursul povestindu-mi despre o intalnire din tinerete cu o ghicitoare, care ii prevazuse ca nu va avea noroc toata viata...

A. J.
„Numai lucruri triste pot sa-ti povestesc"
- Viata mea particulara?

- Da, viata dumneavoastra particulara, cu tot ce insemna ea, ce va aduceti aminte, ce va face placere sa povestiti...

- Numai lucruri triste pot sa-ti povestesc, ca viata mea a fost, intr-adevar, foarte trista. Am crezut ca asa..., vrei despre alte persoane.

- Nu, nu.

- Despre mine, draga, eu m-am nascut in 1911. Zic ca sunt romanca. Desi am, sa-ti spun, am din partea mamei o bunica sarboaica, un bunic ungur. Din partea tatalui am un bunic roman si o bunica grecoaica. Va sa zica patru feluri de sange in venele mele. M-am nascut in ‘911, in 27 iulie, aici, la Bocsa. Mama, din pacate, la un an si trei luni a murit. N-am cunoscut-o pe mama deloc. Am fost totdeauna intr-o situatie..., totdeauna, toti erau convinsi ca voi fi si eu bolnava, fiindca in timpul cat a fost insarcinata cu mine, deja era bolnava. Dar, ce sa-ti spun, totusi, am scapat. Eram foarte sensibila. Clasa a doua trebuia s-o fac particulara. Si atunci, la varsta de unsprezece ani, la scoala - aici era un sanatoriu foarte bun, doctorul Velicek - am facut tratamentul de patru sezonuri. Dupa aceea, la mine nu exista, niciodata n-am fost propriu-zis racita. Da.

La treisprezce ani am facut..., eram la scoala - scoala primara am facut-o aicea - si la treisprezece ani m-am dus la gimnaziu, la Lugoj. Fiindca atunci asa era, fetele faceau intai scoala primara, patru clase si apoi faceau gimnaziu. Si-atunci, care inca vroia, cultura generala. Si pe vremuri asa era, nu era pentru cariera. Si-atunci, la treisprezece ani, am fost la scoala si, venind acasa, da, dupa trei saptamani m-am imbolnavit si am primit variola neagra, care este cea mai periculoasa boala care exista. Este aproape incurabila. Atunci nu erau nici penicilina, nici antibiotice. Cu ce m-a tratat? Era doctor de circumscriptie doctor Goldner Eugen care a fost un doctor desavarsit de constiincios si a reusit ca-ntr-adevar eram deja absolut vindecata. Doua zile, cand mi-a fost mai rau, au fost toti doctorii de-aici - erau doi, nu au fost atatia doctori ca acuma - la Congresul Medicilor, la Timisoara. Si cand s-a intors el de la congres, bucatareasa s-a dus, l-a intampinat la gara si a spus: „Domnul doctor, nu veniti acasa, ca-i rau lui Stella?!", ca eram prietena cu baiatul lui. „Ca Stella este pe moarte." Si-ntr-adevar, cand a venit, nu mai stia ce sa faca. Fiindca prima oara nici nu si-a dat seama de boala asta, fiindca asta a fost o raritate. Era, intr-adevar, o boala tropicala si numa’ acolo, de-acolo s-a importat, foarte rar. Eu de unde am primit-o? Eu totdeauna aveam foarte multe interese pentru visuri. Si-acolo unde eram in gazda era o batrana care avea o carte de visuri, probabil de pe timpul de cand nu erau inca... asta, vaccinuri, stii. Si eu am cerut-o si exact la trei saptamani din ziua in care am avut-o in mana m-am imbolnavit. Da. Toata lumea, p-orma s-au mirat toti, erau ferm convinsi ca am sa mor, stii. Ca era asa o boala ca era aproape toata mortala. M-am scapat, nu stiu. Am avut o rezistenta. Da.

No, p-orma am terminat gimnaziul, am fost la Notre Dame (liceu de fete, n.n.), la Timisoara. Mie nu mi-a placut mancarea si mancam totdeauna asa, ca un copil. Asta nu-mi place, lapte nu-mi place, afara de laptele de mama nici n-am..., niciodata n-am baut laptele, nici astazi nu pot sa-l sufar. Si acolo nu si-au prea dat interesul si am venit acasa. Si la saptesprezece ani si jumatate, chiar fiindca un doctor i-a recomandat tatalui meu sa ma trimita la mare, si ca sa si termin, sa fac si, ma rog, zicem cultura generala, m-a trimis la un internat in Franta, la Cannes. Era in sudul Frantei.

- La Cannes? La saptesprezece ani ati ajuns la Cannes?

- Da, la saptesprezece ani, la scoala. Eu stiam destul de bine franceza, fiindca am inceput sa iau si particulara si aveam o sora, asta, o calugarita care era perfecta la franceza si era profesoara desavarsita. Si stiam destul de bine si am fost repartizata in nu stiu care clasa, nu faceam toate asta..., mai mult literatura, nu stiu ce, pentru cultura generala. Si, dupa doua luni, eram asa de bolnava si, cand a venit doctorul, a spus: „Este leucemie, inceput de leucemie." Asa sa te uiti la mine. Si, zice, era ingrozit, ce sa faca, a spus: „Tatal nu stie. Poate trebuie sa va duc acasa", fiindca le-a fost frica daca mor sa nu ma inmormanteze acolo, nu? Aveam un doctor la internat, era un doctor foarte batran si a spus, nu stiu de unde a aflat, a aflat de un sirop facut din sange de bou. Poti sa-ti inchipui? Amestecat cu sirop de smeura. Apai eu, de-atunci, nici smeura, nici nimic, nici un sirop, nimic. Mi-e groaza. Poti sa-ti inchipui? Dupa zece sticle, eram complect refacuta. Mi-a facut pe urma analiza si-am scapat. Poti sa-ti inchipui? Da. Aici daca ramaneam, vezi, aici nu s-a stiut de-asa medicamente, nu stiu ce, suta la suta ca muream. Va sa zica si-atunci am fost pe moarte, si-atunci iar am fost pe moarte.

Si-atunci am venit acasa si, pe urma, ma rog, am trait viata fetelor de-atuncea, stii, ca ba la baluri, ba la distractii, ca sa se marite. Eu am vrut tare sa ma marit, tata a fost contra si-un doctor i-a dat sfatul: „N-o maritati repede. Asa, dupa douazeci si patru de ani, fiindca persista pericolul, pana la varsta de douazeci si patru, daca ajunge gravida, naste, sa primeasca tuberculoza." Si-asa ca tata... Pe urma nu m-am mai maritat. Si pe orma, la treizeci de ani, am cunoscut pe sotul meu. Ma rog, m-a vrut, na. Atunci m-am casatorit. Deja atunci incepuse razboiul la noi. A fost in ’43. Chiar cand am fost casatorita, deja l-a chemat la unitatea lui, la Deva. A stat acolo si pe urma am fost gravida. Fetita avea doua luni in februarie, nici atat, sase saptamani cand l-a chemat deja. A trebuit totusi sa mearga pe front. Intre timp, in ’45, in final a plecat si in mai, pardon, in ’44 am nascut fetita. S-a dus el pe front si in ’44, 14 mai, mi-a murit si fetita. Pe orma a venit el de pe front, ne-am despartit, am venit acasa si atunci...

- Unde ati locuit?

- Am locuit la Bazias. Acolo era medic de circumscriptie. Si pe orma am venit acasa si am, na, am mai ajutat tatalui meu, ca eram destul de bolnava, da. Notez, in ’41 am primit oreion, care, a treia oara eram in pericol de moarte. Fiindca oreionul la varsta asta e o boala extrem de periculoasa. Si-aproape... Si de-atunci am ramas cu tot felul de necazuri, cu tulburari glando-hormonale, nu stiu ce, na, ma rog. Atuncea am venit, am trait asa si pe urma am ajutat tatalui meu la birou, stii, ca el era notar public. Si pe urma am fost nationalizati, ne-a mers destul de greu. Fara pensie au ramas ei, banii care erau la banca s-au dus toti, na, ma rog, am fost in situatie destul de grea.

La ’53 am intrat aicea, la..., a fost un sanatoriu de tuberculoza si acolo am fost secretara cinci ani, ca dactilografa. Dupa cinci ani, la acest sanatoriu a venit ministrul Loncea si a spus: „Este inadmisibil sa fie un sanator in incinta orasului. Trebuie sa fie desfiintat." Si l-a desfiintat. Si, pe urma, pe noi ne-a transferat la spital. Era spitalul de intrepindere si pe urma l-au facut spital de stat. Ne-a transferat acolo, la Bocsa Romana, in calitate de infirmiera. Am dus-o destul de greu. Si-atunci zece ani am facut servici la spital. Dupa aceea m-am pensionat si-am dus o viata, ce sa-ti spun, destul de grea, ca pensionara, fara mari evenimente. Asta este viata mea.

- Spuneti-mi despre colegiul de la Cannes. Pe ce se baza educatia acolo, pentru fete?

- Acolo, deja, faceau fetele liceul. Era altceva. Erau mai multe, faceau liceul, era mai organizat decat la noi, stii. Cat stiu, am avut profesori extraordinari. Desi a fost o scoala particulara, nu era o scoala de stat, era cu drept ca sa faca examenele si bacalaureatul la scoala de stat. Era un institut particular. Vaduva unui medic militar, care in Algeria a primit nu stiu ce boala de acolo si a murit, avea doua fete, s-a aliat cu o profesoara. Doamna asta, care a tinut propriu-zis liceul, nu era profesoara, insa s-a aliat cu o profesoara si-atunci i-a dat dreptul ca sa tina o scolaa. Pe-atunci admiteau inca sa tina o scoala particulara, stii? Era deja, erau si sunt niste oameni foarte civilizati. M-am simtit foarte bine acolo, intr-adevar. Nu era asa, ca sa spun, un lux, cum era, de exemplu, in Elvetia. Erau pensioane care erau mult mai luxoase. Acolo a fost destul de modest. Totusi, a costat enorm in banii nostri. Si atuncea leul era destul de slab fata de dolar, fata de banii de acolo si din America, si din tot. Insa m-am simtit extraordinar de bine. Si am venit acasa....

- Cum de v-au trimis? Cum au hotarat sa va trimita?

- Mai mult din cauza pentru plamani, stii? Aerul de mare intareste si da o rezistenta pentru ca sa rezisti eventualei tuberculoze. Poti sa mai pui intrebari si atunci e mai usor pentru mine ca sa-ti povestesc tot ce am avut, ce-am petrecut. Pe urma, pensionara, am dus-o greu. Pe-orma am avut si eu greutati. Am stat zece ani la Timisoara, am ingrijit o matusa care era foarte bolnava, cu Parkinson. Iti spun, numai lucruri destul de grele si triste. Da.

- Cand v-ati despartit de sot, n-ati avut probleme aici? Cum v-au privit ca v-ati despartit? Ca in perioada aia totusi...

- Eu mi-am dat seama dupa ce a murit fetita. Am avut probleme. El era un om extraordinar de afemeiat si am spus ca eu cu omul asta nu pot sa traiesc. Si eu eram foarte geloasa. Clar, am fost si eu vinovata, recunosc. Da’ la mine este inadmisibil, eu as fi fost in stare sa ucid din gelozie. Asta si astazi pot s-o recunosc. Da, am fost foarte geloasa. Poate asta a fost motivul. El mi-a reprosat si a spus ca i-am spus: „Daca m-ai insela, mi-ar fi scarba de tine." Si a spus ca din momentul ala a inceput ca sa ma insele. Acuma poate ca... Da, asta a fost cu el, ce sa-ti spun. Acuma si el a murit, de patruzeci de ani e mort. A fost un medic foarte bun, era un baiat asa istet, avea calitati foarte mari ca om, dar nu ca sot. Stii, sunt unii barbati care se nasc sa fie si tati, sa fie si oameni, da’ sa nu fie soti, stii... Eu am spus: daca eu as fi in Romania si as avea putere, as introduce un harem. Si-n Romania, peste tot. Ca sa poata sa schimbe sotiile, stii.

- Nu v-au judecat aici, ca v-ati despartit de el?

- Cine sa ma judece?

- Lumea de aici.

- A, bine, sigur. Asta pe mine nu m-a mai interesat. In orice caz, erau diverse versiuni. Si, sigur, unii m-au judecat, poate. Acum, dupa ce am fost o femeie batrana, el s-a dus. Propriu-zis, baza divortului meu a fost ca dupa sase luni deja a avut o aventura si s-a dus cu barca cu o fata de saptesprezece ani. Era studenta in anul... Inca atunci terminase bacalaureatul si a fost sa mearga la facultate, undeva in Germania. Si asta a fost, poate, baza divortului meu. Si acum mi-a spus o femeie, anul trecut sau nu stiu ce, care era de-acolo, din Bazias, e casatorita la Bocsa Romana si mi-a spus ca: „Sa stiti ca fata aia - care toata lumea spunea ca din cauza ei m-am despartit, dar nu, au fost si alte probleme - nu s-a casatorit." Sa-mi dea mie o satisfactie. Mie nu mi-a dat satisfactie, ca ea..., indiferent, da. Asta a fost viata mea, draga, mai mult nu pot sa-ti spun.

- Ati spus ca ati venit inapoi, cand ati venit din Franta, mergeati la baluri, ca sa va maritati. Cum erau, se organizau aici?

- Erau foarte frumoase. Eu am fost. Si chiar la noi, la Bocsa, draga, erau niste baluri asa de frumoase, incat ai... Da, erau alte vremuri. Astazi, lumea..., ar fi ridicol, ca de-atunci sunt cincizeci de ani. Nu-i asa? Da, era elegant. De exemplu, tinerii asteptau cu manusi negre, sa conduca mamele la fotolii, nici una n-a venit singura, aia nu a existat ca sa te lase singura, cum este astazi, ca te duci la o... nu stiu...

- Discoteca.

- Da. Asta nu exista. Nu-i asa? Apoi, au fost chiar si la Bocsa baluri frumoase. De exemplu, era balul meseriasilor, direct elegant: cu rochii lungi, cu... vorba aia, na...

- Si unde se organizau?

- Aicea a fost un hotel, stii, mare, acolo unde-i acuma „Universal" (magazinul universal, n.n.). Sus era o sala mare, cred ca chiar in sala acolo e magazinul, era o sala mare, unde erau si spectacole, si o sala pentru bal. Da. Si-aveam... Eu, insa, mai mult, mult am fost si la Timisoara, la baluri, acolo era foarte elegant. Aveam rude si stateam la rude si pe urma. Erau baluri foarte elegante. Am fost la Cazinoul Militar, acuma nu stiu daca mai exista, nu stiu, ca eu de-atuncea n-am mai fost la Timisoara. Era, stii unde este, sa-ti spun: unde mergi spre Mehala, unde e piata aia. Si-acolo a fost Cazinoul Militar. Acolo erau mai mult balurile elegante. Foarte frumoase. Si-acolo era o sala si foarte frumoase baluri erau. Apoi cred cate trei, patru baluri la an. Apoi erau si..., aveam ceaiuri dansante, studentii de la Politehnica au dat, stii. Acuma nici nu stiu in care..., nu-mi mai aduc aminte. Atunci nu erau fete. In anul, mi se pare, ’30 si ceva a fost prima promotie, era o fata la facultate, la Politehnica. Surorile ei au fost la..., avea doua surori gemene, care au fost cu mine, la Notre Dame. Si ea pe urma s-a casatorit cu un fabricant care avea fabrica lui proprie, la Orsova si era, poti sa-ti inchipui, a fost un eveniment. Discuta lumea, o fata la Politehnica! Sa-ti inchipui, da. Si atunci erau numai baietii si au dat ceaiuri dansante. Inainte de sezonul balurilor, prin noiembrie, atunci erau ceaiurile dansante. Si balurile au inceput numai in timpul Carnavalului. Atunci asa, mai tarziu am inceput sa dansam si la taverna, si la localuri. Stii? Inainte nu, inainte dupa ce a fost Carnavalul, gata! Nu era!

- Carnavalul cand era? In ce perioada?

- Acuma! Cum este Carnavalul. A inceput din 6 ianuarie. Astazi este acuma Ferschangul. Da. In 6 ianuarie a inceput Carnavalul. Da.

- Si asta se respecta aici?

- Se respecta. Inainte, cand bunicile noastre, bunica mea povestea, cand s-a terminat Carnavalul, a trebuit toate rochiile, tot, sa le impacheteze, ca pana anul viitor iara, n-aveau dreptul sa danseze. La localuri nu se admitea. Localuri nu erau. Dar noi deja dansam. Dansam la taverna, era acolo, la cafenea, la Lloyd, cafenelele alea doua: Palace-ul si Lloyd-ul, acolo era un bar fara program. Acolo era dans. Si-acolo dansam. Acolo se admitea. In epoca noastra, stii. Insa, inainte, bunica povestea ca trebuia sa impacheteze toate rochiile si n-au dansat decat pana in anul viitor. Da.

- Si mergeati cu cineva din Bocsa? Aveati prietene, cu care mergeati impreuna?

- Nu de-aicea. Din Bocsa, nu prea. Nu, aveam acolo prietene, de la Timisoara. Da, aveam acolo societate. Mai mult, eram la o verisoara care a fost casatorita si-atunci cu ea m-am dus la bal. Ea mergea cu mine la bal. Da. Doi, trei ani. Pe orma nu m-am mai dus. Pe orma am inceput sa stau, pe orma nu m-am mai casatorit, eram aproape... In ’37, in ’38 am avut o combinatie destul de serioasa si pe orma am vazut ca respectivul s-a incurcat cu cineva, m-am convins si i-am dat drumul. Formal, l-am dat afara, stii. Da. Si asta a fost viata mea. Ce sa mai zic?

- Ce va mai aduceti aminte?

- De ce sa-mi mai aduc aminte din viata mea? Da, iti spun, am fost la Viena, am fost la Budapesta, foarte frumoase locuri. Pe orma au venit deja timpurile grele, n-ai mai putut sa..., nici material, nici n-ai mai putut sa parasesti tara. Eu n-am mai fost nici intr-un concediu, n-am fost niciodata. Concediul l-am facut acasa si am facut curatenie. Pe orma am avut o viata, incepand din ’40 deja era viata... Si-atunci erau greutatile, foarte mari greutati.

- Ati zis de sanatoriul Velicek. Asta-i tot una cu cel de tuberculoza? Sau erau doua?

- Cand am fost noi, asta a fost un medic care trata absolut numai pe baza de soare, bai, numai cu regimuri. Era mai mult un sanatoriu de nervi. Pe orma a fost nationalizat si aicea statul, nu stiu in care an, a facut sanatoriul de tuberculoza.

- Si-acuma ce-i acolo?

- Acuma este aicea Casa de Cultura.

- Si de perioada de la Timisoara, de la Notre Dame? Cum era organizat?

- La Notre Dame, tot la doua, trei saptamani aveam voie sa stau la bunica, duminica. Daca ne-am dus undeva, numai singure deloc si la Biserica, cum sunt ortodoxa, ne-a dus o guvernanta. Si daca ne-am dus la plimbare, numai in grup si numai sub supravegherea unei guvernante. Singura sau... A fost absurda educatia, era absurda, totusi. A avut unele lucruri absurde. Insa eu zic asa: totusi a fost mai bine. Cea mai mare greseala s-a facut atunci cand s-a facut, mai tarziu, liceele mixte. Fiindca in pubertate, copiii sunt mai sensibili pentru unele aventuri si de toate, stii. Acuma am auzit, saptamana trecuta, a fost un caz: o fata de saptesprezece ani, la Budapesta, a nascut. Natural, au trebuit sa dea fetita, cred ca o fetita, sa fie adoptata si sa renunte complet... Si dupa ce a plecat ea, aproape n-a vazut copilul dupa ce a nascut, pe orma a dus-o scoala, a inceput scoala. Si-acuma fac proces, fiindca aicea s-au facut toate actele, totul in regula, ca sa renunte definitiv la fetita aia. Si-acuma ea zice nu si-aduc un proces, deja nu stiu de cate ori au fost la nu stiu cate intruniri. Eu, asta-i parerea mea, acolo s-a facut o greseala mare. Totusi, liceele mixte sunt mereu in pericol... Poate ca n-am dreptate.

- Si ce invatati acolo? Ce studiati? Ce va invatau?

- La Notre Dame, mai mult am avut cultura generala: limbi, literatura, fizica nu, matematica nu, chimie nu, de-astea nu. Fiindca fetele erau crescute numai asa: sa se marite si sa aiba cultura generala, care a fost o prostie mare. Si-mi pare rau ca nu sunt... Si eu as fi avut o cariera si stiu ca, ma rog, am cariera mea si nu depind de nimeni, da. Asa era atunci mentalitatea. Da.

- Care este cel mai fericit eveniment din viata dumneavoastra?

- Poftim?

- Care este cel mai fericit eveniment din viata dumneavoastra?

- Cea mai fericita din viata mea? Cand am nascut fetita. Si cea mai grea a fost cand am pierdut-o. N-am invidiat pe nimeni, pentru nimic pe lume, decat numai pentru copii. Da. Pentru copii am invidiat pe toata lumea. Asta a fost totul. Eu prea fericita, erau putine in viata mea, prea putine, foarte putine. Ce sa facem? Fiecare, iti spun... Asa cum ti-am spus, mi-a prorocit o tiganca, „Cat vei trai, noroc in viata nu vei avea."

- Aveti poze din tinerete? Imi aratati? Cand ati facut saptesprezece ani cum au venit cu florile? Au venit acasa, ati petrecut?

- Cand am venit acasa din Franta, am crezut ca na... Sa stii, si atuncea era un lux si nu stiu ce. Era sambata. Eu am venit vineri seara si sambata atunci au fost drumurile cu atata praf si venea... Atunci deja, acolo erau numai masini de lux, poti sa-ti inchipui, foarte multi americani si era un lux fantastic. Si am spus: „Vai, aicea mie nu-mi place, nu stiu cum o sa ma obisnuiesc." Si-a spus tata: „Las’, ca te aduc eu la realitate." Si-atunci m-am obisnuit. A fost contrast prea mare, stii. Iti spun, era un lux deja atunci foarte mare. Erau mai mult pe Coasta asta de Azur, acolo, Coasta de Azur, asa-i zice si erau deja mai mult americani. Turistii atunci veneau si erau hotelele alea mari... Cand a fost? In ’29. Cati ani sunt de-atunci? Saptezeci de ani. Insa era un lux fantastic.

- Ce era tatal dumneavoastra?

- A fost cum este astazi notariatul de stat. Comunistii au spus ca sunt exploatatori, dar ei erau functionari publici si-au fost in legatura cu judecatoria. De exemplu, daca el a plecat in concediu, el trebuia sa anunte judecatoria. In schimb, el n-avea salariu. Aveau taxele lor, stii? De exemplu, la contracte, la succesiuni aveau tabelul lor pentru taxe, cat a avut voie sa ceara.

- Si doctor pentru ca...

- A facut dreptul, doctoratul in drept. Fara doctorat nici nu i-a admis sa fie notar. Mai ales in Ungaria. Acolo erau si mai... De-acolo a provenit, pentru ca in Regat nu erau notari publici. Cand a fost monarhia, inainte de razboi, monarhia a spus, Ungaria si Austria au fost mai mult impreuna si s-a spus ca-i monarhie. Insa nici atunci nu prea era intelegere, ca de-aia pierdea intotdeauna si la urma a venit razboiul, ca primul razboi atunci a izbucnit cand perechea mostenitoare a tronului a fost la Sarajevo. Ca tot Sarajevo a fost intotdeauna un punct de explozie. Si i-a ucis si-atunci a dat razboiul, a declarat razboi Sarbiei si-atunci a venit razboiul mondial. Fiindca, deja... Si cand au facut un pact, Ribentropp cu Molotov, au vrut asa, noi, pe noi, pe astia din tarile astea, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Romania sa ne dea rusilor si ar fi ramas Cehoslovacia, Austria, Anglia, Olanda separat. Si-atunci a venit razboiul. Mai mult, au insistat cu evreii, fiindca Hitler a facut cea mai mare prostie ca a inceput asa sa faca exterminarea evreilor in mod bestial. Nebun. Hitler a fost un nebun. A fost un geniu, totusi a fost genial, pe orma era absolut nebun.

- De ce v-au botezat Stella?

- Ca sa fie international. Stii?

- A chemat pe cineva din familie Stella?

- Pe nimeni. Si atunci cineva a spus, era o doamna aicea care era ironica si a spus: „Chiar numele asta? N-am cunoscut decat o reclama de par lung. Si un magar." Da, e un nume absurd. Mie nu-mi place deloc. Niciodata nu mi-as fi botezat fata Stella.

- Cum a chemat-o pe fetita dumneavoastra?

- Viorica. S-a nascut in ’44. Acuma avea si ea 54 de ani.

- Unde v-ati casatorit?

- Aicea am avut nunta. Da, aicea. Asta nu te intereseaza cum a fost, uita-te. Ti-am spus, cladirea asta (actuala Primarie din Bocsa, n.n.) a facut-o..., a fost un batran. Nu-i turist care sa nu faca fotografie si sa nu opreasca, care trece pe-aici. Fiindca, intr-adevar, este impozanta. A fost un domn batran, care l-a chemat Panayot, avea banca, era directorul bancii de-aicea si el a cladit aceasta cladire. Si casa care este aici, stii, in jos, care este cu balcon, asta tot casa lui a fost. Ei erau batranii Panayot, nu stiu cum i-a mai chemat, celalalt nume nici nu stiu. Mihail mi se pare si el a fost un om destul de batran, cred ca a venit din Iugoslavia si aicea a fost directorul. Si el a cladit si casa asta, si cealata. Erau cele mai frumoase case din Bocsa.

- Si asta a fost Primarie intotdeauna?

- Nu, intai era banca, aicea a fost Posta si restul era inchiriata, avea chiriasi. Cladirea era proprietatea bancii. A fost o banca particulara.

- Casa dumneavoastra de cand e construita?

- In ‘911.

- Cand v-ati nascut?

- Da, cand m-am nascut eu. Da. El, pe urma, mama a fost deja moarta... Dar eu nu m-am nascut aicea. Fiindca casa, atunci cred ca era numai in constructie. Si aici a locuit bunica cu surorile lui. Si noi am stat in chirie. Si eu acolo... Si-atunci a plecat imediat mama de la sanator si tata a venit aici. Intre timp ea a murit si tot aicea a fost. Dar el nu s-a casatorit decat dupa treizeci de ani. Treizeci de ani sau patruzeci a stat vaduv, pe orma s-a casatorit a doua oara cu o sotie, care pe orma s-a sinucis, in anul 1953.

- De ce s-a sinucis?

- Nu stiu, nu stiu...

- Si ati locuit cu mama vitrega si cu tata impreuna?

- Da, dupa ce am venit acasa, dupa divort, da. Au fost timpuri destul de grele. Multe lucruri nu se pot spune.

(Interviu realizat de Alexandra Jivan, in 22 februarie 1998, la Bocsa, jud. Caras-Severin, cu Stella Petricu, etnic roman, n. 1911, la Bocsa. Interviul face parte din arhiva Fundatiei „A Treia Europa" si a aparut in Teren - Memoria si cultura familiala. Identitati multiple in Banat, volum coordonat de Smaranda Vultur, Fundatia pentru o Societate Deschisa, Timisoara, 1998.)

 

Aurel Anghel



Interviurile mele au avut ca tema deportarea romilor in Transnistria. Deportarea romilor din Romania, din perioada anilor 1941-1947, a avut efecte dezastruoase asupra mai multor generatii, ceea ce a indus un fenomen tot mai accentuat de automarginalizare.

Relevarea a ceea ce s-a petrecut in acei ani este o datorie morala, cu atat mai mult cu cat evenimentele acestea au fost ocultate vreme de mai bine de o jumatate de secol.

Cei pe care i-am intervievat poarta parca si acum urmele suferintelor indurate, acceptand cu greu sa vorbeasca despre acestea si de teama unor posibile repercursiuni.

A. F.

 

„Au vrut sa ne termine pe toti, dar Dumnezeu a avut grija de noi"



- Ma numesc Anghel Aurel, fost deportat in Transnistria, luat cu parintii mei, capul de familie prima data. Pe taica-miu l-a arestat si l-a dus la postul de jandarmi si acolo a fost tinut o saptamana de zile, dupa care ne-a avertizat politia ca trebuie sa ne strangem lucrurile, atat cat putem cara in maini. Ne-a imbarcat in tren, in vagoane, vagoane de marfa, am facut pe drum o saptamana, aproape doua. In anul 1941, 1942, nu mai stiu bine, ca eram mic, in clasa a doua - nici scoala primara nu am terminat-o. Acolo ne-a dus in mai multe sate, sate care au fost parasite de rusi pe timpul razboiului. Si casele care le parasise rusii erau daramate, ne-au bagat pe noi, fara mancare. Ne dadeau sa mancam o cana de porumb pe saptamana, de persoana, nemacinat. Asta era pentru exterminare, nu ca sa traiesti! Parintii mei au murit acolo. Prima data tata. La scurt timp dupa moartea lui, la noi a venit un invalid, un barbat care fusese plecat in razboi, luptase pentru tara si, intre timp, ii fusese ridicata familia. Obtinuse o autorizatie de la guvern, pentru a-si lua familia in tara. Dar, din cele saisprezece persoane, nu a mai gasit pe nimeni in viata.

- Dumneavoastra mai aveti frati?

- Nu.

- Unde v-au deportat?

- Ne-au dat jos din vagoane cu o statie inainte de Odesa. Statia se numea Tiraspol. Nu mai retin asa bine, ca eram mic. De acolo ne-a luat si am mers aproape cinci, sase ore pe jos - asta era spre noapte - si ne-a poposit intr-un camp mare. Acolo ne-a tinut pana a doua zi, fara mancare, fara apa si a doua zi am plecat iar la drum, pana am ajuns intr-un sat, tot noaptea, si acolo ne-a dat trei cartofi de fiecare persoana si de acolo, de la treaba asta, satul s-a numit „Trei cartofi". A doua zi iar am luat-o la drum cu tot convoiu’, cu jandarmii dupa noi.

- Cam cate persoane erati?

- Pai acolo erau mii de persoane, cel putin doisprezece mii de persoane.

- Erau numai romi?

- Da, numai tigani, fara alte nationalitati. Si de acolo, de la „Trei cartofi", am ajuns pe malul Bugului. Acolo ne-au lasat, pe malul Bugului, si am stat si acolo vreo saptamana. O parte dintre noi incepuse sa moara, o parte din noi ne-a repartizat prin diferite sate si de acolo, de unde ne-a tinut, a inceput sa ne trieze. Pe mine si pe parintii mei si mai multe sute de persoane, poate chiar o mie, o mie si ceva, ne-a trimis la o localitate unde noi ii dadusem denumirea de Cazarmi. Dar si acolo erau cateva case de rusi. Satele erau mici si despartite unul de altul de zeci de kilometri.

- Dar v-au dat ceva de facut?

- Nu ne-au dat nimic de facut. Treaba asta nu era ca sa traiesti, era pentru exterminare. Noi eram adusi pentru exterminare, sa ne termine, nu ca sa traim sau sa ne pricopsim sau sa ne dea ceva de munca. Si mancarea ce ne-o dadeau era pentru exterminare. Ne dadea cate o cana de malai pe saptamana sau cate o cana de faina de orz, cu tepi in ea. Cu asta nu puteai sa traiesti. Si de la Cazarmi, acolo am stat cam trei saptamani, dupa care ne-au repartizat in colonii rusesti. Pe mine, pe mama si pe tata si inca trei familii ne-au repartizat la ferma Munteanu, pentru ca tata era zidar si sa repare nu stiu ce pe-acolo. Si acolo am stat iar cateva luni de zile, dupa care ne-a trimis in alt sat, ii spunea Cozarca si acolo s-a mancat si om pe om... A fost exterminare completa. Acolo a murit si tata.

- Au fost conditii grele?

- Foarte greu a fost, de exterminare, v-am spus. Daca ieseai pe camp, sa te duci pe la rusi, sa mai ceri vreo bucata de paine sau ceva, nici ei nu prea aveau, te intalneai cu nemtii si te impuscau. Erau calare si unde vedeau tigan, il impusca. Tatal meu a murit acolo, in satul Cozarca. Iar mama, cand a venit cetateanul ala, dupa front, invalidul, dupa familia lui - fusese impuscat in picior si de aia si schiopata -, avea autorizatie sa-si ridice familia, ce sa va mai zic, din saisprezece persoane nu a mai gasit pe nimeni in viata... Pentru ca mama l-a cunoscut pe cetatean, ca statea in cartier cu noi, in Crangasi, l-a rugat cu cerul si cu pamantul sa ma ia si pe mine, sa ma duca in tara, nu are nevoie sa o ia si pe ea, ca ea, chiar daca moare acolo, sa moara cu sufletul impacat, ca cel putin eu am scapat si am ajuns in tara. Si invalidul acela m-a dus pe mine acasa. Ei, astea au fost necazurile prin care am trecut eu si nu am stat eu sa va povestesc cu de-amanuntul, ne-ar trebui cateva luni de zile, am putea face un roman.

- Cati ani ati stat in Transnistria?

- Am stat din 1941 pana in 1942, pe la mijlocul verii. Cam asa, aproape doi ani.

- Despre mama dumneavoastra mai stiti ceva?

- Nu mai stiu nimic. Eu am plecat. De tata stiu ca a murit, ca eram acolo, dar de mama nu mai stiu nimic. Probabil ca a murit pe-acolo, ca acasa nu s-a mai intors, iar saraca era bolnava de cand am plecat eu in tara.

- Cand tatal dumneavoastra a murit, s-a facut inmormantare?

- Ce sa se faca, cum murea cineva, il luau alti tigani, care erau in putere si-l duceau intr-o vale. Daca avea sa traga ceva pamant peste el bine, daca nu, acolo ramanea, ce sa-ti spun. Este mult de povestit... (fata i se intuneca, n.n.). Erau tigani care nu mai puteau sa mearga si se tarau pe jos, ca sarpele, ca rama pe pamant. Erau morti de foame, daca nu mancau nu mai aveau putere, ramasese doar piele si osul.

- Cine v-a crescut de cand ati venit in tara?

- Aici, cand am venit, am tras la o ruda. Acum au murit si ei. Era un frate a lui mama, m-au crescut pana la varsta de paisprezece ani, dupa care am inceput sa muncesc si de atunci ma intretin singur. Asta a fost.

- Acum aveti o pensie ca ati fost deportat sau un ajutor?

- Nu am nimic. Imi aduc aminte ca in satul asta, unde era ferma Munteanu, am stat doua familii intr-o casa: familia mea, compusa din trei persoane, iar cealalta familie din sase, sapte persoane. Toata familia lor s-a imbolnavit de tifos. Noi trei nu am avut nimic, am scapat. V-am mai zis, tata se ducea si muncea ca zidar, dar nu-i dadea nimic, nici mancare, nici nimic. Eu, chiar daca eram copil, ma gandeam cum sa fac rost de mancare. La cateva sute de metri de noi era o apa care se numea Limanu, o apa mare, pe care mergeau si vapoare. Am stat acolo de primavara pana toamna. Plecam dimineata, treceam apa care era inghetata si ma duceam in sat si cerseam. Imi dadeau si ei ce puteau: o bucata de paine, ceapa, usturoi, cartofi. Mai capatam si cate ceva de imbracat. Era tare rau la intoarcere, ca se dezgheta apa si trebuia sa sar de pe un sloi pe altul. Eu eram slabut si ma tineau sloiurile. Pe apa aia erau rusi care pescuiau si strigau la mine, ma injurau ca ce caut acolo. Ziceau „caput valincaia iac svai mati", ma injurau ca o sa mor inecat. Stiam si eu ruseste pana acum cativa ani, dar acum am imbatranit si am mai uitat.

- Cum decurgea o zi in Transnistria?

- Nu prea aveam ce face. Am fi muncit, dar nu aveai ce, iti era frica sa iesi afara. Mai ales pe astia mai in varsta, daca ii vedea neamtu’, ii impusca. Jandarmii erau mai rai, daca te vedea, te lua la bataie. Acolo nici rusii nu prea aveau unde munci, dar noi... Era ca dupa razboi, ce-au mai avut si ei, le-au fost luate de soldatii care au trecut pe-acolo. Pe unde a trecut razboi, a distrus tot si rusii nu prea aveau pamant sa munceasca.

- Atacati ati fost?

- Nu am fost, de ce sa te atace, caci stiau ca, daca stai in frig si fara mancare, nu-ti trebuie mult ca sa mori. Mureau zilnic aproape o suta de persoane. Da, asa este, pentru ca in aproape doi ani s-au dus cam toti. Nu stiu daca s-a mai intors un sfert in tara. Au fost trimise doua esantioane, numai unul era format din doisprezece mii de persoane, eu asa stiu...

- Stiti din ordinul cui ati fost deportati?

- Cred ca ordinul a fost de la nemti, zic eu, ca l-a obligat pe Antonescu sa ne trimita.

- Si v-au dus pe toti intr-un loc?

- S-a dat dispozitie de la politie ca sa ne stranga din diferite cartiere si sa ne trimita la Bug. Lumea, atunci, ca asta este adevarul, lumea era mai inapoiata, nu prea stia care este treaba si nici nu era cineva care sa-i sfatuiasca. Erau multi analfabeti si s-au lasat, saracii, dusi in eroare. Care au mai apucat, au mai vandut cate ceva, dar, si asa, nu au avut ce sa faca cu banii, ca daca ne-au trecut dincolo, s-a ales praful de tot. Mama si tata au luat cateva legaturi de imbracaminte, iar cand am ajuns la rusi si nu am avut ce sa mancam, am vandut tot pentru o bucata de paine. Lucruri mai aveam acasa, dar ce folos, ca nu puteai cara atatea, asa ca am luat ce se putea.

- Dupa ce ati vandut tot, ce-ati facut?

- Eu am intretinut familia prin cersit. Cat am stat acolo, la ferma aia, a fost bine. Dar dupa ce ne-a mutat, a fost mai rau, ca nu aveai unde merge, era un sat de exterminare.

- Si cu ce va intretineati?

- Iti dadea ori o cana de malai pe saptamana, dar rar de tot, ca nu avea unde sa-l macine. Acolo existau doar mori de vant. Daca batea vantul, macinai, daca nu... Si nici nu te primea cu trei cani de porumb, atat aveam noi dreptul. Mama, saraca, cand se simtea mai bine, ca saraca era tare bolnava, era si batrana, pe atunci avea patruzeci si opt, cincizeci de ani, se ducea, aduna rapita si alte buruieni, le batea bine, facea jar si cocea. Iesea asa, ca o turta. O mancai si iti umpleai stomacul cu ceva. Dar din ce mancai, din aia te lesina mai mult. Asta iti spun, ca daca este sa-ti povestesc, imi trebuie un scriitor si impreuna facem o carte. Era tare greu, daca ai sti in ce teroare am trait... In acei ani, ajunsese oamenii de se mancau intre ei, nici nu-ti dai seama ce inseamna sa fii flamand. Acolo, cum murea cineva, de boala, sau era omorat de nemti, luam cutitu’ si ii scotea inima, ficatul, splina si le frigeam si le mancam.

- Cum, carne de om?

- Da, carne de om. Poate mai sunt si altii, la fel de batrani sau poate mai batrani, care o sa-ti confirme cele spuse. Asta a fost viata noastra, asta a fost cosmarul pe care noi l-am trait in acea perioada si n-as vrea ca nimeni sa mai treaca prin ce am trecut eu si cei care au fost cu mine. Nu s-a tinut cont ca sunt femei, copii, batrani, au vrut sa ne termine pe toti, ca aceasta natie sa nu mai existe, dar Dumnezeu a avut grija de noi.

(Interviu realizat de Aurelia Fecheta, in 17 august 2000, la Bucuresti, cu Aurel Anghel, etnic rom, n. 1932, la Bucuresti.)

 

M. S.



Interviurile au fost realizate in luna august si au avut ca subiecti persoane apartinand minoritatii rome care au participat la cel de-al doilea razboi mondial. Am ales aceasta tema din perspectiva relevarii aportului minoritatii rome la acest eveniment major din istoria Romaniei, aport care fie a fost trecut cu vederea, fie nu s-a vrut reliefat. Cele patru persoane intervievate au fost si prizonieri in lagarele sovietice. Drama unor oameni care s-au dus sa-si apere cu viata lor patria a fost cu atat mai cumplita, cu cat, in timp ce ei isi sacrificau vietile pe campul de lupta, romii din Romania erau supusi unui adevarat proces de exterminare pe criterii rasiale.

Interviul reprezentativ din aceasta perspectiva este publicat mai jos. Protagonistul lui, M. S. (initialele au fost alese aleatoriu, pentru a pastra confidentialitatea asupra adevaratei identitati), a trait drama in cel mai real sens al cuvantului. Participant activ in razboi, ranit pe campul de lupta, cazut prizonier in mainile armatei sovietice, detinut in lagarele de prizonieri pana in 1950, afla, la intoarcerea in tara, ca familia sa a fost deportata in Transnistria, de unde nu s-a mai intors. Relevant si cu atat mai tragic este faptul ca scrisorile pe care le expedia acasa, cu speranta unui raspuns, nu-si mai gaseau destinatarul.

Acum M. S. este un om singuratic, iar viata lui pare ca s-a oprit undeva in trecut.

A. I. A.
„Acasa tot trimiteam carte, dar raspuns nu mai venea"

(Foarte reticent la inceput, din pricina reportofonului, cu greu a fost de acord sa vorbeasca despre perioada prizonieratului, preferand sa abordeze, mai degraba, participarea sa la razboi. Teama este generata de posibile consecinte ale dezvaluirilor sale. Reusesc sa-l conving si asta numai cu conditia pastrarii anonimatului.)

- M-am nascut pe 26.09.1919, in judetul Muscel, cum ii spunea atunci. Pe vremea aceea era tare greu, taica. Eram patru copii, trei fete si un baiat. Eu eram cel mai mare. Eu am dus greul. Ca mama, saraca, Dumnezeu s-o ierte, era mai tot timpul bolnava. Tata, insa, era un om zdravan si aspru, nu-mi aduc aminte sa-l fi vazut vreodata razand. Era fierar, cum toti ai nostri erau pe vremea aia. Dar el stia cel mai bine, dintre tiganii de aici, cum sa potcoveasca un cal. Si aproape toti romanii veneau la el... Si nu era nevoie sa mai mearga in sat, asa cum facea alti tigani. Pe mine m-au dat la scoala. Tata nu stia carte, iar mama zicea ca, daca invat carte, pot sa ajung si eu om mare. Am facut patru clase in sat la noi.

La nouasprezece ani si cinci luni am fost inrolat, pentru pregatirea de razboi. Cand mi-a venit ordinu’, mama a lesinat, iar tata a dus-o la spital mai mult moarta decat vie. La cateva zile am plecat. Soru-mea Veta m-a dus la gara. Aveam in ranita doua paini si o bucata de sunca. Ce mai plangea soru-mea Veta... Ne-a instruit la Pitesti o vreme, dupa care ne-a trimis la razboi contra Rusiei, in alianta cu Germania. Langa Prut am luptat prima oara cu rusii. In trei saptamani de lupta, am ocupat Basarabia si am scos-o de sub stapanire ruseasca. Dupa aceasta lupta, ne-am reimputernicit fortele si am intrat in Transnistria. Pe 17 octombrie 1941 am ocupat Odesa. Acolo au pierit multi dintre ai nostri. Pe mine m-a lovit un glont in umar, uite aici (arata umarul stang, aproape de inima, n.n.). Dar m-a ingrijit un sanitar, a stat langa mine mereu, Dumnezeu sa-l ierte, Nicolae il chema. A murit in lagar, batut de rusi (urmeaza o expresie intraductibila, n.n.). Dupa aceste victorii am fost inlocuiti de o alta divizie militara si am ajuns la Bucuresti pe 8 noiembrie 41. Ne-au trecut pe langa Arcul ala de Triumf, taica. In decembrie am plecat inapoi. Ce iarna a fost, taica! A dat Dumnezeu sa-i vad pe ai mei inainte sa plec. Erau bine. Soru-mea Gratarita trebuia sa se ia cu Cocotan, care statea langa bufet. Le-am zis sa nu faca nunta pana nu vin eu inapoi. Mama mi-a dat o cruce, s-o port mereu la gat. De atunci nu i-am mai vazut... (striveste cu furie, parca, tigara, pe jumatate fumata si-si aprinde o alta, n.n.) Lasa-ma, taica, ca-mi faci rau!

(Reusesc, cu greu, sa-l fac sa reia firul intamplarilor.)

- In decembrie am plecat inapoi pe front. Am fost iara in prima linie. Rusii erau in fata noastra, la doua, trei sute de metri. Era greu, taica! Era frig si mancare putina! Dar nu ne-am lasat. Mai erau si unii mai slabi de inger, care se preda la rusi pentru o paine si o hrana mai buna. Pe 24 august `44, inainte sa ne anunte armistitiu’, am cazut prizonier la rusi. Eram aproape o mie sapte sute de ostasi romani. Din comuna Nemtisor ne-a luat. Rusii ne-a dus la Falcesti, judetul Balti, iar de-acolo la Izium, in Rusia. Aici am fost aruncati in lagar. Eram interogati de doua ori pe zi si batuti de patru ori. Dupa un an si jumatate, ne-au mutat in alta parte, la Krasmaluci, dupa aia la Brianska, Stalina, la mina de carbuni, la Harcov si apoi la Nicolaev, Odesa.

Eu si cu inca trei tigani am dus-o mai bine. Eram fierari si ne puneu rusii sa mai lucram cate ceva pentru ei. Ne mai dadeau cate o bucata de paine in plus, pe care noi o imparteam cu camarazii nostri.

Acasa tot trimiteam carte, dar raspuns nu mai venea. Nu stiam ce s-a intamplat cu ai mei. Prin lagar se auzea tot felu’ de vorbe despre tigani, ca au fost dusi la Bug, dar eu nu credeam. Ma gandeam tot timpul la ei. Un tigan din Tg.-Jiu, saracu’, nici nu mai stiu cum il cheama, a incercat sa fuga, sa-i caute. Dar rusii l-au prins si l-au batut pana a murit.

Pe 20 decembrie `50, cand am ajuns la Bucuresti, ne-au dus in Ghencea si am stat in lagar patru luni de chin si de mizerie, parca n-am fi fost acasa. Era mai rau decat la rusi. Ne dadeau sa mancam un sfert de paine si un polonic de mamaliga pe zi, parca n-am fi luptat pentru tara asta. Pe 20 aprilie `51 ne-au dat drumul acasa. In Bucuresti am aflat ca pe tigani i-au dus la Bug... (s-a oprit si m-a privit indelung, cu durere, n.n.). Nu-ti mai spun nimic! Nu vreau sa mai vorbesc!

(Am plecat, lasandu-l plangand si uitandu-se la crucea pe care o purta la gat. Singurele documente pe care a fost de acord sa mi le dea, cu conditia sa i le inapoiez, sunt patru scrisori, pe care le-a trimis acasa, din lagarele rusesti. Scrisorile au fost trimise pe adresa unui vecin stiutor de carte. A doua zi am aflat de la vecini ca romii de acolo au fost deportati in Transnistria. Nici unul dintre ei nu s-a mai intors. Printre acestia se aflau parintii si surorile celui pe care l-am intervievat. Orice incercare de a relua interviul a fost in zadar.)

(Interviu realizat de Adrian Ionut Anghel, in limba romani, in 14 septembrie 2000, in jud. Arges, cu M. S., etnic rom, n. 1919, in jud. Muscel. Text tradus si adaptat in limba romana de realizatorul interviului. Intervievatul a dorit sa-si pastreze anonimatul. Realizatorul interviului a fost insotit de Cristi Mihai.)

 

Milivoi Cacic
 
 

„Când am fost pe front m-am rugat puterii dumnezeiesti"



- Ma numesc Cacic Milivoi, sunt preot ortodox sârb (vorbeste solemn, n.n.), m-am nascut în 2 decembrie 1920, în comuna Satu-Mare, judetul Arad, dar atuncea o fost Timis. Scoala primara, de sapte clase, am facut-o în comuna mea natala. Când am fost în clasa a cincea, deja am intrat în strana cu cantorii. Dupa ce am terminat cele sapte clase primare, am dat examen la liceul din Vârset. Acolo am reusit. Am fost sase insi la examen si am reusit doi insi. N-am mai facut la Vârset liceul, pentru ca a fost mutat la Kikinda Mare. Asa s-a chemat atuncea, acum se cheama Kikinda. Acolo am terminat patru clase de liceu. Am stat la internat. Am fost elev eminent si n-am platit internatul. Din România am fost sase insi la internatul acela. In clasa mea am fost trei elevi eminenti, unul traieste si acuma la Kikinda, iar celalalt, Tomis Uros, atuncea când o fost cu politica aia cu Tito, nu s-o înteles cu cei de acolo si o venit la noi în tara. Aicea o fost pus sub supraveghere si aicea o si murit.

Când am terminat liceul la Kikinda Mare, m-am înscris la un examen, la Sremschi Karlovti, unde am fost patru insi din România si am reusit numai eu singur. Ceilalti n-au reusit si au fost repartizati, la interventia episcopului din Novi Sad, unul la Britoli si altul la Sarajevo. Acolo am urmat patru ani de teologie, Seminarul teologic.

Când a început razboiul, în ’41, scoala n-a mai lucrat si eu am venit acasa. Asta era primavara. În 1942, pe 20 februarie, am fost încorporat de armata în contingentul 1942. Armata am facut-o la Târgu Ocna, Centrul 3 instructie. Dupa aceea am fost la Piatra Neamt si, de acolo, am fost la Inspectoratul Jandarmeriei din Iasi. De acolo am fost mutat aicea, la Timisoara, la Legiunea de Jandarmi si, dupa un scurt timp, am fost transferat la Unitatea Militara 6 Vânatori din Balti. Asta era o comuna de lânga Craiova, nu în Basarabia. Acolo am stat câteva luni si ne-o trimis pe front. Pe front, am fost în sudul Moldovei de astazi, al Basarabiei si de-acolo ne-au dus spre Don. Acolo am fost înconjurati. Eram împreuna cu armata germana, care s-o retras fara sa spuna comandantilor nostri. Au disparut dintr-o data. Armatele sovietice ne-o înconjurat si ne-o luat ca prizonieri. Am avut norocul asta pentru ca nu o vrut sa ne nimiceasca complet. Ne-o transferat ca prizonieri la Donbas, orasul Krematorsk, lagarul numarul 112, zona de lagar numarul 10. Acolo am fost translatorul lagarului un an si jumatate, fiindca cunosc cinci limbi, scris, citit, gramatica si tot ce trebe: sârba, româna, germana, rusa, iar maghiara numai conversatie. Cei care au fost în lagar de înaltime mai mare, saracii, n-au rezistat corporal, fiindca tifosul ne-o cosit.

Când, dupa un an si jumatate, am fost încarcati în vagoane, am crezut, toti cei saptezeci care am fost în vagon, ca ne duce spre Siberia. Dar nu ne-o dus spre Siberia ci, când am ajuns la Nepropetrovsk, le-am spus celor din vagon: „Fiti linistiti, ca nu mergem spre Siberia, mergem spre tara noastra". Asa s-a întâmplat. De-acolo am fost eliberati la Focsani si-am venit acasa.

Dupa un scurt timp am venit la Episcopia noastra din Timisoara, Piata Unirii, numarul 4, unde o fost Protopopul Slobodan Kostici. Mi-o spus sa fiu prima data învatator, pentru ca învatatorii care au fost înainte au plecat pe front - dintre ei o murit multi si n-au mai fost învatatori. Era vorba sa nu mai activeze scolile sârbesti.

Atuncea am fost trimis la scoala primara din Divici. Acum e în judetul Caras-Severin, lânga Dunare. Acolo am stat un an scolar, apoi am fost mutat la Zlatita, la Bazias si, de-acolo, la Câmpia. În 1947, în luna august, m-am hirotonit si am fost preot la Turnu, judetul Arad, lânga granita. La Turnu am stat trei ani. De-acolo am fost mutat în comuna mea natala, Satu-Mare. De-acolo, atuncea, când o fost problema cu frontiera, a trebuit sa plec din comuna mea natala la Radna. Era în zona de granita. La mine s-a putut ajunge numai cu autorizatie de frontiera. Asa a fost atuncea. De la Radna am venit la Timisoara. Aicea am stat saptesprezece ani, ca sef la serviciul administrativ. De aici am cerut sa fiu mutat în comuna Diniasi si de-acolo am intrat în pensie. În Diniasi am stat paisprezece ani. Am venit aici la Timisoara ca pensionar si stau si acuma tot aici.

Servesc la Biserica ortodoxa sârba din Timisoara, Fabric, pentru ca, atunci când am fost pe front, m-am rugat puterii dumnezeiesti si am spus ca, pâna pot sa stau în picioare, o sa fac serviciile religioase. Sunt de unsprezece ani pensionar, dar si acuma fac serviciile bisericesti. Înlocuiesc pe oricare preot care, din cauza bolii sau din alte motive, pleaca de la parohie. Eu sunt gata sa înlocuiesc întotdeauna pe fiecare si sa fac serviciile asa cum trebuie. Astazi ma simt bine, am numai un reumatism la picioare, pentru ca am petrecut iernile rusesti. Am petrecut câteva dimineti cu patruzeci si trei de grade sub zero. Rasareau trei sori. Am iesit din baraci numai ca sa vedem cum arata asta, când pe cer apar, rasar trei sori dimineata. Am avut noroc mare de doctorita care nu l-a lasat pe comandantul lagarului sa ne scoata la lucru, fiindca nici unul dintre noi, din partile astea ale Europei, n-am putut sa rezistam afara la frigul acela de patruzeci si trei de grade sub zero.

- Cum adica rasareau trei sori?

- Soarele adevarat era la mijloc si, de iuteala ce exista în atmosfera aceea, rasareau înca doi, asa, din aer. Tot o fost înghetat si de aceea era asa. Am iesit numai sa vedem cum e asta.

Pe front n-am luptat, fiindca, va spun, nemtii, când au pierdut la Stalingrad, au început sa se retraga si noi eram cu ei. Odata au disparut si am ramas noi prizonieri. În lagar, mâncarea o fost si n-o fost. Era înca razboi si asta s-a simtit asupra lagarului. Tifosul ne-o cosit, paduchi o fost, DTT n-o fost pe vremea aceea. Mâncam mâncare ruseasca, ciorba mai ales. Mâncare o fost, vorba ceea, numai sa duci sufletul, nu sa te saturi. Am trait asa… dar, va spun, rezistenta corporala n-o fost. Dar, totusi, o fost dintre noi oameni care-au rezistat, o fost mai mici de statura si o putut. Cei înalti nu, pentru ca n-a fost mâncare cum trebuie si corpul n-a rezistat la tifos. Acolo stateam în baraci, dar si în cladiri în care au fost fabrici. Noi reparam toate cladirile astea, ce au fost atacate de razboi, de pe unde-a trecut frontul. Acolo am stat si am reparat toate cladirile acelea. Am rezistat fiindca am fost câte doua sute într-o încapere mare. Unul lânga altul am dormit. N-o fost vorba de încalzire, da de unde. Si, totusi, aici, la Donbas, nu-i asa de frig cum e în partile alea, prin Siberia.

Am fost si la Moscova, cu politrucul lagarului. Ne-o dus pe sase insi la Moscova, asa, sa ne arate la astia care o stiut ruseste. Eu, fiind translatorul lagarului, m-o luat si pe mine. Moscova e ca si oricare oras, cu întindere mare. Am fost si la o biserica, l-am rugat pe politruc sa ma lase sa vad numai de la usa. O fost rusi în biserica, dar tineau asa, câte o lumânarica mica, altceva n-o avut.

Ca învatator am fost acolo în clisura Dunarii, cum spunem noi. Sunt comunele alea sârbesti: Bazias, Dinici.

Sa va spun cum am plecat pe front. Eu eram în regimentul 6 Vânatori. Dar înainte am fost într-o companie care a fost în cantonament la Bârca. Am stat acolo, în casele oamenilor. De-acolo am fost înregimentat în regimentul 6 Vânatori si am plecat pe front. Ne-o dus numai cu vagonul. În doua zile am plecat la Nistru. Dar n-o putut sa treaca peste el cu trenul, am mers pe barci dincolo. De-acolo ne-o luat mai departe, spre Don, cu camioanele. Am trecut prin Ucraina. Acolo este pamânt fain, roditor, însa nu se lucreaza ca la noi, mai ales ca în Banat. Am vorbit cu oamenii si, când le spuneam ca sunt din România, spuneau ca tare-i bogata România. Chiar unul, în lagar unde-am fost, la Krematorsk, acolo, când i-am spus ca sunt din România, m-o strâns asa si m-o ridicat în sus. Era o matahala de om si-am crezut ca da cu mine de… Era tânar, treizeci si sapte, treizeci si opt de ani. „Spune, Milivoi Vilimirovici, asa-l chema pe tata, Vilimir, spune sa spun la toata lumea ca tare-i bogata România, ca cât am mers de la noi si-am trecut peste România si-am ajuns pâna în Germania, unde s-a terminat razboiul, numai în România m-am saturat si de mâncare, si de bautura ". O spus ca si poporul e asa…, daca o mers la cineva, i-o dat o bucatica, chiar mica, da’ i-o dat. Dar, pe unde o mers, prin Ungaria, prin Austria, Cehoslovacia si partile alea, pâna o ajuns în Germania, n-a gasit asa oameni si asa popor cum e la noi, în România. Da, asta mi-o spus sa spun totdeauna la toata lumea. Si-asa va spun si aici acuma.

În lagar erau numai barbati. Am avut prieteni multi acolo. Tare-o tinut la mine, fiindca eram în contact cu toti. Erau acolo si din armata germana, maghiara, de când o cazut Budapesta. O fost si civili printre ei. Rusii, cum i-o prins, i-o adus asa, si pe civili i-o bagat acolo. Pe care l-o prins, l-o bagat si ala n-o mai iesit. Nu si-o pus problema ca o fost sau nu în armata, ca o fost sau n-o fost pe front, n-o contat, da-i bataie. Multa politica n-o fost, era politrucul, asta-i instructor politic, care-o fost Ivan Ivanovici Larionov. Comandantul lagarului o fost capitanul Petuhov. O fost om bun.

Într-o dimineata, era terminat razboiul, vine în baraca la mine unul din soldatii care ne pazeau si-mi spune sa ma duc la intrarea principala a lagarului. M-am gândit: ce-o fi acum? M-am dus acolo, era un ofiter de servici. Asta o fost în cancelaria de la intrare. Vizavi, la o masa, statea unu’ asa. Si-mi spune comandantul: „Milivoi Vilimirovici, spune-i lui sa vorbeasca, ca, daca nu vorbeste, nu primeste mâncare." Mi-o spus sa-i spun nemteste. Eu, când m-am uitat la el, imediat am stiut ca si asta o fost în lagar, undeva. I-am spus, dar el nici câr, nici mâr. Sta asa si nu vrea nici capul sa-l ridice, nu vrea nici sa se uite la mine, nu vrea sa scoata o vorba. Nici nu s-a miscat. Zice comandantul: „Spune-i înca o data." Eu îi spun: „Câteva cuvinte musai sa spui, de ce taci? Nu fi prost." El nimic absolut. Intra politrucul si zice: „Spune-i ca daca nu vrea sa vorbeasca, îl omorâm." Ei or vrut ca el sa spuna câti insi o fost cu el când l-o prins si pe unde-o fugit. Asta o vrut ei sa stie.

- Era soldat?

- Nu, era prizonier neamt, ca si noi, om tânar, daca o avut pâna în treizeci de ani. Si nu vrea. „Na, davai." Spune catre mine sa ies afara si sa astept în fata. Ei or vorbit cu comandantul garzii, ala s-o dus si o adus vreo patru, cinci soldati, cu arme cu tot. Mie mi-o spus sa-i spun la neamt sa iasa si sa se duca în fata la acesti soldati înarmati cu automate. Si-mi spune sa spun ca acuma îl duce la un zid si ca, daca nu vrea sa vorbeasca, îl omoara. El abia statea în picioare, dar nu scotea nici o vorba. Nici nu se uita la mine când îi spuneam. Îl duce în fata unei cladiri mari de-acolo si îl pune, întors spre soldati, în fata cladirii zidului. Si-mi spune sa-i spun: „Vrei sa vorbesti sau nu?" si a dat ordin la soldati sa încarce armele. Politrucul scoate si el automatul lui. Dar el se uita în jos si nu vrea sa spuna nimic. Spune catre mine sa-l întorc cu fata spre zid. Si eu îi spun înca o data: „Willst du nichts sagen?" (tr. „Nu vrei sa spui nimic?", n.n.). N-a vrut sa spuna nimic. Atunci politrucul trage în sus putin peste capul lui. Si el de-acolo: „Heil Hitler!" Când o spus asta, acum-am crezut ca o sa descarce toti armele în el. Dar nu, l-o înjurat de mama si-mi spune mie sa ma duc sa-l întorc si sa-i spun, tot asa, în germana, ca si ei au oameni care mor pentru Stalin. De-abia l-am întors, de-abia o stat în picioare. L-au dus înapoi în lagar, la gramada cu noi. Dupa un timp, ma întâlnesc cu el si mi-o spus ca o fost prins si dus în lagar. Mi-o mai spus ca, daca era la ei, la armata germana, precis îl omora pe unul care striga: „Heil Stalin!", adica „Traiasca Stalin!". „Se vede ca rusii sunt, totusi, altfel", spune el. Asa o fost în legatura cu chestia asta. Nu l-o omorât, chiar daca o strigat: „Heil Hitler!". Acolo am trait asa, vorba ceea, ca un ceas. Nimic nou, nimic vechi, aceeasi situatie.

- Cum a fost întoarcerea?

- Întoarcerea a fost asta: n-am stiut noi ca mergem acasa, am crezut ca ne duce acolo, unde-i mai mare nevoia de lucru, în Siberia. Totdeauna asa ne gândeam: „Ne baga într-o noapte si ne duce." Când am ajuns la Cernauti, am spus ca mergem acasa. Apoi am ajuns la Focsani si gata. Era o bucurie… Ne-o dat asa, câte o hârtie, ca suntem eliberati, ca sa nu platim trenul. Acolo, la Focsani, am primit mâncare. Care-o avut semnul S.S., n-o fost eliberati. Armata germana era S.S. Lor le punea semnul pe piele cu ceva ascutit, un vârf de cutit sau ceva. Semnul o ramas. Ei n-au fost eliberati, o ramas acolo. De la Focsani am mers acasa, la Satu-Mare. De-acolo am venit aici, la Episcopia din Timisoara, sa vorbesc cu-ai nostri, ce sa fac. Prima data, asa cum v-am mai spus, am fost învatator. N-au fost învatatori, au cazut pe front. Au fost si învatatori din Iugoslavia.

- Cum v-ati cunoscut sotia?

- Eu eram la Bazias învatator si-a mea cucoana era învatatoare la Socol, în apropiere de Bazias. La Bazias am avut unsprezece elevi. Acuma nu stiu daca sunt patru, cinci copii. Populatia nu mai este atâta, au plecat multi. Da, la Socol am cunoscut-o. Atunci m-am uitat la ea ca mâtu-n lapte. Asa m-am uitat la ea. Eu mergeam des în comuna Socol, pentru ca acolo era piata si puteam sa-mi iau tot ce-mi trebuia. În Bazias am stat în cladirea manastirii. Acolo o fost o femeie, sotia celui care a avut grija de cladire, ea era ucraineanca si eu cu ea vorbeam ruseste. Ea m-o tinut asa, ca pe copilul ei, asa m-a tinut. Am mers la Socol la piata si acolo m-am cunoscut eu cu cucoana mea. Ea o avut înca doua surori mai mari ca ea, saracele, nu mai sunt în viata. Noi ne-am casatorit în februarie ’47, avem peste 50 de ani…, da.

- Vorbiti-mi despre familia dumneavoastra.

- Fratele meu, Mihai, care si astazi este în viata, e mai tânar ca mine cu trei ani. Si el e veteran de razboi ca si mine, însa n-a fost în lagar. A fost pâna în Cehoslovacia, Germania, cu armata noastra. El locuieste în comuna mea natala, are casa lui. Si eu am avut casa, dar am vândut-o.

Mosul meu, Rosici, e din Varias. A venit ginere în casa, la Satu-Mare, unde s-a nascut mama mea, Darinca. Parintii mamei mele, bunicii mei, au plecat în America. Ea o fost înca mica atunci. Si acolo a facut scoala primara, numai în engleza.

- Unde?

- În Cincinati. Au plecat acolo la lucru. Tata o mers, si el, de tânar, la Detroit. S-o dus sa câstige ceva acolo. Când o venit înapoi, s-o casatorit, m-am nascut eu si cu fratele si, dupa aia, s-o mai dus înca o data. La Detroit o lucrat, dar el o fumat… Si bunicul meu o fumat. Când s-o dus la Detroit, o lucrat la Ford. Si acolo i-o spus seful lui, adica boss, ca, daca fumeaza atâta, n-o sa poata sa-l plateasca prea mult. Si s-o lasat de tigara, ca sa primeasca banii. Si ei, parintii, când o vrut sa se înteleaga ceva, fara sa stim noi, fratele meu si cu mine, or vorbit numai în engleza. Si socotelile numai în engleza le faceau. Mama o facut acolo scoala primara. Ei s-au casatorit aicea, în România. Dupa ce au venit de acolo s-au cunoscut.

- Dumneavoastra n-ati învatat engleza?

- Nu, nu, nu mi-o placut, pentru ca una citesti, alta scrii si cu totul altceva vorbesti. Asta e engleza. În limba germana „ei" se citeste „ai" si „ie", „i", sunt câteva diferente, dar în engleza…

- Cum se numeau parintii dumneavoastra?

- Tata Velimir iar mama Darinca. Bunicul din partea mamei se numea Arsenie Rosici, iar bunica Zorca Rosici. Din partea tatalui, bunicul se numea Misa Cacic, iar bunica Marina.

- Cum se numeste sotia dumneavoastra?

- Angelca Cacic. În cartile „Grünbuch", în timpul Austro-Ungariei, numele meu, Cacic, o fost asa: „Kaczsicsty". Când o veni România aici, în Banat, mi-o pus Cacic si-o scurtat tot acolo. Am un extras de la cartea de nastere si acolo e Cacig, cu „g" la urma. E gresit.

Dupa ce s-au casatorit parintii mei, tata o plecat înapoi în America si-o stat cinci ani acolo. In ’27 s-o întors, deci în ’22 o plecat. Dar prima data când o mers, o stat sapte ani. O fost si el în razboi, în primul, o ajuns pâna în Galitia, asta-i în sudul Poloniei. Da, da, o facut razboi si el.

- Cu ce s-a ocupat bunicul dumneavoastra în America?

- Lucra la o fabrica de tigari. Când o venit acasa, o cumparat un plat mare. Cultiva porumb si, printre rândurile de porumb, punea tutun. O avut cutitul lui pentru tutun si lemnul acela pe care taia, scândura aia. Tot o fost a lui, ceva special, si numai el o taiat. O avut un nepot la Bátánia, asta-i în Ungaria, si el de-acolo îi trimitea foitele de tigari. Asa un pachet, pe care l-a avut un an întreg pentru tigari. El nu cumpara tigari, nu, nu. Nu se suia în caruta pâna nu aprindea tigara. Dar totusi, le-o lasat. Eu n-am fumat. Nici când am cazut prizonier. Se mirau acolo ca nu fumez. Ei spuneau ca omul trebuie sa fumeze. Mi-o dat tigari, dar le-am dat la oamenii mei. Am mers la lucru, mai ales acolo unde erau nemtii, care or fost mai specialisti putin si care faceau masinile alea ce le legau la curent si cu care ridicau tot absolut. Faceau macarale, orice faceau. Si rusii erau tare multumiti pe chestia asta. Eu eram cu ei, acolo. Stiam si rusa, si germana. Am facut acolo atâtea, si atâtea. Erau prizonierii germani, m-am înteles bine cu ei. Ei erau tehnicieni, ce sa spun… Faceau niste lucrari acolo, de-i uimeau pe rusi. Am ridicat mult ce-o fost distrus de razboi. Ei au mai ramas acolo.

- Aveti copii?

- Da, doua fete am. Fata mare, Draga, si alta mai mica putin, Iadranca. Ea e în Germania la Hamburg, cu Titus. O fost acum vreo saptamâna la noi, o stat zece zile. Baiatul ei e aicea, e în clasa a unsprezecea, Goran.

- Când au plecat în Germania?

- Demult, de paisprezece, cincisprezece ani au plecat. Am fost si eu la ei, la Hamburg. Ea lucreaza acolo la un azil de batrâni. Eu n-am fost în Franta, Spania si Anglia, în rest cunosc toata Europa. Nu exista tara mai bogata ca România. Este, nimic de zis, si tehnica si de toate, da’ nu este… Nu exista tara mai bogata ca România, însa toti trag de la noi. Da’ nu mai zic nimica de politica. În Germania e mai altfel. În Olanda, Belgia, e un aer mai nemtesc, mai…, cum sa spun, germanic. Am fost si în Suedia, la Marea Adriatica, în excursie, prin Ungaria…

- Când ati fost?

- Când eram student, la Sremschi Karlovti, plecam în excursie cu scoala. Si prin Rusia am fost, pâna la Volga, în Odessa, Ucraina. Am ajuns si la Moscova. Dar, în iarna asta, în ianuarie, o fost în partile alea la est de Moscova, cincizeci si sapte si saizeci de grade minus. Pâna acuma n-o fost asa ceva. Nu s-a înregistrat asa ceva. Spun chiar oamenii lor de acolo. Ei acolo mai rezista, ca acolo s-au nascut, au crescut, dar noi, si la patruzeci si trei de grade sub minus, am stat numai înauntru.

- Cum a fost viata de student?

- A mers, a fost mâncare. La teologie erau si rusi, si sârbi. Parintii lor au venit în Iugoslavia, dupa ce s-a terminat primul razboi mondial, nu o vrut sa ramâna sub comunism, o venit în partile astea. O fost multi care n-o vrut sa ramâna sub comunism. Da, da. Dar acuma, la batrânete, îmi pare rau ca am ajuns timpurile astea. Sa se spuna, din punct de vedere stiintific, ca suntem un fel de animale pe pamânt, ca ne tragem din animale. Suntem vietati, dar înca omul e stapânul pamântului. Asa spun oamenii de stiinta, ca acum cincizeci si patru miliarde de ani s-a facut tot ce vedem din nimica. Weber, un savant german, spune asta. Ascult la radio, Frankfurt am Main. El se bazeaza pe uraniu.

- În ce limba vorbiti în familie?

- În sârbeste. Iar acuma, de când avem ginere românas, Radu, el nu stie sârbeste, mai vorbim si în româneste.

- În ce ani s-au nascut copiii dumneavoastra?

- Draga în ’49 si Iadranca în ’51.

- Cum ati învatat limbile straine?

- Din copilarie am învatat svabeasca, la noi erau svabi în comuna. La teologie am avut profesori are au predat limba germana si ala nu a vorbit cu noi decât în germana. Este diferenta între germana si svabeasca, nu mare, da’ este diferenta. La limba rusa am avut un profesor din Rusia, care o vorbit cu noi numai în ruseste la ora de rusa. Asta era la liceu. Si, când venea la internat, întotdeauna o vorbit numai ruseste. Ne spunea ca, atunci când se schimba situatia din Rusia, sa mergem sa fim si acolo preoti. Maghiara am învatat-o aicea. Aici, la biserica, este o calugarita din Ucraina. Eu cu ea numai ruseste vorbesc. Si ea îi atâta de bucuroasa când ma vede. Stie si româneste. Parintii ei sunt din Bucovina. Ea are peste cincizeci de ani.

- Când ati fost pentru ultima oara în Iugoslavia?

- Anul trecut, dupa Kosovo. S-a distrus mult acolo. Acuma numai apasa pe buton si bombele Antrax omoara toate vietatile, fara sa distruga. Asta este.

- Cum e poporul sârb?

- Sârbul are încredere în el. „Sa te bazezi pe tine însuti, nu pe puterea calului." Asta este o zicala populara si astazi. Asta este o zicala populara. Si astazi tin ei unul cu altul. O reparat ei acolo ce o fost distrus de atacurile astea.

- Este vreo diferenta între calendarul ortodox sârb si cel românesc?

- Da, sunt treisprezece zile diferenta. Noi tinem calendarul vechi, suntem cu treisprezece zile în urma fata de calendarul românesc. Dar tot aceleasi sarbatori sunt. Noi avem o sarbatoare de sfintire a animalelor de Sf. Ilie. Mergeam cu totii lânga sat, este fântâna, si se adunau acolo porcii, oile, vacile, caii, de toate. Atunci se face rugaciune pentru toate animalele si sfintirea.

- Sunt sârbi în Timisoara?

- Sunt multi care-o venit de la sate. Da’ înainte n-o fost atâtia. Dupa razboi au venit multi, când cu colectivizarea. Da, da... Eu, cât am servit la biserica, n-am cerut de la nimeni sa-mi plateasca atâta sau atâta. Unsprezece ani sunt de când sunt pensionar, dar nu ma las. Oriunde trebe, eu ma duc, si la biserica, si în alta parte. În 2 august se împlinesc cincizeci si trei de ani de când am tinut prima slujba si pâna pot sta în picioare tot fac slujba. În general, sunt bine cu toti, nu doresc sa fac nici un rau la nimeni si nici sa spun cuiva ceva rau, pentru ca am petrecut mult în viata.

- Nu mi-ati povestit nimic de Baragan.

- Acolo o fost si socrii, la Fetesti. M-a trimis, în mod oficial, episcopia noastra acolo, sa-i înscriu pe nascuti, pe cei care au murit. Am facut si slujbe acolo, am sfintit case. Asta a fost.

(Interviu realizat de Adrian Onica, in 10 iulie 2000, la Timisoara, cu Milivoi Cacic, etnic sarb, n. 1920, la Satu-Mare, jud. Arad. Interviul face parte din arhiva Fundatiei „A Treia Europa".)

Stefan Jancik




Despre slovacii din România nu se poate vorbi ca despre un întreg. Desi slovacii, in marea lor majoritate, traiesc în localitati rurale, aici s-au creat mai degraba niste „insule" locuite de slovaci, deosebindu-se între ele prin mai multe elemente. Rezultatele cercetarii au aratat ca, în procesul evolutiv al culturii slovacilor stabiliti în diferite regiuni ale României, se manifesta ample deosebiri. Un rol important in formarea culturii lor, dar si in parcursul vietii fiecarui individ, l-a avut nu numai mediul geografic în care s-au stabilit colonistii, dar si mediul economic si social la care au fost nevoiti sa se adapteze. De exemplu, in satele bihorene pe care le-au intemeiat, ei au ramas aproape izolati de celelalte etnii. Aici, din cauza lipsei drumurilor de acces, influentele exterioare au patruns doar cu greu. Nadlacul (judetul Arad), care, înainte de venirea slovacilor a fost locuit de sârbi si români, este, astazi, un oras multietnic. Aici slovacii au fost si sunt într-un contact permanent cu alte nationalitati. Pe lânga biserica si scoala, care au avut un rol foarte important in formarea acestei comunitati, o influenta considerabila a avut-o si acest tip de convietuire multietnica.

Una dintre legaturile de baza ale unificarii populatiei din cadrul acestor localitati a fost munca în agricultura care, în afara faptului ca era principala sursa de hrana, forma legaturi strânse între locuitorii aceluiasi sat, ei fiind dependenti de ajutorul reciproc. O influenta foarte puternica, ce si-a lasat amprenta în sufletul oamenilor, a avut-o procesul de colectivizare, prin încalcarea drepturilor omului, prin nerespectarea problemelor de tip social si psihologic. Aceasta situatie s-a oglindit si se oglindeste puternic si astazi în viata fiecarei persoane din comunitate. Prin colectivizarea fortata, s-au încalcat credintele si convingerile lor, propriile sisteme de valori. Este interesant de urmarit, in special la generatia mai vârstnica sau la satenii din zonele necolectivizate, atitudinea fata de pamânt. Pentru slovaci, pamântul nu înseamna doar bogatie, proprietate, ci si respect. Generatia mai tânara, care a intrat în contact mai apropiat cu pamântul doar dupa restituire, nu a mai dobândit fata de pamânt legaturi sentimentale. Pentru aceasta parte a comunitatii, pamântul reprezinta doar o valoare strict materiala.

Legaturile cu comunitatea locala, in care fiecare individ si-a petrecut copilaria sau, uneori, chiar întreaga viata, se formeaza trecand prin sistemul familial, în care fiecare se dezvolta si traieste. In viata fiecaruia se oglindesc toate problemele mai importante prin care a trecut propria familie.

Rezultatele comparatiei declaratiilor date de subiecti indica o gama variata de elemente comune, apartinând aceleiasi comunitati locale, dar, în acelasi timp, evidentiaza si multe deosebiri, care difera de la om la om. De aceea, povestea vietii fiecarui individ este unica. Nu am reusit sa aleg nici un interviu „etalon", care sa reprezinte viata minoritatii slovace în general, sau care sa fie caracteristic si tipic pentru întreaga noastra comunitate. Povestirile vietii subiectilor sunt declaratii subiective, care sunt reprezentative pentru persoanele intervievate.

Subiectul ales pentru prezentul volum, Stefan Jancik si-a început cronologic povestea vietii, cu date fixe, punând accentul pe descrierea anilor de scoala. Pe parcurs, în aceasta povestire începe sa se simta parca o retraire a anilor tineretii, cele spuse nu suna doar ca o simpla biografie a unei persoane oarecare. Stefan Jancik intra în amanunte si povestea lui primeste, treptat, „culoare", contopindu-se cu mediul în care s-a desfasurat interviul: o camera care a creat, într-un fel, mediul perioadei în care s-au întâmplat cele povestite. O camera în care am înteles mai bine decât oriunde povestea vietii acestei familii, o camera în care se oglindeste personalitatea domnului Jancik, o camera care, într-un fel, face parte din viata lui. O încapere mica, probabil cea mai mica dintre cele aflate în casa lor mare, cu peretii plini cu fotografiile stramosilor sai, o încapere primitoare, cu mobila mai veche, unde si un strain se simte ca acasa.

Povestirea sa, desi, într-un fel, da impresia ca baza amintirilor sale din copilarie se sprijina pe anii petrecuti la scoala, pune accentul pe cele mai frumoase amintiri legate de parinti, bunici si strabunici, care, în mod direct sau indirect, au contribuit la formarea vietii lui, la cresterea si educarea lui. Spre toti acesti oameni, dar mai ales spre bunicul si tatal sau, domnul Jancik priveste cu mândrie, pentru ca datorita lor a ajuns ceea ce a încercat sa ramâna pe tot parcursul vietii sale: un om harnic, ducând o viata cinstita. In ciuda problemelor cu care familia sa a fost nevoita sa lupte, domnul Jancik, care la vârsta de saptezeci si opt de ani beneficiaza de o memorie foarte buna, este un om mândru de familia sa, de munca sa, de toate cele pe care le-a obtinut el sau stramosii lui prin fortele proprii.

La plecarea mea din aceasta casa am avut impresia ca cele povestite formeaza doar o particica din cele ce ar putea sa-mi povesteasca si ca povestea vietii sale este lunga, mult mai lunga decât ceea ce va fi prezentat în urmatoarele rânduri.

S. L.

 

„Pe mine, ca minoritate slovaca, m-au pus sa recit poezia Sunt român"



- Ma numesc Jancik Stefan, sunt unicul copil, fiu al parintilor mei, Stefan si Susana, nascuta Juhas. M-am nascut la 9 octombrie 1922. Ce copilarie am avut pâna la vârsta de trei ani nu tin minte. Dar, în ziua de 3 octombrie, mama mea m-a îmbracat frumos, m-a luat de mâna si m-a dus la gradinita. Sincer sa fiu, si nu condamn pe nimeni, nu multi copii au fost atunci la gradinita. Din diferite motive. Ce au fost, au fost copii ai intelectualitatii de atunci, din Nadlac, al unor meseriasi, printre care am fost si eu. Am fost un copil viu, zburdalnic si, asa cum se spune, cazut pe picioarele mele. Acest timp a durat trei ani de zile, pâna la vârsta de sase ani, când a fost sarbatorirea terminarii anului gradinitar. Pe mine, ca minoritate slovaca, m-au pus sa recit poezia „Sunt român". Daca nu va supar, o recit: „Sunt român, român voi fi,/ Pâna lumea lume-o fi./ Pentru tara, pentru neam,/ Bucuros dau tot ce am./ Dau si sânge, dau si viata,/ Dau si-avere cu placere/ Caci nimic nu-i mai frumos,/ Mai placut si de folos..." Puncte, puncte, mai departe nu mai tin minte. Si cu aceasta, perioada mea de gradinita s-a terminat, fiindca am fost cam neastâmparat, s-au cam saturat la gradinita cu mine.

Neavând ce face, parintii mei, cu mine, m-au dat la clasa întâia, dar, dar..., dar nu mi s-a înscris anul. Si la scoala am fost tot asa ca la gradinita. Neastâmparat. Un fost domn învatator, Gheorghe Bencík, la sectia slovaca, foarte bun învatator, facut din taran. Tot aceasi situatie o fost dupa primul razboi mondial ca si acuma, dupa al doilea razboi, ca a fost nevoie de cadre. Si s-au facut, din fel si fel de persoane, dascali foarte buni. Si n-a vrut sa ma pedepseasca cu facaletu, cu batu’. Si în clasa a fost un dulap numai cu trei picioare. Din cauza ca al patrulea a putrezit. M-a asezat sus pe dulap si trebuia sa stau foarte cuminte. Fiindca daca ma miscam cumva, se clatina si puteam sa ma rastorn cu dulap cu tot. Si, la un moment dat, saturat, asa, pe acest dulap am strigat: „Sar!" Si atunci m-a luat domnu’ profesor. Si am stat eu vreo zece minute linistit, dar dupa aceea..., no...

Azi asa, mâine asa, a trecut anul, am terminat, a trecut si vacanta si a venit vremea normala pentru a ma înscrie în clasa întaia. Eu eram deja aproape un fel de sef între copii, ca eu am stiut deja materialul din clasa întâia. A trecut clasa întâia, a venit clasa a doua, la domnul învatator Oscar Rohác, tot slovac, unde nu pot sa ma laud ca am învatat nu stiu ce minune. Am terminat clasa a doua, am trecut în clasa a treia, tot la un învatator slovac, a fost ciclu de trei clase, la Samuel Kubica, un învatator mai perseverent. Acesti ultimii doi învatatori, fiind si cantori la parohia evanghelica din Nadlac, când le era saptamâna lor de serviciu în diminetile si duminicile, ne-au obligat sa mergem la biserica, fara comentarii. Foarte bine a fost asa cum a fost. Si dupa aceea au urmat orele normale în clasa. Dupa terminarea acestor trei ani de scoala, cu limba de predare slovaca, am trecut la scoala cu limba româna. Nu mi-a fost tot aia. Aci a început greul. Primul învatator, în clasa a patra, mi-a fost domnul învatator Iulian Faur. Il porecleau Lulus. Treaca, mearga si el s-a ocupat mai bucuros de acei elevi, care au mers mai bine decât noi, care am trecut de la sectia slovaca. Dar am trecut, urmând clasa a cincea. Tot la limba româna m-am dus la domnul învatator alt Faur, mai în vârsta, care, spre nefericirea lui si a noastra tuturor, i-a murit sotia, a ramas vaduv si cam nu prea l-a interesat scoala. A trecut anul, eu cu foarte putine lucruri m-am pricopsit.

Vazând tatal meu..., vazând tatal meu ca pe undeva nu e bine, s-a iscat o domnisoara, care a pregatit copii pentru gimnaziu, dar în mod particular. M-a dat tata si pe mine. Cam pe la 25 ianuarie am dat examenele, pe mine m-au înscris la Sânnicolau Mare, în gimnaziu. Un gimnaziu - eu nu am decât cuvinte de lauda asupra lui, dar acest prim an de particular nu mi-a adus multe foloase, chiar am facut corigenta la limba româna, ce mi-a fost asa, un fel de pedeapsa. Toata vacanta de vara am irosit-o învatând limba româna. Dar, spre binele meu. Tot o domnisoara care, cu un an, doi înaintea mea a terminat acest gimnaziu din Sânnicolau Mare, a fost prima premianta la „Tinerimea româna" din Bucuresti la limba româna, desi fiind slovaca, ea s-a ocupat de mine toata vara cu limba româna. Dar, într-adevar, mi-a pus bazele necesare pentru tot restul vietii. Si gramatical, si lectura. Ducându-ma toamna la examen, am luat zece în scris, zece în oral. Chiar mi-a reprosat doamna profesoara Rusovan Smaranda, din Valenii de Munte, care m-a întrebat: „Da’ ce-ai facut de n-ai stiut?" „Pai, dupa cum vedeti, nu din vina mea, din vina doamnei, care s-a ocupat de noi." Fara sa stiu eu, tatal meu, fiind un tata... într-adevar tata, si as reveni putin, i-a dat si bani de cheltuiala, si bani de înscriere, si tot, ca daca termin bine examenele, sa facem turul Timisoara, Arad, Nadlac. Mi-a tradat secretul asta când am fost gata cu examenele. M-am înscris la gimnaziu, ne-am dus apoi la Timisoara, Arad. Ma rog, bucuros si tata, si eu. Asta a fost pe la sfârsitul lui august, începutul lui septembrie, ca la 15 septembrie a început anul scolar.

M-a dus tata la Sânnicolau Mare, m-a dat la internat, un internat exemplar, din orice punct de vedere, al acelor timpuri. Am fost treizeci de elevi, clasele întâia, a doua, a treia, a patra. Cu o cantina minunata. Poate nu ieftina, dar conditiile au fost foarte bune. De scoala, de domnii profesori, numai cuvinte de lauda sunt. Cum am spus mai inainte, acesti domni profesori, dupa primul razboi mondial fiind, mai ales în partile astea, lipsa de profesori români, dar acesti domni profesori toti au fost români, dar învatatori înainte, sub regimul monarhiei austro-maghiare. Unul a fost domnul profesor Lazar Rusovan, al doilea a fost domnul profesor Adrian Tapos, al treilea a fost si domnul director al gimnaziului, Teodor Bucurescu. Sa adaug asa, mare nationalist, patriot, dar, nu a facut nici un fel de discriminare. Deoarece la acest gimnaziu am fost câte nationalitati exista în Banat, toti am fost! Pâna si turc a fost între noi. In clasa întâia am prosperat bine cu învatatura, am luat mentiune, terminând bine, dar, între timp, am apucat ultimul an de cercetasie. La fiecare fine de an, am sarbatorit încheierea anului. Asta a fost prin anii `35, `36, `37, `38, cât a durat gimnaziul pentru mine. Foarte frumoase serbari am facut, serbari de cercetasi. Terminându-se anul, m-am înscris pentru clasa a treia. Cercetasia a fost terminata în România, a intervenit strajeria. Tot o.., o..., cum sa ma exprim, tot o educatie sportiva pentru tineret. Am uitat sa adaug, de aceasta disciplina scolara.

In clasa a doua în data de..., înainte de Craciun, a venit domnul director cu ordinul ministerial ca, astazi, la ora 12, începe vacanta si va dura pâna în data de 7-8 ianuarie, asa ceva a fost, dar de la zece, la unsprezece am avut înca ora de caligrafie. Si sa va spun patania mea. Domnul profesor Lazar Rusovan a fost profesorul a mai multor..., dintre care si caligrafia. Si, stiind ca noi suntem deja porniti spre vacanta, ne-a atras atentia sa fim cuminti, sa stam frumos, pana scrie lectia pe tabla. Eu, asa, mai neastâmparat, mai nerabdator cum am fost, în spatele meu am avut un coleg, care a avut atunci un ceas pe mâna. Sa adaug, nu se nasteau copii cu ceasuri pe mâna, cum se nasc acuma. Si l-am întrebat: „Cât îi ceasu’?" Auzindu-ma soptind, profesorul a pus creta pe masa. „Cine susoteste?!!" Nu m-am uitat în dreapta si în stânga, sa vad cine se ridica în picioare, dar mi-am luat curajul raspunderii. „Eu, domnule profesor." „Da’ ce susotesti?!!" „Am întrebat cât îi ceasu’." „Da’ de ce îl întrebi pe el si de ce nu ma întrebi pe mine?!!!" Si a avut un ceas de buzunar cât o ceapa de mare pe masa! „No, zice, azi nu mai facem caligrafie, dar va spun eu cât îi ceasu’. Dar, înainte, hai afara, Jancik!" M-am dus afara, ei, asa un sut mi-a tras pe fund cu o nuia, numai asa îmi curgeau lacrimile. Si de durere, si de rusine, si de..., si de toate. M-a trimis la loc si ma întreaba: „Ai carnetul de note aci? Da-l încoace." Taie peste nota de purtare ce am avut-o zece, modifica în opt si scrie „corectat diriginte Lazar Rusovan". Eeeei, am crezut ca-mi pârleste obrazul de rusine. „Si stai în picioare!!!" Am stat în picioare si el, din minut în minut, îmi spunea: „Mai sunt zece minute.", „Mai noua minute.", „Mai trei minute.", „Mai doua minute.", „Auzi, Jancik, mai avem un minut. Fii atent Jancik, ca imediat suna." Intr-adevar, soneria a sunat. „Jancik, mai, hai afara!", si-mi mai trage un rând de pedeapsa si zice: „Acuma, eu, de la mine, va mai tin cinci minute." Toata clasa a fost nerabdatoare, dar n-a fost încotro. S-au terminat cinci minute, ne-a urat o vacanta placuta, puteti sa va închipuiti ce vacanta placuta a fost pentru mine... Am venit acasa si tata, curios si el sa vada carnetul de note, se uita si vede peste nota de purtare tras si... „Da’ asta ce-i?!!!" „Pai...", am raspuns eu, cum am raspuns, n-am mintit, dar, când m-am reîntors acasa din vacanta, s-a dus si tata cu mine, la Sânicolau. L-a cautat pe domnul diriginte, care a fost totodata si directorul internatului si-l întreaba: „Domnule profesor, da’ cum si ce?" Zice: „Domnu’ Jancik, fiti linistit, copilul dumneavoastra nu-i baiat rau, dar este neastâmparat. Si pentru asta l-am pedepsit." Ce credeti, ce i-a raspuns tata pentru aceste vorbe? „Domnule profesor, eu va multumesc, bine ati facut ca l-ati pedepsit." Asta a fost raspunsul lui. Nu s-a dus nici la politie, nici la jandarmerie, nici la parlament, nici la guvern. Eu am ramas cu pedeapsa si mi-a servit, cinstit va spun, pentru toata viata. Si îmi mai aduc aminte de aceste vorbe si de aceste pedepse.

Tot în perioada clasei a doua de gimnaziu, am tot insistat. „Tata, cumpara-mi o bicicleta. Cumpara-mi bicicleta." Nu erau ca astazi, în fiecare casa, cinci biciclete în functionare, cinci împrastiate, stricate, poate au fost într-o strada doua biciclete. A fost prin anii `35. No, mi-a promis tata, „Daca vei termina cu bine anul, bicicleta va fi cadou". Zis si facut. Nu pentru bicicleta am învatat dar tata, tinandu-se de cuvânt, în vacanta de Paste ma astepta bicicleta acasa. Si mi-a scris mama sa fiu linistit, sa învat în continuare... Ce bicicleta... In vremea aceea, o firma din Arad umbla miercuri dupa-masa, ca joi sa fie în piata, cu biciclete si cu radiouri. S-a înteles tata cu acest patron, sa aduca o bicicleta, asa si asa. Si, într-adevar, a adus o bicicleta marca Opel, emailata, neagra, cu rotile nichelate, o bicicleta, parca o vad si astazi, cum alta în Nadlac nu a fost. Impachetata în cutie. Direct de la fabrica. Cu cinci mii de lei atunci. In rate.

- Ce a însemnat cinci mii de lei?

- Internatul pe un an de zile a costat sase mii de lei. Ei, am venit acasa, m-a dus tata, unde a fost pusa aceasta bicicleta. Ei, m-am simtit într-al saptelea cer. „No, încearc-o. Avem o curte mare, no, zice, mai încearc-o odata, ca trebuie s-o duca inapoi, ca ti-am adus-o ca sa-ti satisfac dorinta." Ooo... Parca mi-a luat viata. Mi-a cazut bicicleta din mâna si am bufnit în plâns, dar într-un plâns, din care nu m-au putut opri parintii. Asa a fost tatal meu, mai vesel la fire, dar dupa aceea m-au convins, cu facturi, ca bicicleta e cumparata. Insa viata bicicletei la noi a fost cam scurta. A venit mobilizarea, rechizitia si la 1 septembrie 1939 au rechizitionat-o si mai mult nu am vazut-o. Am ramas fara bicicleta. Astea au fost timpurile, asta a fost razboiu’.

Bun. S-a terminat clasa a doua, am luat mentiune, în clasa a treia am mers iarasi bine, am luat mentiunea întaia eu, în clasa a patra am mers si mai bine, am luat premiul doi si, cu asta, pentru mine, gimnaziul s-a terminat. S-a terminat pentru cauze obiective. Parintii mei si-au primit partea lor de pamânt.

- Parintii au fost tarani?

- Tatal meu a fost simplu meserias mecanic. Dar a fost fiu de taran si mama mea la fel. Si au primit partea lor de avere, de la parinti, si a început gospodaria, agricultura si la noi. Si când am venit din Sânnicolau Mare acasa, ma întreaba tata foarte concret: „Ce vrei de-acum înainte? Studii sau ramâi acasa?"

Si am ales sa ramân acasa. Poate bine am ales. Din diferite motive. Si am început în agricultura. Puteti sa va închipuiti ce agricultor am fost eu, fiu de meserias, domn venit de la gimnaziu, una, alta. Dar m-am acomodat si am mers. Dar, spre nefericire, au început timpurile grele. Asta în primavara, vara lui 1938 am absolvit eu gimnaziu’.

Si, în `39, în primavara, a sunat mobilizarea militara în România. Cu ce s-a început? Cu concentrarea rezervistilor, cu rechizitionarea cailor, a carutelor, a multora si a multora. Si tot mai greu, tot mai greu, ca mi-a venit si mie rându’ sa fiu recrutat, ca în 1943, la 1 aprilie, sa fiu recrutat la unitatea de Grupul pompieri Bucuresti. Eu atata dorinta am avut sa ajung în Bucuresti si nu am avut ocazie si uitati ce ocazie mi s-a ivit, ca sa fac armata la Bucuresti. Si armata nu chiar asa de stralucita. Fiind deja România în razboi, la acea data, a început sa se simta saracia, lipsa si una, alta. Ca sa termin cu bine perioada de instructie trei luni de zile. Dupa aceea a urmat un concediu de vreo patruzeci de zile. Intorcându-ma înapoi, la Bucuresti, am mai facut o instructie, de cinci, sase saptamâni. Dar asa instructie, ca n-a fost nici perioada de recrut. Si dupa aceea, multumind gimnaziului, am ajuns la un birou, curier. Aici a început militaria asa, mai domneasca, pentru mine, care a durat pâna în 1946, iunie, iulie.

- Ce s-a întâmplat dupa terminarea razboiului? V-ati întors acasa?

- Dupa terminarea razboiului, m-am eliberat. Au fost zile foarte, foarte grele, în perioada armatei. Bombardamente, alarme, saracie, foamete etc., etc. Venind acasa, gospodaria taraneasca a mers cum a mers. Sincer sa fiu, deja am avut o fata, sa spun asa, poate aleasa pentru viitoarea sotie. Si, într-adevar, s-a si întâmplat sa ne casatorim, în anul 1947. La 4 mai. Dar tot mai grele si mai grele vremuri, comunismul a început sa apese umerii taranilor. In 1948, tatal meu a fost închis, în arest. Motivu’? Chiabur, sabotaj etc., etc.

- Ce avere a avut?

- Tatal meu a avut, cu mama mea, douazeci si sapte de hectare de pamânt si o garnitura de batoza, de treierat cereale. Asta a fost. Dar a fost un om harnic, un om care si-a stiut meseria, un om care si-a iubit meseria, un om harnic, sa spun asa. Tatal meu, desi fiind fiu de taran, el a învatat meseria, dar a învatat-o, n-a furat-o. Si, dupa ce a terminat ucenicia, a plecat în lume sa se specializeze. Din care perioada a ajuns si la Budapesta, unde a lucrat câtiva ani de zile, care a însemnat foarte mult ca scoala, pentru viata lui.

Dupa casatorie, ce urmeaza? Familia, copiii. In 1947, la 27 noiembrie, ni s-a nascut fiul, care este, exista, este casatorit, are doua fete mari. In 1952 ni s-a nascut fiica si pot sa adaug ca, pân-aci, în familie, între verisorii nostri, nu a fost fata. La noi a aparut prima fata în familie, care a fost cu bucurie primita în sânul familiei. Insa timpurile, din punct de vedere mai ales economic, au venit foarte grele asupra noastra.

Tata, în trei serii, a fost întemnitat, unde si-a pierdut si sanatatea. S-a întors, saracu’, viu acasa, dar bolnav. Dupa aceea, a fost operat la stomac si multe, multe nacazuri. A mai trait pâna-n 1972. In iunie, când si-a dat duhul, si a murit. Iar noi ne-am chinuit, asa cum ne-am chinuit, a venit întovarasirea agricultorilor, ne-am întovarasit.

Aia a fost de scurta durata, dupa aceea a venit... colectivizarea, ne-am colectivizat, am pierdut totul si eu nu prea am avut ce cauta în aceasta colectivizare, i-am privit asa, mai..., mai deocheat. Dupa aceea, am cautat si m-am angajat la fostul SMT din Pecica, ca pontator. Pentru mine, pontatoria asta a fost asa, o jucarie. Am fost stapân pe matematica, pe masurator, pe una, alta. Am dus-o foarte usor. Insa, din cauza ca am fost cine am fost, am avut un salar de mizerie si am trecut, atunci, la Intreprinderea Agricola de Stat, un fel de brigadier, tehnician, una, alta, cu salar mic, fiind acel, cine am fost. Ca, în 1972, între timp m-am îmbolnavit de hepatita, am suferit cu ficatul si, atunci, am rugat pe fostul domnu’ inginer-sef de-atunci sa-mi faca rost de un servici mai usor, ca ma prapadesc, umblând cu remorca pe drumuri. M-a înteles si n-au trecut, cred ca, nici doua saptamâni, când mi-a comunicat ca luni dimineata sa ma prezint, ca voi ocupa un alt servici. De-aci m-am facut manipulant de carburanti lubrefianti, la depozitul de carburanti al I.A.S.-ului, unde am muncit treisprezece ani de zile, când, în 1984, la 1 octombrie, am iesit la pensie. De când sunt la pensie, am împlinit ieri, alaltaieri, saisprezece ani. Sanatos si mai putin sanatos, dar, slava Domnului, merg treburile.

Si vreau sa va mai spun de ce m-au botezat Stefan. In multe familii din Nadlac asta a fost o traditie, sa se mosteneasca nume de botez din tata-n fiu. Din câte sunt eu documentat, stiu ca, vorbesc dupa familia Jancik, strabunicul meu a fost Stefan Jancik, care s-a nascut la 20 august 1845 si a murit la 7 februarie 1915, de saptezeci de ani. De strabunica nu am documentatie, nu pot sa vorbesc nimic. De-aci, din aceasta casatorie, au fost trei baieti si doua fete. Bunicul meu, fiind cel mai în vârsta, tot Stefan Jancik, nascut în 10 mai 1867, mort la 2 octombrie 1942, de saptezeci si cinci de ani. Il tin minte foarte, foarte bine. Un bun gospodar, un om foarte perseverent, un om care, pe lânga averea pe care a avut-o, a avut timp sa se ocupe si de parohia evanghelica din Nadlac, fiind, în anii de razboi, si subprimar la Nadlac, dar de gospodaria sa nu a uitat. Cea mai mare satisfactie si placere a fost cresterea cailor. S-a vorbit ca a fost primavara in care au fost sapte mânji, unu’ mai frumos decât celalalt. Dupa multa, multa truda si perseverenta, dupa un cal bine crescut, reusit, la vârsta de trei sau patru ani, s-a cumparat un jugar catastral de pamânt. Deci mai bine de un hectar de pamânt pe doi cai de astia. Si atunci vine cineva si se întreaba: „Da’ cum a facut averea?" Nu a facut-o într-o noapte, cum se face acuma, dar în multi, multi ani, cu multa perseverenta si cu multa multa truda. Cai foarte, foarte frumosi, printre care, în anul 1926, a luat parte la expozitia de animale din Timisoara, unde a fost prezent si Majestatea Sa, regele Ferdinand al României si s-a oprit în fata acestui armasar, a lui bunicu’ meu si, împreunându-si mâinile, a rostit: „Dar cum l-ati putut creste asa de mare si asa de frumos?!" Ca municipiul Timisoarei sa-l cumpere cadou pentru Maiestatea Sa, regele. Asta a fost adevarul. Sotia bunicului meu a fost Maria Lauko, nascuta la 2 februarie 1870, moarta la 26 ianuarie 1941, de saptezeci si unu de ani. Aceasta casatorie a fost cu doi fii si doua fete. Tatal meu a fost cel mai mare dintre baieti. Pe nume, tot Stefan Jancik, care s-a nascut în 4 martie 1895 si a murit în 24 iunie 1972, de saptezeci de ani. A fost casatorit cu Zuzana Jancik, nascuta Juhás, din care casatorie sunt eu, care m-am nascut la 9 octombrie 1922.

Avându-ma deja pe mine, ocupându-se de mine, prin anii când am împlinit eu vreo patru, cinci ani, într-o dupa-masa, spune mamei mele: „Mama, îmbraca-l pe Pistika, sa mergem sa ne barberim." „Sa ne barberim!!?" Zis si facut. Peste câteva case a fost frizeria. Am ajuns acolo, eu umblam p-acolo. Tata purta mustati, eu am vrut sa-i barbiereasca si mustatile, mi-a promis domnu’ frizer, dar nu a rezolvat aceasta problema. Tata a ramas, în continuare, cu mustati. Dupa ce a fost gata de barberit, spune: „Stii ce, Pistica? Hai sa mergem la restaurant, la un sprit." Am ajuns la un restaurant, era un restaurant unde se duceau, sa spun asa, intelectualitatea comunei Nadlac. Dar se mai pierdea acolo si tata. Era bine cunoscut. Si vine chelneru’, comanda doua sprituri, a tras cu ochiul catre chelner, chelneru’ a înteles despre ce este vorba, i-a adus tatalui un sprit adevarat si mie, un sirop cu zmeura. Si unul rosu, si altul. Tata-si apuca paharul, îl duce la gura, dar eu îl opresc, sa ciocnim. Si lumea ne observa. Am ciocnit, am baut, dupa aceea într-un hohot de râs lumea îl felicita pe tata: „Domnu’ Jancik, ce baiat reusit ai". Desigur, i s-a marit inima, când a vazut si a simtit ca si altii ne observa, mai ales comportamentul meu.

Tata a fost si vânator. Unul dintre vânatorii buni. Stia sa împuste prada. Mai ales, a avut placerea sa împuste zburatoarele. Primele zburatoare care au venit au fost ratele, care au fost destul de multe la Nadlac, deoarece jur, împrejur, comuna Nadlac a fost împrejmuita de balti, unde erau multe, multe rate. Când ma ceream si eu, nu ma lasa tata acasa. Nu erau cizme de guma! Descult, prin balti, dar ma rog, placerea. La 15 septembrie a venit sezonul potârnichilor. Asta a fost ceva mai placut. Potârnichile erau multe, multe la Nadlac. Tin minte, ne-am dus la vânatoare doi vânatori si noi, vreo doi copii. Saptezeci si doua de potârnichi au împuscat acesti doi vânatori într-o dupa masa. Va închipuiti ce a însemnat asta.

- Ce au facut vânatorii cu atâtea potârnichi?

- A fost aci un evreu, Friedmann, care le achizitiona. Drept la el le-am dus, spre vânzare. Si-apoi câte vânatori nu s-au facut!! S-au facut asa numite goane, sau vânatori în comun. Hotarul Nadlacului fiind mare, a fost cazul ca am plecat seara la salajul bunicului meu, unde am înnoptat, ca sa fiu la jumatatea drumului unde trebuia sa ne întâlnim dimineata. Acest bunic, vorbesc de tatal mamei mele, care a stiut de programul acesta, a dat comanda la salaj sa se pregateasca si ceva de cina. Si de cele mai multe ori mergea si domnul parinte Bujna cu el. Asa papricas de cocos mâncam aci..., si azi îl mai tin minte. Si apoi, cu noaptea în cap, ne-am dus la vânatoare, unde toata ziua, marsaluind pe jos, pe holda, pe bulgari, mai înghetat, mai noroi, s-au împuscat multi iepuri. Si ajungând, seara, înapoi, obosit nu mi-a trebuit nici cina, nici nimic, m-am culcat si am dormit.

Eu m-am casatorit în anul 1947 cu domnisoara Elisabeta, nascuta Bartolomej, din care casnicie sunt doi copii, fiul mai mare tot Stefan, care are doua fete, deci numele de Stefan s-a pierdut. Fiica noastra, maritata cu Vasile Râmniceanu, la Bucuresti. Au doua fete mari, una cu facultatea terminata si una care a început facultatea.

(Interviu realizat de Silvia Lehoczká, in 2000, la Nadlac, cu Stefan Jancik, etnic slovac, n. 1922, la Nadlac.)

 

Miroslava Lemni
 
 

„Locuind intr-un oras cosmopolit, se vorbeau curent cinci limbi"

- Ma aflu in casa doamnei Miroslava Lemni, o doamna ucraineanca, cu care ne intalnim cu drag si ascultam povestile dansei. Pentru ca si povestitul e o arta, doamna Slavca, cum ii spunem noi, atunci cand ne povesteste, simtim ca suntem acolo, ca petrecem, si noi, ca suntem in toiul actiunii. De aceea, as dori ca astazi sa ne spuna cateva lucruri, intamplari din viata dansei, interesante, poate, pentru noi, poate pentru altii.

- Ma cheama Lemni Miroslava, Rusnac de acasa. Am fost patru copii la parinti, doua fete, doi baieti, care, impreuna, am trecut prin perioade foarte complicate, fiind nascuti in perioada antebelica. Si ei ii datoram faptul ca azi ne aflam in Bucuresti.

- La ce data v-ati nascut?

- M-am nascut in 1930, in 15 decembrie, la Cernauti, care, in vremea aceea era in Romania Mare, astazi in Ucraina. Sunt de religie ortodoxa si de etnie ucraineana.

- Ce pregatire scolara aveti?

- Am absolvit A.S.E.-ul in 1955, am lucrat in comert exterior, m-am pensionat mai devreme... Copilaria am petrecut-o, din cate imi amintesc, dinainte de cinci ani, dar la cinci ani imi amintesc ca eram luata de parinti la concerte si teatru. In acest fel mi-am dezvoltat nivelul cultural pe o anumita directie. La sapte ani am inceput sa cant la vioara, la zece ani la pian. Deci, s-a dus o viata culturala in casa, se canta foarte mult. Principalul nostru cantec il cantau toti, in cor. Se spunea de mine ca am o ureche muzicala absoluta, motiv pentru care si profesorul a facut afirmatia ca eu reuseam sa fac intr-o jumatate de an ce altii reuseau intr-un an.

Apoi a intervenit ocuparea Bucovinei, dupa care am intrerupt lectiile, fiind plecati in Germania, de unde urma sa revenim in Romania. Pentru ca bunicul plecase, cu patru zile inainte de a se ocupa Bucovina, la bai, iar tata, fiind mobilizat din `39, cu ocazia ocuparii Poloniei de catre germani - toti barbatii apti de serviciul militar au fost mobilizati, fiind foarte aproape de granita Cernautiul - in felul acesta s-a intamplat cu noi, in `40, cand s-a ocupat Bucovina, sa ramanem izolati. Tata a plecat, s-a retras cu regimentul in Regat, cum se spunea, bunicul a plecat, fara sa stie ce evenimente vor surveni, la bai, iar noi, cu mama, am ramas. Mama in oras si noi la tara, deja intrasem in vacanta.

- Ce s-a intamplat cu ceilalti frati?

- Ne-a dus cu o saptamana inainte la tara si, deodata, a venit mama, sa ne ia de acolo, cu spaima mare. Ne-am retras, n-a mai vrut nimeni sa mai plece, pentru ca stia ca drumul spre tara era exact pe acel drum unde urmau sa vina tancurile rusesti si le era frica sa nu-i impuste. Toata lumea se retragea in case si, cel pe care mama l-a angajat, a trebuit sa-l plateasca de trei ori mai mult, numai ca sa mearga cei sapte kilometri si sa ne aduca in oras. In clipa in care am ajuns acasa, s-au si ferecat portile, s-a pus steagul rosu, ca asa au fost dispozitiile si chiar dupa o jumatate de ora s-au auzit impuscaturi care anuntau sosirea armatei sovietice care era intampinata, ma rog, de nu stiu cine, pentru ca noi eram prea mici sa mergem, la fata locului, sa vedem.

- Dar ce s-a intamplat inainte de a merge la gradinita si de a se intampla aceste evenimente?

- Asa. Asta a fost evenimentul care ne-a surprins in jur de noua ani. La cinci ani, tata, fiind ucrainean, fiindca eram cea mai mare, m-a invatat alfabetul chirilic si m-a pus sa scriu din abecedarele respective. La sase ani m-a preluat bunicul si m-a invatat germana, invatand alfabetul gotic. Faceam lectii cu el zi de zi.

- Cum il chema pe bunic?

- Dionisie Ieremiiv, era profesor universitar la sectia de religie, administrata din Cernauti si, totodata, arhiereu sau episcop, cum se spune, pana in 1918. Dupa aceea a ramas numai profesor la facultate. Seara, cand se intorcea de la lectii, ma prelua pe mine, ca sa fac cu el.

- Avea elevi si studenti la scoala si avea si acasa?

- Da. Dar de gradinita. La sase ani m-a dat la gradinita germana, pentru ca era la cinci minute departare de noi si germana o stapaneam deja bine si in scris, si vorbita. Acolo mi-am completat cunostintele. Toate colegele mele au plecat tocmai la maicile polone, deci toate nemtoaicele invatau la maicile polone, pentru ca acolo se invata o germana perfecta si toti crestinii, indiferent ca erau ortodocsi sau catolici, aveau dreptul sa invete acolo. Sigur, era scoala particulara, afiliata, insa, la programul admis de minister, identic, numai ca era predat in polona, pentru polonezi si germana pentru ceilalti.

- Dar, la gradinita, colegele erau numai nemtoaice?

- Da.

- Erati singura ucraineanca?

- Da.

- Si v-au acceptat?

- Da. Ma strigau Slavca. Le placea grozav numele. Eu eram blonda si cu ochii albastri si ma considerau de-a lor.

- Dumneavoastra cum v-ati simtit cand vi s-a spus ca va duceti la gradinita germana?

- Foarte bine. Noi, locuind intr-un oras cosmopolit, se vorbeau curent cinci limbi si se auzeau pe strada. Urechea era obisnuita, nu era anormal. Toti stiau, fie ca erai roman, stiai germana, ucraineana sau polona. In functie de vecinii mai apropiati, copiii invatau de mici. Sau un ucrainean stia romana si germana si asa mai departe... Pe parcurs, germana a mai cazut, numai intelectualitatea mai vorbea si s-a trecut, mai mult, spre limba romana. Facandu-se armata, veneai cu un vocabular deja... Dar, in societate, fiecare nationalitate isi avea caminul sau cultural. Acolo se intalneau, se dadeau concursuri, de exemplu, se invitau reciproc fiecare pe nationalitatea lui, respectandu-se religia, obiceiurile lor. Nu exista sa se insulte sau sa existe batai intre ei. Cand erau sarbatori mari de tot, se purta dupa sistemul „Haisbergului", cu tinuta, uniforma de student, cu cascheta si, daca erau anumite sarbatori, si fiecare facand parte dintr-o anumita etnie, isi punea un ecuson din steagul care-l reprezenta, intr-un colt. Si atunci stiai ca ala e evreu sau roman (cu tricolorul), ucrainenii cu albastru-galben, polonezii cu alb-rosu si asa mai departe. Deci, am invatat germana, o vorbeam de mica si am terminat clasa intai.

Dupa aceea a venit ocupatia, am ramas in Cernauti, dupa care am fost nevoiti sa plecam in Germania, ca sa ajungem la familii, pentru ca bunicul si tata se aflau in momentul respectiv in Regat, cum se spunea. Ca sa reintregim familia, singura posibilitate era sa intri in Germania, pentru ca, si asa, ne asteptau listele cu plecarea in „excursie", in Siberia, fiind intelectuali.

Bunicul, cand a ajuns in Baile Herculane, cu cateva zile inainte de ocupatie, nestiind ca se va ocupa, a aflat ca trebuie sa se intoarca, pentru ca o avea pe mama cu patru copii mici. La granita nu i se dadea voie, pentru ca stia ca functia pe care o are este buna ca sa fie impuscat. Si, de la granita, vamesii spuneau si granicerii: „Nu mergeti, ca la primul pas va trage un glonte in cap. Lasati, ca fiica dumneavoastra o sa se descurce cu cei patru copii." Si asa a si fost. El a fost oprit. Intamplarea a facut ca tata, venind cu regimentul, a venit la granita exact in punctul unde era si bunicul si, intreband cam care era situatia, ofiterul de servici a spus: „Au venit toate regimentele retrase, n-au patit nimic, dar avem un domn in varsta, care s-a incapatanat sa treaca granita. Vrea neaparat sa se duca la fiica lui, cu cei patru copii mici." Si tata si-a dat seama ca se poate sa fie bunicul si zice: „Pot sa vad pe domnul acela?" „Chiar mi-ati face placere. Daca e cumva socrul, lamuriti-l sa nu insiste, ca noi l-am pus sa faca o cerere la Ministerul de Externe si ca o sa-i vina aprobarea, cand vine. Dar n-am dori..., ca e pacat de dansul." Si atunci tata l-a lamurit sa vina in Regat.

Mama a ramas sa se descurce singura. Intre timp, plecau toti nemtii, bucovinenii de nationalitate erau fosti cetateni austrieci, Austria apartinand acum de Germania, ei au preluat populatia fost de nationalitate austriaca de la ei. Fiecare, cum voia, putea sa se intoarca, dar prin ei se facea drumul in Romania. Asa au plecat mai multe transe, pana cand ne-a venit si noua randul, dar abia in `43. N-am stat decat un an de zile, dupa care, intre timp, a murit bunicul si, dupa cateva saptamani, a trebuit sa urmeze al doilea refugiu si acela a fost si definitv. Ne-am retras, crezand ca-i numai pentru doua, trei luni, pana trece frontul, dar frontul a mers in alta directie, iar noi am ramas definitiv aici. Intai la Campulung Muscel, la o prietena a mamei, dupa care, terminand liceul, am venit la facultate. Iar tata, intre timp, terminandu-se razboiul, a fost eliberat, lasat la vatra si a fost rugat sa faca serviciul aici, in Bucuresti. In felul acesta, pe masura ce terminam liceul, veneam si noi. Nu puteam sa parasim Campulungul, pentru ca avea si aer curat, acolo aveam prietene. Ne-am terminat liceul toti. Dupa care am terminat facultatea, am fost repartizati in Bucuresti si, in felul acesta, am ramas definitiv. Aici ne-am casatorit si asa mai departe.

- Ati incercat sa mai mergeti in Cernauti dupa aceea?

- Abia in `57 a dat drumul la primele rude directe: frati la frati puteau sa vina, parinti la copii sau copii la parinti si noi, neavand frati, abia dupa ce s-au mai atenuat restrictiile si au inceput sa vina si rudele de gradul doi, ne-a dat voie sa venim, dar pe baza de invitatie. Asta s-a intamplat in `67, `68, dupa douazeci si patru de ani prima data.

- Ati gasit casa unde ati locuit?

- Am gasit, dar totul era ocupat, vandut, nu mai era nimic... E foarte trist cand vezi ca dintr-o casa frumoasa a ajuns o darapanatura, casa fiind in centru, chiar si cea de la tara, tot asa si-au luat-o altii. Asa ca noi veneam la matusile, surorile tatalui, care au ramas acolo si asta a fost tot. Aici ne-am casatorit, toti fratii suntem, in afara de unul care a ramas la Campulung, toti suntem la Bucuresti.

- Ce puteti sa ne spuneti despre tatal dumneavoastra, care era ucrainean suta la suta, ca si dumneavoastra, de altfel, pentru ca s-a casatorit cu o ucraineanca? Ce a facut de-a lungul vietii, pentru ca am inteles ca a facut multe lucruri bune si foarte bune pentru ucraineni, cat si pentru ceilalti?

- Ca sa iau de la inceput, o sa va prezint si datele lui. El se chema Vasile Rusnac, facea parte dintr-o familie numeroasa, de doisprezece copii, dintre care patru baieti au murit pe parcurs, ramanand opt in familie, de care s-au ocupat parintii, pana au crescut mari. Doi dintre ei, tatal si fratele sau mai mare, au fost selectionati de catre invatatorul satului, rugandu-l pe bunic sa-i lase sa studieze mai departe, astfel incat ei au fost trimisi sa studieze la unul din gimnaziile noi intemeiate, din localitatea Visnita.

- Cum se numea satul unde s-au nascut?

- Nepolog, iar oraselul respectiv era un oras de munte, care avea multa populatie ucraineana si alte nationalitati. Dar austriecii au creat un gimnaziu special pentru ucraineni. Acolo a invatat tata si, fiind printre baietii eminenti, el si fratele lui, chiar profesorii i-au recomandat sa-i mediteze pe elevii mai slabuti. Cu acest prilej el si-a insusit materia respectiva cu mult mai bine decat ceilalti, astfel ramaneau intotdeauna pe primele locuri. Cand au terminat gimnaziul, au trecut la liceu, dar a izbucnit si razboiul si, la un moment dat, au fost luati voluntari pe frontul din Italia, unde nemtii, impreuna cu austriecii, au luptat si au supravietuit in ultimele clipe ale razboiului. A fost pe unul dintre fronturile de atunci considerate cele mai grele. Foarte putini au scapat, printre care au avut noroc si tata, si fratele lui. Mai putin fratele lui, care a fost ingropat de un obuz in transee si descoperit dupa cateva zile, dupa niste ploi, ramanand bolnav de plamani si trimis apoi de austrieci la Tirol, la unul dintre sanatorii, sa se vindece. Asta a fost si motivul pentru care el nu si-a mai terminat studiile, timp in care, insa, tata a terminat Dreptul. Dupa o perioada de practica si-a intemeiat un birou propriu de avocatura, unde a lucrat pana in 1939, cand a izbucnit razboiul cu Polonia, adica nemtii au ocupat Polonia. Din satul lui natal si din Cernauti, care se afla la 30 de kilometri de granita, au fost mobilizati toti barbatii apti pentru stagiul militar. De acolo l-au surprins si evenimentele din `40. Armata a trebuit sa se retraga, dupa tratatul Ribentropp-Molotov, ramanand numai populatia care nu a reusit sa plece in timp. Atunci evenimentele se luau la cunostinta mai greu decat autoritatile si institutiile de stat, care au reusit sa fuga, iar restul, afland mai tarziu, n-au mai putut, au fost ocupati. Toata populatia ramasa voluntar sau involuntar a fost considerata de sovietici ca au ramas de buna voie si, ca atare, au fost considerati cetateni ai lor. Imediat dupa primele luni, au inceput trierile populatiei si trimisi, majoritatea, in Siberia. Ne venea si noua randul. Atunci, mama a gasit de cuvinta sa plecam cu toata populatia germana, care avea dreptul, conform Tratatului, sa plece in Germania si, in felul acesta, ne-a salvat, urmand ca, prin Germania, sa venim inapoi in Romania.

Din pacate, dat fiindca noi eram acolo cinci persoane, mama si cei patru copii, iar tata si bunicul erau in Regat, nemtii spuneau ca de ce sa venim noi acasa, mai bine sa vina ei acolo. Toate comisiile prin care treceam, ne opreau ca sa se lamureasca situatia. Daca tata este jurist, atunci este mai indicat sa discute cu autoritatile lor. Bunicul, din capul locului nu voia, fiind mai in varsta, avea peste saptezeci si cinci de ani, voia sa moara acasa. Spunea: „Pe mine nu ma intereseaza Germania." Tata a spus: „Eu m-as duce, sa-mi recuperez familia, dar, totusi, sunt dispus sa discut cu autoritatile." Cand si-a facut pasaportul si era gata de plecare, a izbucnit razboiul si a fost mobilizat si, bineinteles ca noua ne-au fost oprite pasapoartele in vederea venirii lui si n-am mai plecat cu primul transport de aproape trei mii de persoane care au parasit Germania spre Romania. Asta s-a intamplat in `41 si am stat doi ani pana ni s-a dat drumul. In `43 am revenit acasa, l-am gasit pe bunicul, imbatranit cu zece ani, in doi ani jumate, nestiind ca o sa ne mai vada. Dar toate astea s-au rasfrant asupra inimii lui si, dupa nici un an sau exact un an de la venirea noastra, pe 8 februarie am sosit si pe 7 februarie, inainte de a sarbatori un an de la revenirea noastra, el a murit.

Dupa alte cinci saptamani, a trebuit sa plecam pentru a doua oara din Germania si pentru totdeauna. Am ajuns la Campulung, de fapt, initial, la Schitu Golesti, sapte kilometri inainte de Campulung, pentru ca acolo mama avea o prietena dispusa sa ne primeasca, pentru cele cateva luni, cat se considera frontul in zona si, dupa aceea, sa ne intoarcem, dar soarta a fost alta si am ramas definitv. Fiind legati si de scoala, a trebuit sa ne mutam in oras si acolo am terminat si liceul, dupa care am venit la Bucuresti, la studii si familia a mai stat o perioada despartita, mama a mai ramas cu fratii, pana au terminat scoala. Dupa aceea urma sa vina, dar, saraca, a murit si ea. N-a mai avut acest noroc sa ne vada pe toti in randul oamenilor, casatoriti. Baietii erau studenti, noi abia am terminat. Cam asta a fost soarta noastra, a familiei noastre.

Revenind la tata, el, dupa terminarea razboiului si-a terminat studiile si, totodata, a inceput o serie de activitati obstesti, de ajutorare a taranimii, din punct de vedere cultural, economic, infiintand banci, pentru ca, dupa razboi, situatia era foarte grea. Astfel, terminand facultatea, el s-a inscris intr-o organizatie studenteasca denumita „Suiuz". Pe langa ea s-a mai creat o biblioteca populara ucraineana, unde el a fost ales secretar si, din 1922, pana in 1937, a fost presedintele acestei asociatii. Dupa desfiintarea „Suiuzului", toata asociatia a trecut sub denumirea de „Sici", unde au intrat toti membrii din „Suiuz". Dupa scurt timp, si aceasta asociatie a fost desfiintata si toti membrii, mai ales studentii ucraineni, au intrat intr-o asociatie nou creata, „Ciorno More", Marea Neagra, care era considerata, deocamdata, un fel de corporatie, dupa stilul german, stilul buschenschaft-ului. Erau organizatii de studenti germani si continuau traditia activitatilor anterioare. Si biblioteca ucraineana, si „Sici", erau strans legate, dar, fiind desfiintate, a trebuit sa-si gaseasca o alta formula de supravietuire. Din mica biblioteca infiintata care avea, in 1922, doar cateva sute de carti, in mare parte avand caracter popular, biblioteca s-a transformat, pana in 1938, intr-o biblioteca serioasa pentru conditiile de atunci, o institutie, s-ar putea spune, avand in fondul sau peste zece mii de carti de diverse profiluri, printre care multe carti stiintifice, editate in diverse limbi straine.

- In limba ucraineana?

- Avea in limba ucraineana, dar si in alte limbi pentru ca Bucovina, se stia, si Cernautiul era un oras cosmopolit, avea pentru oricare alt membru al unei nationalitati doritor sa apeleze la cartile bibliotecii si isi alegea in limba respectiva.

- Deci era universala?

- Da. Era universala. Asta a avut grija tata sa contribuie la dezvoltarea bibliotecii. Sigur ca nu a fost decat aceasta, a avut multe participari la editarea ziarelor ucrainene, a fost membru a multor societati culturale din Cernauti, cum ar fi: „Cantec si muze", „Cobzarul bucovinean", „Biblioteca oraseneasca" si „Casa populara" - asta era un fel de camin cultural ucrainean. A luat parte activa in viata politica a Bucovinei, pentru care a fost arestat chiar de cateva ori de catre autoritatile respective. Lua parte si in organizarea teatrului ucrainean din Cernauti impreuna cu alti membri importanti. Bineinteles, in acelasi timp si-a deschis si biroul sau de avocatura propriu, unde a activat si acolo, ca avocat, deci mergea in paralel cu munci obstesti si cu activitatea de baza. Venea noaptea acasa, pe la patru, dormea pana la sase si pe urma pleca la birou...

- E adevarat ca in fiecare casa de ucrainean exista un tablou al lui Sevcenko?

- Da, e adevarat. Ucrainenii aveau un cult deosebit pentru Taras Sevcenko si, intotdeauna, fiecare casa avea un tablou si deasupra un servet „rusnecioc" si dupa asta recunosteai, imediat, ca e o casa de ucrainean...

- Legat de religie, cum a fost cultivata, de cand erati mica, in familia dumneavoastra? Cum a fost privita?

- Bunicul, fiind profesor universitar, la Facultatea de Teologie si, totodata, episcop al Bucovinei in 1918, sigur ca, de mica, s-a ocupat de mine, si cu religia, explicandu-mi diverse aspecte din Biblie, pe care eu atunci le luam drept povesti. Abia la scoala am descoperit ca eu le stiu si ca ele faceau parte din religie. El le-a introdus, asa usor, ca un fel de basme, ca sa le insusesc mai usor. Dar la noi, in familie, a fost mai deosebita in ceea ce priveste religia, pentru ca tata, pana in 1921, cand a venit de pe front, la terminarea razboiului, vazand toata groaza razboiului, nu a vrut sa ne boteze. El a spus ca e ateu, nu mai crede in religie, atat doar sarbatorile, Pastele si Craciunul, astea erau pentru ele sfinte, ca datini mostenite de la parinti, unde se tineau cu strictete datinile ucrainene. In rest, biserica nu-l interesa. A venit, insa, momentul intrarii la scoala si, pe atunci, se cereau certificatele de botez. Daca as fi fost primita la scoala primara obisnuita, probabil ca nu era o problema ca nu aveam certificat. Dar eu stiam sa scriu si sa citesc in alfabetul chirilic, gotic si latin. Cand trebuia sa intru, in `57, la scoala, nefiind cu varsta implinita, nu m-au primit. Si mamei i s-a parut bizara situatia si m-a dat la maicile polone. Venise momentul inscrierii si s-a cerut certificatul de botez. Pe acesta nu-l aveam si a trebuit sa ne boteze pe toti patru. Un botez cu mare tam-tam si imediat dupa Boboteaza, cand incepea trimestrul al doilea, am intrat la maici. Botezul a fost pentru toti patru si bunicul era impacat sufleteste, va dati seama, fiind bunic cu cinuri bisericesti mari si avea nepoti nebotezati...

- Botezul cum s-a desfasurat?

- Bineinteles, fiind mai marisori, fratele cel mai mic avea un an si eu eram de sapte ani impliniti, s-a hotarat sa se cumpere un lighean mare, alb, in care veneam pe rand, fiecare si ni se turna apa sfintita in cap. Exact ca la Isus Hristos, de Boboteaza, in picioare. Apoi a urmat petrecerea la care noi, copiii, am stat foarte putin, fiecare la nasul sau... Noi aveam mai multi nasi. Toti au fost juristi. Toti aveam cate doi, trei nasi...

- Am inteles ca nasul dumneavoastra de botez a fost si nasul de cununie?

- Da, a fost si nasul de cununie, domnul Iacubovici.
(Interviu realizat de Mirela Ilusca, in martie 2000, la Bucuresti, cu Miroslava Lemni, etnic ucrainean, n. 1930, la Cernauti.)

Nicolai Cocerjuc
 
 


„Pastrand amintirile despre altii, lasam amintiri despre noi"





- Ma numesc Nicolai Cocerjuc, fiul lui Nicolai si Orenca, m-am nascut in satul Bistra, judetul Maramures, in anul 1933, 18 februarie. Aici mi-am petrecut copilaria, au fost ani grei. Inainte de anul 1940, nu am putut merge la scoala de la sapte ani, asa ca am mers mai tarziu, pe la noua, zece ani. Asta era pe timpul Austro-Ungariei. In Bistra, era o scoala populara de patru clase, a fost scoala ucraineana. Limba maghiara o invatam ca pe o limba straina, iar restul materiilor le faceam in limba ucraineana. Am avut o invatatoare care ne preda si in limba ucraineana. Se numea Lola Schlaicher. Tot ea preda si in limba maghiara. Dupa ce am terminat patru clase aici, la Bistra, pe urma am mers tot la o scoala ucraineana, la Sighetul Marmatiei, unde am facut un an de gimnaziu, asa se numea pe atunci, gimnaziul ucrainean si in 1948 am intrerupt, deoarece nu am mai putut plati taxele care trebuiau platite.

- Plateati mult?

- Erau anii de dupa razboi, erau milioane, miliarde de lei. Eu nu am stiut ca va fi reforma scolara si am urmat o scoala profesionala. Cand am aflat ca puteam urma gimnaziul era prea tarziu, deja eram la o profesionala, la sectia romana. De fapt, erau doua clase, doua sectii: una maghiara si una romana. Eu am urmat sectia romana, cu toate ca nu am stiut o boaba in limba romana. Nimic, nimic. Dar nu am vrut sa urmez sectia maghiara, cu toate ca stiam bine maghiara, o stiu si acuma, dar am avut mari neplaceri cu ungurii, parintii mei, asa ca mie mi s-au parut oameni rai si nu am vrut sa urmez sectia maghiara. La inceput mi-a fost foarte greu, invatam ca un papagal. Notam fiecare cuvant nou, pe care il auzeam si asa am invatat putin. Interesant lucru ca, la sfarsitul primului an, am fost premiat cu premiul intai si am primit niste haine, acolo, un costum sportiv si o carte, Cum s-a calit otelul, de Nicolae Ostrovski. Citind cartea, la inceput am inteles putin, doua, trei cuvinte. Dar, recitind de mai multe ori acest roman, am invatat romaneste bine. Subiectul romanului ma pasiona si am inteles prin cate a trecut Nicolae Ostrovski. Si eu am mers aproape pe acelasi drum, numai ca am avut alta soarta.

Dupa ce am terminat anul trei al scolii profesionale, Scoala Meseriilor, asa se numea pe atunci, m-au trimis in Viseul de Sus, la un combinat de prelucrarea lemnului, ca lacatus de intretinere. La Viseu a fost foarte greu, salariul era numai de cinci mii o suta de lei, de abia imi ajungea de mancare si chirie, asa ca am venit la Leordina, la un atelier de reparatii de vagoane si locomotive, unde am lucrat pana in toamna anului 1952, cand am vrut sa urmez o scoala de ofiteri.

Dar am fost sfatuit sa ma duc in armata, la securitate, in Bucuresti, trei ani si sase luni. Trei ani se facea, dar pe mine m-au tinut sase luni in plus, nu au avut sofer de schimb, asa ca eu am facut trei ani si sase luni, din noiembrie 1952, pana-n aprilie 1956, cand m-au lasat la vatra.

Dupa ce am venit acasa, am lucrat la Leordina, ca sofer, desi m-au chemat la Bucuresti, sa ma angajez. Dar eu am vazut filmul „Hirosima" si m-a apucat o teama, ma gandeam ca, daca cade o bomba deasupra Bucurestiului, o sa ardem ca soarecii. Pe urma, in 1959, pana-n 1962, am urmat o scoala tehnica la Sighet, dupa care am fost avansat ca maistru si am lucrat la exploatari forestiere, la autotransport si, pe urma, ca maistru instructor, la scoala.

Peste tot obtineam numai rezultate foarte bune. De multe ori luam premii in bani cat doua, trei salarii. Singura problema de care ma loveam mereu era ca nu am vrut sa devin membru de partid, nu am vrut nicicum. Dar pana la urma, nu am avut incotro, nu ma lasau sa rasuflu, asa ca am mers la parohul satului, parohul Dudca Andrei, care imi era ca un tata si el m-a sfatuit sa ma fac membru de partid. „Nicolae, mi-a spus parintele, da-i bani pentru cotizatie, sa se bucure, iar tu ramai cum ai fost, te cunosc si stiu ca o sa ramai cum ai fost si pana acuma." Asa ca, in 1966, am devenit membru de partid, am fost un membru numai simbolic, fara convingeri politice. Nu sustineam pe nimeni, deci nu am fost devotat partidului comunist.

Acum ma intorc inapoi, in anii 1956. Atunci am lucrat ca sofer, la Leordina. Si tot atunci, la noi, in Bistra, a fost detasata o invatatoare, tocmai din Siret, cu care am facut cunostinta pe 11 noiembrie 1956, iar pe 11 iunie 1957, deja, ne-am cununat la starea civila. La biserica, deci, nunta am facut-o pe 18 august 1957, in satul Danila din Bucovina. Mai sunt si acum, in anul 2000, oameni care imi aduc aminte ce nunta frumoasa am facut. Sotia a lucrat ca invatatoare in Bistra din 1956, pana-n 1990, cand a iesit la pensie. Pe urma si eu am lucrat in invatamant, din 1970, pana-n 1990, cand am iesit, si eu, la pensie.

Si acuma ma intorc in copilaria mea. Eu am cunoscut bine satul, cu toate ca am stat mai departe de sat, cam la doi kilometri, dar tata a lucrat ca fochist. Nu cunostea carte, nici tata nu stia sa citeasca si sa scrie nimic, dar el lucra ca fochist la fabrica.

- Unde, aici, in Bistra?

- Da, aici, era o fabrica mare, se faceau scanduri si tot felul de semifabricate din lemn. Era si calea ferata, pana-n padure si tata lucra ca fochist.

- Cine patrona fabrica?

- Fabrica era a unui evreu, care nu stia nici sa citeasca, nici sa scrie. Tinea socoteala schimband dintr-un buzunar, in altul, cateva boabe de fasole, porumb sau monede. Evreul se numea Sainer Matei si aici, in Bistra, toate erau ale lui: padurile, fabrica, calea ferata. El nu stia sa citeasca, nici sa scrie, dar avea si masina de imprimat bani. Facea bani pe ascuns.

- Bani falsi?

- Nu stia nimeni ca sunt falsi. Ii facea pe ascuns si platea muncitorii, dadea salarii la oameni, pana cand a fost prins. Cand l-au prins, l-au scuturat un pic, dar el tot a ramas la noi, in Bistra, pana-n 1943 sau 1944, cand l-au dus nemtii in lagar. Numai ca, intr-adevar, in 1940, cand au intrat ungurii, austro-ungarii, i-au luat fabrica, a preluat-o un ungur, Soivo. Era un bogatas. A preluat toate fabricile din zona. Iar acest evreu de care ziceam, eu il tin minte foarte bine, nemtii l-au dus in lagar, dar dupa razboi a ajuns in America, unde, pe urma, a murit.

Si dupa ce au venit ungurii, tata lucra tot ca fochist, la fabrica, si la masinile stabile, si la locomotive, unde era nevoie de el. Asa ca i s-a promis ca nu o sa-l trimita pe front. Dar, pe urma, tot au vrut sa-l trimita, el nu a vrut. Se stia ca trebuie sa lupte impotriva armatei sovietice, atuncea oamenii nu spuneau armata sovietica, spuneau „rusini", „rusnaci". Noua, ucrainenilor, tot „rusnaci" ne spuneau. Si tata a hotarat ca impotriva rusnacilor nu o sa lupte, asa ca a fugit in Romania, la Vatra Dornei. Nu a stiut nimeni unde este, nici macar mama. Pe mama au arestat-o jandarmii unguri, a stat inchisa in beci, in Valea Viseului, unde era post de jandarmi. Acolo a stat fara mancare, cateva zile, a fost batuta foarte rau, dar degeaba, ea, saraca, nu stia unde e tata. Pe urma, au lasat-o acasa. Acasa, patru copii flamanzi, era mare foamete atuncea, cerul nu se vedea de avioane, oamenii flamanzi, unii mureau, altii se imbolnaveau, macinau scoarta de copaci, de alun, faceau ceva mamaliga, din faina obtinuta, fierbeau tot felul de buruieni, radacini numai sa nu moara de foame. Erau vremuri grele. Tata, dupa cateva luni, s-a intors acasa, ungurii l-au iertat, aveau nevoie de el la fabrica. Iar i-au promis ca nu o sa mearga pe front, dar pana la urma tot l-au trimis, dar nu i s-a dat arma, nu mai aveau incredere in el, deoarece fugise o data. Dar l-au trimis la munca, la sapat, tot felul de corvoade, ce trebuia acolo. Spre sfarsitul razboiului, a cazut la americani, prizonier de razboi. De la americani l-au dat la englezi, iar englezii i-au dat drumul. Asa ca, acasa a ajuns spre sfarsitul anului 1946.

Intors acasa, tata, de lucru nu mai era, fabrica era arsa, totul spart, dar el a gasit niste oameni si s-au apucat sa arda, sa stinga var si vindeau pe unde puteau. Era greu, nu prea cumpara nimeni. Cu stingerea varului tata s-a ocupat cam un an. Pe urma a intrat in partidul muncitoresc si l-au facut primar, presedinte al consiliului local in Bistra. Tata a fost un bun organizator, un bun administrator. El nu stia sa citeasca, stia sa iscaleasca, dar asa iscalea ca a doua zi nu ar mai fi recunoscut ce a iscalit. De altfel, a fost om destept, a fost in functia asta noua ani, pana-n august 1955. In 1955 l-au dat afara din partid si din functia de primar, deoarece nu a putut sa faca colectiv in Bistra. Unde sa faci colectiv in muntii astia si la ce, al pietre? Dar altii s-au gasit de au promis ca fac si, atunci, pe tata l-a dat afara. Asta era intr-o miercuri, iar, joi dimineata, tata deja lucra ca fochist pe locomotiva, asa ca, fara munca nu a stat nici o zi. Pe urma a fost chemat la Gheorghe Gheorghiu-Dej si acesta i-a promis ca va fi reprimit, din nou, in partidul muncitoresc si ca va fi, din nou, ceea ce a fost. Tata a refuzat categoric, nu a mai vrut sa fie membru de partid. De aceea si eu, dupa cate i s-a intamplat lui tata, nu am vrut sa devin membru de partid. Dar, pana la urma, cum am mai spus, am intrat aproape obligat. Am facut asa, ca sa fie si varza intreaga, dar nici capra sa nu fie flamanda. Dupa anii 1970, cand am lucrat la scoala, secretarul de partid, Roman Ioan, era atunci tare devotat partidului, ma mustruluia de multe ori, pentru ca eu, ca maistru instructor, faceam cu elevii practica, dar, in zilele de sarbatoare nu le dadeam de lucru, vorbeam in limba ucraineana in timpul orelor si, pentru asta, ma mustra in sedinte. Iar eu, pe urma, ma razbunam pe acest Roman, desenand pe tabloul lui Ceausescu tot felul de magarii, ba ii desenam mustata, ba ochelari sau zvastica S.S. Bine, asta nu faceam zilnic si faceam pe ascuns. Nu stiam numai eu si Bunul Dumnezeu. Nu pot sa uit o intamplare, in 1989, in noiembrie, dupa ce s-a terminat congresul P.C.R., tin minte, era frig, viscolea, ningea. Eu mergeam la posta, dupa ziare, difuzoarele erau la maxim. Ceausescu multumea poporului, langa Consiliu. Nu stiu cum am alunecat si am cazut. Secretara de partid, Roman Stefania, a inceput sa rada de mine. Eu ma uit pe jos, era sticla, cioburi de sticla. Eu m-am mirat, zic: „De unde provin cioburile, vad ca nu e spart nici un geam la Consiliu?" Ea mi-a spus ca a cazut portretul lui Ceausescu si s-a spart sticla. Bineinteles, au pus repede alta sticla. Eu, atuncea, neavand ce spune sau poate asa am simtit eu atunci, zic: „Tovarasa secretara, sa stiti ca Ceausescu cade, asta e semn rau ca a cazut tabloul." Ea mi-a atras atentia ca sa am grija ce vorbesc, ca nu se stie ce mi se poate intampla. Eu m-am speriat, intr-adevar, i-am spus ca daca patesc ceva, eu o sa stiu de unde a pornit raul. M-am intors acasa, eram palid, imi era teama. Sotia m-a certat ca de ce nu mi-am tinut gura. Va spun ca de atunci am stat cu poarta si usa inchise. Noaptea, cand auzeam vreo masina, credeam ca vin dupa mine, sa ma aresteze. Acuma nu vreau sa zic ca am fost bucuros cand l-au impuscat pe Ceausescu, ca nu imi place sa vad moartea cuiva, dar am rasuflat linistit stiind ca nu mi se mai poate intampla nimic rau din cauza a ceea ce am spus. Asta asa s-a intamplat, o intamplare.

Am mai avut si alte intamplari in copilarie, cand mergeam la pescuit si ma prindeau granicerii romani. Trebuia sa mancam ceva, mie pestele nu-mi place, nici mama nu-l manca, dar mancau surorile mele ce prindeam.

Iar altceva, in anii dinaintea razboiului, dupa cum imi aduc eu aminte, la noi, in Bistra au fost nouazeci si patru de familii de evrei. Eu umblam cu copiii lor la scoala. Ne mai bateam cateodata, eu ii uram pe ei, ei ma urau pe mine, asa a fost educatia. Asa am fost educati, asa a fost atmosfera. Evreii invatau unii in limba ucraineana, unii in limba maghiara, dupa preferinta. Am avut o singura invatatoare care preda si dimineata, si dupa masa. Cateodata, ma gandesc cum rezista. Era tanara, nouasprezece, douazeci de ani, era foarte frumoasa, dar nu s-a casatorit pana la moarte.

- Era de nationalitate ucraineana?

- Schlaicher Lola. Mi se pare ca era guvernanta nemtoaica. Unii spuneau ca ar fi slovaca, dar aici, in Zacarpatia, cine traieste, toti stiu limba ucraineana. Mai sunt si acuma cateva familii Schlaicher si sunt nemti. Nu chiar nemti, tipteri, cum se spune pe la noi. Interesant lucru ca atunci era liber sa invete fiecare in ce limba vroia.

Alta poticnire din cauza limbii ucrainene am avut-o chiar in biserica, acuma, nu demult. Eu am umblat la biserica, imi place foarte mult sa umblu si, in 1990, cand am auzit ca domnul Tcaciuc s-a adresat catre toti ucrainenii din Maramures, ca cine doreste, sa se prezinte la Baia-Mare, la Casa de Cultura, ne-am adunat acolo vreo saptezeci de persoane si am infiintat Uniunea Ucrainenilor din tinutul Maramures. Cum m-am intors acasa, am si organizat o organizatie locala a ucrainenilor din Bistra, organizatie care am condus-o timp de trei ani. Si am dorit ca, si la biserica, sa incepem sa folosim limba ucraineana. Asa ca m-am straduit foarte mult, nu numai eu, ci si altii, dar eu am dorit cel mai mult sa-l aduc pe parintele Ardelean Ioan la Bistra. El a fost in alte locuri. Eu ii tot spuneam ca, atunci cand se va ivi ocazia, sa vina ca preot la Bistra, sa nu umble prin lume. Pana la urma asa s-a si intamplat. Atuncea m-am bucurat, am gandit ca o sa putem face liturghia in limba ucraineana, icteniile, psalmii, cantarile bisericesti. Dar, din pacate, parintele a fost impotriva mea, spunea ca nu se poate, ca limba ucraineana nu este binecuvantata, ci numai slavona. Asta m-a jignit foarte mult. De exemplu, romanii, si ei au folosit slavona, maghiarii, francezii, italienii foloseau latina, dar fiecare a trecut la limba materna. Atunci de ce, noi, ucrainenii nu putem? Asa ca am intrat intr-un conflict, eu mai aduceam literatura bisericeasca, biblii, tot felul de carti de rugaciuni in limba ucraineana si asta lui nu i-a placut. Asa ca, pe data de 4 ianuarie 1998, eu am incetat sa mai merg la biserica. Preotul mi-a dat de inteles ca nu mai am ce cauta in biserica. Am stat acasa si ascultam transmisia de la Vatican. Eu nu fac deosebiri intre biserici. Biserica ortodoxa si cea catolica sunt surori gemene. Ar fi bine sa nu se certe intre ele, mai ales cei ce le pastoresc.

Asa ca eu nu am umblat la biserica doi ani si ceva, iar anul acesta, de Pogorarea Sfantului Duh, am mers la biserica. Cred ca s-a pogorat Sfantul Duh si peste mine. Nu este prea bine ca m-am dus, deoarece eu raspund preotului, in timpul cantarilor, in limba ucraineana. Asta nu-i place nici la diacon, nici nu vrea sa auda. Parintele, nu zic, ictenia o face optzeci si cinci, nouazeci in ucraineana, dar totul i se raspunde in slavona. Am incercat sa-l invat pe diacon, sa-i demonstrez ca poate canta toate cantecele bisericesti in ucraineana. Va spun sincer, eu tin foarte mult la biserica ortodoxa ucraineana, ea are foarte multe piedici, dar am, asa, o speranta ca oarecandva ea va intra in drepturile sale depline, deoarece se lupta pentru ucrainism. Eu umblu foarte mult in Ucraina. Ma duc prin bisericile lor, dar si acolo se tine tot in slavona, aproape in rusa, ca la Moscova. Si ei, ucrainenii din Ucraina, din pacate, nu recunosc biserica ortodoxa ucraineana. Dar sunt si oameni care recunosc. Aici, in Zacarpatia, nu. Dar am fost in Ivano-francovski si acolo sunt biserici unde se tine in limba ucraineana. Eu doresc mult ca si la noi, in Bistra, sa tinem in ucraineana. Parintele ardelean se trage din parinti ucraineni.

- S-a nascut aici, in Bistra?

- Da, el este mai tanar ca mine cu cinci ani. Am fost vecini, am crescut impreuna, numai ca omul uita deseori de unde a plecat. Dupa mine poate nu are chemarea necesara pentru a fi preot. Sa-i ierte Dumnezeu, este peste masura plin de mandrie de sine, ceea ce poruncile bisericesti interzic. Eu stiu ca daca cineva vrea sa fie respectat, in primul rand trebuie sa respecte el pe altii, incepand cu copiii mici, pana la oamenii batrani. Mie imi pare rau, nu ca a venit ca preot in Bistra, imi pare rau ca m-am straduit eu atat de mult sa-l aduc incoace.

Eu nu sunt nationalist, eu sunt ucrainean, m-am nascut ucrainean, asa traiesc si tot asa vreau sa mor, cum am spus si am scris deseori in publicatiile ucrainene. Pentru ca eu ma trag, ca nume, Cocerjuc, din Ucraina. Strabunicul meu, Cocerjuc Andrei, era din satul Cvase (Kbacu). Acest sat se afla pe Tisa Neagra, la cincisprezece kilometri mai sus de orasul Rahov, pe drumul ce duce spre Iasinea. Strabunicul meu, Cocerjuc Andrei, a venit aici la lucru. Aici, in timpul acela nu era frontiera. Era Austro-Ungaria si el a venit la Poienile de sub Munte aici, in Maramures, la lucru. Taiau padurile de brad si duceau cu pluta. Dupa aceea, l-a luat si pe bunicul meu cu el, Cocerjuc Mihai. Bunicul avea doar paisprezece ani cand a venit incoace si, tot lucrand aici, la optsprezece ani s-a casatorit cu o fata din Poieni. Tisman Maria o chema pe bunica. Ei au venit aici in secolul trecut, strabunicul meu, ca, deja, in 1908, s-a nascut tata, in Poieni, Cocerjuc Nicolae. Il chema ca pe mine. Dupa aceea a mai avut un copil, fratele lui tata, Stefan il chema. Si pe urma a plecat pe front, in 1914. S-a intors in 1918 si s-a mutat la Ruscova, mai jos de Poieni. Acolo a lucrat ca gradinar, la un boier, nu mai stiu cum il chema. Pe urma a mai facut o gramada de copii, asa ca, in total a avut noua copii. Primul era tata, Nicolae. Pe urma Stefan, al treilea Petru, al patrulea Mihai, al cincelea Gheorghe, al saselea Ioan. Mai traieste doar Mihai si a avut si trei fete: Anna, Marika si Vaselena. Anna si Maria au murit, ele au participat si la razboi, erau surori medicale, iar Vaselena traieste si acum, la Sighetul Marmatiei. Sta aproape de Liceul Pedagogic.

Tata, dupa ce a crescut, a lucrat la Leordina ca fochist pana a mers in armata. Dupa armata, a venit in Bistra sa lucreze, aici, la fabrica. Aici a cunoscut-o pe mama si, in 1932, s-au casatorit. In 1933 m-am nascut eu si pe urma am mai avut trei surori: Iulea, Ana si Maria, care a murit deja. Iar celelalte doua au plecat in Banat. Iulea in Remetea Mica, iar Ana in Lenauheim, un sat nemtesc.

Dupa mama, ma trag tot din Ucraina, din Iasinea. Bunicul meu, dupa mama, Stepan Ahopciuc era de pe Tisa Neagra si s-a casatorit cu bunica mea, Mariusea Kovlasniuc. Era chiar din Iasinea, de pe strada Borcan, cine a auzit de marele erou ucrainean, Alexa Borcaniuc. De acolo ii vine numele, de la strada. A luptat ca partizan sovietic si toata Zacarpatia il recunoaste ca pe un erou.

Asa ca bunicul meu a venit aici, in Bistra, la lucru. Acolo se traia foarte greu, nu crestea decat bobul, ovazul si iarba. Aici a gasit de lucru, transporta lemnul cu pluta, taia brazi. Dupa ce a castigat ceva bani si a cumparat de la evrei cam peste un hectar de pamant si s-a dus la Iasinea si a adus-o si pe bunica-mea Mariusea, au venit cu caruta. Deja aveau patru copii si bunica era gravida. Ei au venit in anul 1909 vara, iar toamna s-a nascut mama aicea, in Bistra.

De aceea, eu ori de cate ori ma duc in Ucraina, o simt aproape si mi-e foarte draga si mai ales Zacarpatia. Cvase, Tisa Neagra eu le consider locurile mele natale, cu toate ca eu sunt cetatean roman. Romania este patria mea, dar, dupa nationalitate, Ucraina va ramane pentru mine intotdeauna tot patrie. Dorul si iubirea aceasta mi-a insuflat bunica mea dupa mama, Mariusea, care, tot povestind cu bunicul meu dupa tata, Mihai, vorbeau intre ei, ca cuscri. Si bunica ii spunea: „Stiu eu unde ati stat, de sub gradina voastra curgea borcut (apa minerala, n.n.), deasupra Tisei." Eu eram mic, aveam patru, cinci ani, dar tin bine minte cum discutau. Si de atuncea abia am asteptat sa se iveasca ocazia, sa pot vizita locurile acelea.

Prima data cand am fost in Ucraina, atuncea era inca Uniunea Sovietica, in anul 1973, m-a invitat un om, Cocerjuc Vasile. Eu nu m-am lasat pana nu m-a dus in satul Cvase, i-am spus ca vreau sa vad unde curge borcutul acela. Iar el imi spune: „Pai, acolo m-am nascut eu!" Cand am ajuns acolo, am trecut Tisa pe o punte, mi-a aratat unde e borcutul, m-am apropiat, ca sa beau din borcutul de care tot vorbea bunica. Va spun drept, am simtit cum imi curgea borcutul acela prin vene. Iar cand am intrat in casa, acolo statea mama lui Cocerjuc Vasile, eu am spus: „Laudam pe Isus, mamico!" Iar ea mi-a raspuns: „Laudat sa fie Dumnezeu in veci, fiule!" Si cand m-am uitat pe perete, am vazut o fotografie inramata, cu un om care semana leit cu unchiul meu, Gheorghe. Zic lui nevasta-mea: „Uite pe unchiul meu Gheorghe!" Iar femeia spune atunci: „Acela nu ii Gheorghe, ci sotul meu, Vasile!" Zic: „Stiu ca nu-i Gheorghe, dar seamana foarte mult si asta inseamna ca suntem neamuri!"

Eu o numeam „mama", iar ea pe mine „fiule", pana nu a murit. Si anul acela ea mi-a devenit cu adevarat mama, deoarece mama mea a trecut in vesnicie, a murit intr-o tragedie care a fost unica.

(Intra sotia si ne invita sa luam masa de pranz. In timpul mesei, imi povestesc amandoi despre cum a fost ucisa mama sa impreuna cu sora, dar ma roaga sa nu scriu despre aceste evenimente.)

- Mai vreau sa spun ceva in ceea ce o priveste pe nevasta-mea, Cocerjuc Livia. Despre nevasta-mea as putea vorbi mult si numai lucruri frumoase, lucruri bune, nimic rau. Ea a terminat scoala pedagogica de limba ucraineana in orasul Siret. Este fiica unui neamt, Franz Iosif Maximilian Madon si a unei ucrainence, Pavliuc Vasilena. Socrul stia bine limba ucraineana, soacra stie bine limba germana, amandoi stiau bine romaneste. Asa ca copiii lor, toti trei, cunosteau trei limbi. Sotia mea s-a nascut in 1936, pe 29 mai, in satul Danila, judetul Suceava. De patruzeci si trei de ani suntem casatoriti. Copii nu am avut, dar am infiat un orfan, care a stat la noi unsprezece ani. Acuma el traieste in orasul Timisoara, este pe picioarele lui, deja are doi copii. Baiatul termina liceul, fata este in clasa a noua. Noi am ramas aici, in Bistra, satul meu natal. Oricum ar fi, orice s-ar spune despre acest sat, pentru mine este locul cel mai frumos din lume si nu l-as parasi pentru nimic niciodata. Aici sunt aproape de Ucraina, a doua patrie si nu as putea sa ma indepartez de hotarul sau. Eu posed permis de trecere peste frontiera si pot sa trec ori de cate ori doresc, iar lucrul acesta, pentru mine, inseamna foarte mult.

Inca ce mai vreau sa va povestesc si ma intorc inapoi, in anul 1963, cand am lucrat la exploatarea forestiera si la urechile mele a ajuns vestea ca unchiul Havrelo Clempus, asa ii spuneam eu, „unchiule", ca daca ii spuneam „domnule", sau „tovarase" se supara, spunea: „Eu nu sunt domn in opinci si nici tovarasul nimanui." Dar cuvantul acesta, „unchiule", ii placea foarte mult. Eu asa il numeam. Deci, am auzit ca l-au dat afara de la locul de munca, din cauza ca scria poezii. Le scria seara, iar a doua zi le citea oamenilor, ceea ce nu a fost pe placul unora, conducerii. L-au dat afara. Asta era intr-o joia si eu am aflat numai sambata, iar duminica am mers la el, acasa, in Valea Viseului.

- Ce scria ca l-au dat afara?

- El scria poezii, chiar atunci trebuia sa-i apara cartea, in anul acela, 1963. El scria poezii despre tot.

- Scria impotriva puterii?

- Impotriva puterii nu scria nimic, dimpotriva, a scris multe poezii dedicate conducerii, partidului, Romaniei, altfel nu i se edita cartea. Cel ce conducea lucrarea il ura, nu-l placea pe Clempus, unu’, Maricec Ioan, mai traieste inca. Iar cand l-am luat pe Clempus la mine, la lucru, in echipa mea, fratele lui Maricec Ioan, era sef de sector la Leordina, cand a aflat acest lucru mi s-a adresat foarte urat. Eu i-am raspuns scurt: „Tovarasu’ Maricec, de oamenii mei eu raspund, sa nu indrazniti sa-mi luati oamenii!" Iar lui Clempus i-am spus: „Unchiule, tot ce va trece prin cap, stati jos si scrieti! Eu raspund de asta." Asa a lucrat la mine cativa ani, si-a adus carti, caiete, creioane, nu-l pot uita veci. In memoria mea a ramas cu braul lat si cu creionul in brau, iar in traistuta purta mereu, peste tot, un caiet.

Eu, despre Clempus am auzit prima data cand am avut patru, cinci ani si prima data am ras de acest nume, Clempus. La noi, la Bistra, se spunea la dopul acela cu care se astupa barbanta (butoiul, n.n.). Pe urma, bunica a adus un calendar, un anuar, nu stiu de unde l-a primit, dar acolo scria despre Havrelo Clempus. Bunica citea despre el, ce scria acolo. Mie mi-a placut ce era scris acolo. Calendarul era editat din 1936, iar bunica l-a primit in 1940. Atunci l-am simpatizat si mai mult pe Clempus, cand i-am vazut fotografia in calendarul acela.

- Calendarul a fost editat in Ucraina?

- Da, in Ucraina, la Cernauti, il mai am si acuma. Eu il cunosteam din calendarul acela, am mai auzit despre el, dar putin. In 1951, 1952, l-am cunoscut personal. Eu eram tanar, iar el mai in varsta cu douazeci si trei de ani ca mine. El s-a nascut in 1910, normal, mi se adresa ca unui tanar, dar nu mi-a vorbit niciodata urat. Noi ne-am apropiat unul de celalalt incepand cu anul 1963, cand lucra la mine. Despre el se vorbeau tot felul de lucruri urate, insa el a fost un om foarte corect, un patriot ucrainean, care cunostea literatura ucraineana. Lucrul acesta multora nu-i placea.

In principal, dupa ce mi-a spus ca a cunoscut-o personal pe marea scriitoare ucraineanca Olga Cobelianska si ca a vizitat-o la Cernauti, mi s-a parut mai interesant. Cand am aflat ca l-au dat afara, mi-a parut rau pentru el, cred ca nici de tata nu mi-ar fi parut mai rau ca de el. Cand ne-am dus acasa, l-am gasit cu lacrimi in ochi si mi-au dat si mie lacrimile, chiar acuma cand vorbesc am lacrimi in ochi. I-am propus sa vina la mine, la lucru, i-am promis ca-i voi acoperi lipsurile, sa nu-si piarda drepturile, alocatia, avea doi baieti, Iaroslav si Bogdan. Cand a venit la lucru, i-am dat un loc de munca, unde putea sa si scrie, deoarece cunosteam patima lui, il incurajam mereu sa scrie. Pentru asta, mi-a fost recunoscator cat a trait. Pe urma, eu m-am transferat de acolo, iar unchiul Clempus a ramas, dar noi tot am tinut legatura. El venea la mine, discutam foarte mult despre istoria si literatura Ucrainei. Pe urma, a dorit sa se aboneze, prin mine, la tot felul de ziare si reviste din Ucraina, deoarece la el, in Valea Viseului, nu ajungeau. In timpul acela am fost abonat optsprezece ani, din 1972 pana-n 1990, la „Jurnalul Ucrainei". Aparea saptamanal, erau saisprezece abonamente pe toata Romania, din care doua erau pentru mine, pe numele meu, unul i-l dadeam lui Clempus. La el, in sat, isi bateau joc de el si cred ca-i bagau strambe de nu reusea sa se aboneze.

Unchiul Clempus mi-a insuflat asa un suflu, o dragoste fata de poetul Taras Sevcenco, pe care el atat de mult l-a iubit, incat eu i-am promis ca voi vizita locurile natale ale lui Sevcenco. A sosit si timpul cela cand am vizitat patria lui Taras, dar unchiul Clempus nu mai era. El a murit pe 5 ianuarie 1990, iar eu am vizitat Cercase, unde a trait Sevcenco numai in august 1990. Am vizitat si casa diaconului unde a invatat Sevcenco. E o casuta mica, izolata cu sticla, nu se poate intra in ea. Si la casa domnului Endelgard, la mormantul Caterinei, mama lui Sevcenco, la casa unde s-a nascut Sevcenco, am stat acolo o saptamana si am fost si la Canev, la mormantul lui Sevcenci, am facut poze, dar, din pacate nu am mai avut cui arata. Eu am facut calatoria asta in numele lui Clempus, asa cum i-am promis.

Eu vreau si sper ca o sa scriu despre calatoria aceasta, cu toate ca nu prea am talent, dar, totusi, o sa scriu. Cand m-am intors, am povestit la mai multi despre calatoria mea si dorinta lui Clempus, dar, din pacate, sunt foarte putini dornici sa asculte sau nu mai sunt deloc. De aceea, eu ma gandesc ca e bine sa fie undeva scris lucrul acesta, caci, asa cum a spus poetul Maxim Relskei, „Pastrand amintirile despre altii, lasam amintiri despre noi." Eu si acuma ma duc de multe ori la mormantul lui Clempus cum as merge la mormantul unui parinte, vizitez casa lui, familia lui, suntem in relatii. Si as dori sa nu-l uitam niciodata. Eu i-am spus, pana a trait, ca o sa-i facem muzeu si acuma, cu ajutorul unor oameni de bine, exista Casa Memoriala Havrelo Clempus. Il sarbatorim in fiecare an, organizam simpozioane, mai sunt unii care pun si piedici, dar asta este.

Sa nu uit sa va spun ca unchiul Clempus a fost student la Universitatea din Cernauti, la facultatea de filologie, dar interesant ca nimeni nu i-a cerut acte de studii la inscriere. El nici nu le avea, deoarece nu a facut nici un fel de scoala, era autodidact. A invatat sa citeasca la biserica, de la diaconi si scria la inceput cu litere de tipar, pe urma a invatat sa scrie si litere de mana. Asa ca primul an de facultate a terminat foarte bine, cu rezultate bune, iar in al doilea a ramas repetent la matematica. Matematica nu prea stia, ca toti filologii, care, de altfel, nu prea sunt prieteni cu matematica.

- Am auzit ca a fost la inchisoare...

- Da, a fost inchis in 1936, 1937, pentru poeziile pe care le scria si le publica la Cernauti. A fost inchis la Sighet, a scris despre asta intr-o poezie, cum l-au chinuit. De la el, din Valea Viseului, l-a turnat cineva. El citea si recita tot ce a scris, la toata lumea. El credea ca toti simt la fel ca el.

- Cat a stat inchis?

- In jur de noua, zece luni, poate un an. Dar inainte de asta, a fost in lagar, la rusi, undeva, dupa Novosibirsk. S-a dus la Livov si acolo l-au prins, i-a prins pe toti. Atunci nu te intreba cine esti, te prindea si te ducea. Asa erau muscalii (moscovitii, n.n.). Si, pe urma, de abia a reusit sa scape de acolo.

Mai vreau sa spun, cum am spus si anterior, la noi in sat au fost peste nouazeci de familii de evrei. Aveau si biserica lor, nu stiu de ce oamenii din sat o numeau Galileea, evreii o numeau Sinagoga, i se mai spunea si Biserica evreiasca, dar unde vreau sa ajung ca in Bistra au mai fost doua biserici: greco-catolica, care a existat dinainte de 1700. Deoarece in 1700 s-a nascut Aaron Petru Pavel, s-a nascut la Bistra. Era fiu de preot. El s-a nascut in luna martie. Asta inseamna ca era pe timpul lui Maria Tereza, deci biserica era greco-catolica. Insa, in anul 1934, 1935 s-a construit si o biserica ortodoxa, care avea trei sute cincizeci si cinci de enoriasi. Era singura biserica ortodoxa din Maramures care a fost distrusa in timpul ocupatiei hortiste. Asta s-a intamplat in anul 1943. Eu am vazut cu ochii mei cum a fost daramata. Preotul greco-catolic a urcat pe acoperisul bisericii si, cu un topor, spargea sindrila si o arunca jos. Eu mergeam la tata, ii duceam de mancare la fabrica si am inceput sa plang. Cand am ajuns la tata, muncitorii ma intrebau de ce plang si eu i-am spus ca hortistii darama biserica. Mie mi-a parut rau atunci, imi pare rau si acum, deoarece toata familia mea, bunicii, parintii erau ortodocsi. Istoria acestei biserici daramate nu cunoaste multa lume. Scrie, intr-o carte in limba romana, cartea se numeste Teroarea hortisto-fascista in nord-vestul Transilvaniei, la pagina 99, scrie ca singura biserica ortodoxa din Maramures care a fost distrusa sub ocupatia hortista a fost biserica din Bistra, careia ii apartineau trei sute treizeci si cinci de enoriasi. Iar acest Aron Petru Pavel de care am amintit mai inainte era un om cu foarte multa carte. El era contemporan cu arhiepiscopul Micu Clain, Inocentiu Micu Clain, arhiepiscop al Blajului. La fel si Aron Petru Pavel a ajuns arhiepiscop.

Mai departe, dupa cum se stie, in anii `48, `49, toate bisericile greco-catolice au trecut la ortodocsi, iar preotii, care nu au vrut sa treaca, au fost inchisi, ca detinuti politici. Dar preotul nostru, care a venit la noi in sat in 1945, era un mare patriot ucrainean, era din Cernauti, Ucraina. El a crezut ca, decat sa mearga la inchisoare, mai bine a trecut la ortodocsi. Asa a si murit, in anul 1979, ca preot ortodox. El a venit in Bistra in 1945, pe 22 aprilie si, dupa treizeci si patru de ani, moare, tot pe 22 aprilie. As zice o coincidenta interesanta. Pe acest preot, Dudca Andrei era numele lui, l-am cunoscut din prima zi a venirii sale in Bistra. Eu am fost la peste, pe raul Viseu, intre Bistra si Crasma si am prins o mreana cam de cinci kilograme, dupa cum a spus preotul. El m-a intrebat: „Baietas, ce faci cu pestele?" Iar eu l-am intrebat: „Dumneata cine esti?" El mi-a raspuns ca va fi preot la noi, in Bistra. Eu ma uitam la el cum arata, de parca cineva tocmai atunci l-a scos din mormant si atunci i-am dat pestele, mreana ceea de cinci kilograme. Pe urma, cam a doua sau a treia zi, parintele trimise dupa mine, ca sa ma duc la el. Mi-a propus ca, daca vreau, sa vin sa slujesc la el. Am fost de acord si am slujit la biserica trei ani si jumatate, faceam impreuna slujba in fiecare zi, botezuri, inmormantari, ce trebuia si, o data pe saptamana, in fiecare joi, mergeam la Valea Viseului si slujeam acolo. Diaconul, fostul diacon, a fost plecat la razboi, iar eu am stiut din copilarie treburile bisericesti, cunosteam canoanele si cantecele. Cat am putut am ajutat si umblam si la scoala. Pe urma, parintele Andrei si-a gasit alt baiat pentru Valea Viseului, iar eu slujeam aici, in Bistra.

Ce vreau sa spun, in toamna anului 1946, cand s-a inchis frontiera intre Romania si Uniunea Sovietica, noi, eu si cu parintele, am trecut peste pod. Podul era rupt deja, pravalit in Tisa si noi am trecut cum am putut, tinandu-ne de fiare, am trecut din Valea Viseului in Hmelevo. Bineinteles ca am avut pasaport de la jandarmeria romana, eu aveam atunci treisprezece ani, am trecut pe-al paisprezecelea. Granicerii sovietici s-au uitat la pasapoarte, granicerii cehi nici nu ne-au bagat in seama, jucau carti, stand jos, pe iarba. Atunci, inca, erau si granicerii cehi acolo, la podul de peste Tisa. Noi, trecand dincolo, am pornit in jos, pe malul Tisei, ca sa vedem locul in care a fost spanzurat fostul preot greco-catolic din Bistra, acelasi preot pe care l-am vazut pe acoperisul bisericii ortodoxe, spargand sindrila cu toporul. L-au spanzurat tot hortistii, nu stiu cu ce i-a suparat, insa l-au dus legat de teava tunului din Bistra, pana-n locul acela, unde l-au spanzurat. Ne-au povestit oamenii de acolo ca soldatii hortisti au legat varful unui carpen inalt si l-au indoit pana la pamant. Pe urma l-au legat pe preot de gat si de varful carpenului si pe urma au lasat varful si preotul s-a ridicat impreuna cu varful carpenului, in sus, spanzurandu-se. Soldatii se distrau pe seama preotului si pe urma au tras in el nouasprezece gloante, in piept, in cap, unde au nimerit. Pe urma au taiat lemnul, iar pe preot, Nahorniac Marian, asa il chema, l-au aruncat in Tisa. Pe urma, oamenii l-au scos si l-au ingropat in Valea Viseului, langa Biserica. Asta s-a intamplat in 1944, pe data de 4 august. A murit tanar, inca nici nu implinise treizeci si trei de ani, a fost nascut in 1911. Asta a fost trista istorie a preotului Nahorniac.

Asa, noi, dupa ce am plecat de la locul cu pricina, ne-am dus cam asa, vreo trei kilometri, in satul Dilove, la un preot Fasulea, asa il chema. Iar satul Dilove, atuncea se numea Tribusani. Dudea a vrut sa discute nu stiu ce cu acesta, ma rog, erau parohi in sate vecine, cu toate ca la mijloc era frontiera. Astfel, ei au discutat cat au discutat, a venit noaptea si asa, cam pe la ora zece, parintele imi spune: „Nicolae, parintele Fasulea ne da ceva de mancare si o sa inoptam aici, iar dimineata o sa trecem inapoi, in Valea Viseului", unde aveam slujba a doua zi, deoarece era joi, deci noi am fost intr-o zi de miercuri la Trebusani. Pe mine nu stiu ce m-a apucat, dar am insistat sa plecam, i-am spus parintelui ca eu nu dorm acolo si ca, daca el nu vine, eu ma intorc singur si o sa ne intalnim dimineata, in Valea Viseului. Parintele m-a ocarat, mi-a spus cuvinte care m-au si jignit, m-a facut cacacios si de tot felul. Eu tot am insistat sa plec, sa ma lase sa plec, iar parintele mi-a spus ca daca plec nu o sa primesc nici de mancare. Iar eu, va spun sincer, ca era a treia zi de cand nu am pus nimic in gura, nimic, nimic. Atunci era greu, era foamete. Cand a vazut ca nu poate sa ma convinga sa raman, a pornit si el cu mine, dar nu am mai mancat nimica nici in seara ceea. Oamenii ne spuneau: „Cum o sa treceti noaptea peste podul rupt? Nu o sa va lase granicerii." si ne-au sfatuit sa mergem pe calea ferata. Atunci deja era cale ferata intre Romania si Ucraina, Uniunea Sovietica. De fapt, calea ferata era din 1916, dar, in timpul razboiului, a fost distrus podul. Dar atunci, in 1946, era facut un pod de lemn si, peste el, era pusa calea ferata si mergea trenul, se intorceau oamenii de pe front. Asa ca am luat-o pe calea ferata, noaptea, eu descult, asta era incaltamintea mea..., imbracat subtire. Mergeam in spatele parintelui, care ma tot dojenea. Eu ma tot loveam la degete, dar nu scoteam un sunet, cu toate ca ma durea. Asa am ajuns la frontiera, de pe raul Lorita. Acolo, granicerii ne-au oprit, au verificat actele noastre, granicerii sovietici, cehii nu ne-au spus nimic de data asta, atat imi aduc aminte, ca cineva dintre militarii sovietici ne-a intrebat daca nu stim cat a ceasul. Ne-a intrebat in limba rusa, iar parintele i-a raspuns in ucraineana ca e unsprezece si un sfert. Ne-au lasat sa trecem, inca i-am spus ca mai sus arde o transversa, insa ei nu au spus nimic la asta, ne-au lasat sa trecem pe teritoriul Romaniei. Granicerii romani ne-au verificat pasapoartele, erau vai si amar de ei, incaltati cu opinci si imbracati subtire, flamanzi, era greu. Nici granicerii romani nu ne-au spus nimic, ne-au lasat sa plecam, asa ca am ajuns la Bistra, la ora doua noaptea. Cand am ajuns, parintele a intrebat-o pe preoteasa daca are ceva de mancare, „ca mucosul asta n-a mancat de trei zile". Preoteasa nu avea nimic si ne-am culcat. Am dormit doar trei ore, la cinci ne-am trezit sa mergem la Valea Viseului, erau opt kilometri de drum, cam pe la ora sapte am ajuns la Valea Viseului, iar din sat se auzea un zgomot mare de bocete, strigate, cum scrie in biblie, scrasnet de dinti si vaiete. Nu am putut intelege nimic ce se intamplase, pana nu am intalnit o femeie care, cand ne-a vazut, a cazut in genunchi, i-a sarutat parintelui mana si, plangand, a spus: „Parinte, e sfarsitul lumii, ne prapadim cu totii!" Parintele a intrebat-o ce s-a intamplat si ea ne-a explicat ce-i cu bocetele alea. Sovieticii au inchis frontiera, iar oamenii care au ramas dincolo au incercat sa fuga in Romania, iar cei ce au ramas in Romania au incercat sa fuga dincolo. Si pe multi i-au ranit si pe vreo trei chiar i-au impuscat mortal. Atunci, parintele mi-a spus sa vin langa el, eu eram mai in spate, eu nu prea am vrut sa vin langa el, deoarece imi auzisem destul cat m-a dojenit tot drumul, ca din cauza mea nici nu a dormit si a mers pe jos atata amar de drum. Parintele s-a apropiat de mine, m-a imbratisat si m-a mangaiat pe cap, spunand sa-l iert ca m-a dojenit, deoarece Dumnezeu mi-a spus pus in gand sa nu vreau sa dorm la Tribusani. Ca, daca ramaneam acolo, trebuia sa ramanem pentru totdeauna acolo. Mie, bineinteles, nu mi se putea intampla nimic, insa pe el precis ca-l omorau NKVD-istii, iar preoteasa ramanea singura in Romania.

- De ce l-ar fi ucis KGB-ul, pentru ca era preot?

- Nu, nu pentru ca era preot, el era un patriot al neamului ucrainean. Pe mama si sora parintelui Andrei, KGB-istii le-au legat in casa, acolo, la ei, la Cernauti si au dat foc casei, asa ca au ars de vii in casa, amandoua. Iar parintele a fugit in Germania, acolo a fost preot, iar dupa razboi a venit in Romania. Avea si doi copii, doi baieti care au murit de foame, unul intr-o pestera, iar altul intr-o groapa, in padure. Nu aveau nici apa, nici mancare, erau urmariti, copiii plangeau, ei tineau copiii de gura, poate au murit asfixiati, cine stie? Parintelui nu ii placea sa vorbeasca despre asta. Asta a fost cand rusii au luat Basarabia si Bucovina de Nord. Fratii lui au fost prinsi si inchisi, avea un frate inginer, Matei, el a murit deja. Mai avea un frate, a murit si acesta, eu ii cunosc pe nepotii lor. Cand ma duc pe la Cernauti, intotdeauna trec si pe la ei. Si astfel, pentru incapatanarea mea, ca nu am vrut sa raman in noaptea aceea, sa dorm la Trebusani, parintele a scapat de mana KGB-istilor. El mi-a fost recunoscator pentru asta pana la moarte. Si atunci, cand era pe patul mortii, a zis preotesii: „Bunico, daca nu era Nicolae, eu muream la moscali, iar tu ramaneai aici. Numai datorita lui mor langa tine!"

Ce am uitat sa va spun, in fiecare zi, dupa slujba, dupa ce se intorcea acasa, parintele lucra. Era un tinichigiu foarte bun, mai repara si ceasuri. Mie ceasurile nu mi-au placut, dar la tinichigie lucram cu el, imi placea. Preotii din alte sate erau foarte suparati pe el, spuneau ca le e rusine lor ca el lucreaza ca orice tinichigiu de rand. El radea si spunea ca lui nu-i e rusine de munca, cand lovea cu ciocanul pe tabla, spunea: „Uite, ciocanul e cel mai bun tovaras al meu!" Asa spunea, ca ciocanul e prietenul lui. Dupa ce am crescut si am lucrat prin ateliere, i-am facut tot felul de scule, pe care nu le avea, dar, dupa moartea lui, preoteasa mi le-a dat inapoi. Dupa moartea lui eu am avut grija de preoteasa, o vizitam, ii telefonam, era o femeie deosebita, o ucraineanca adevarata. Ea, pentru mine, a fost ca o mama, iar parintele ca doi tati, cu toate ca tineam mult si la tatal meu, dar asemenea oameni, cum a fost parintele Dudca, daca se naste unul, e mult...

(Interviu realizat de Mihai Traista, in limba ucraineana, in 30 iunie 2000, la Bistra Viseului cu Nicolai Cocerjuc, etnic ucrainean, n. 1933, in Bistra, jud. Maramures. Text tradus si adaptat in limba romana de realizatorul interviului.)



Fondat in 1949, in scopul realizarii unei uniuni mai stranse intre democratiile parlamentare europene, Consiliul Europei este cea mai veche institutie politica din Europa. Cu cele patruzeci si unu de state membre, Consiliul Europei este cea mai mare organizatie inter-guvernamentala si interparlamentara din Europa. Sediul sau se afla in Franta, la Strasbourg. Cele 41 de state membre ale Consiliului Europei: Albania, Andora, Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Croatia, Danemarca, Elvetia, Estonia, Finlanda, Franta, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta, Marea Britanie, Moldova, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Ceha, Romania, Rusia, San Marino, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ucraina, Ungaria.

Dat fiind faptul ca numai problemele de aparare nationala sunt excluse din aria competentelor sale, Consiliul Europei isi desfasoara activitatile in domenii extrem de diversificate: democratie; drepturile omului si libertati fundamentale; mass-media si comunicare; probleme economice si sociale; educatie, cultura, patrimoniu si sport; tineret; sanatate; protejarea mediului inconjurator si amenajarea teritoriului; democratie locala si cooperare juridica.
 
 

Programul „Masuri de Incredere"

1. Consiliul Europei si minoritatile

Programul „Masuri de Incredere" a fost elaborat in urma Summit-ului sefilor de state si de guverne din tarile membre ale Consiliului Europei, care a avut loc la Viena, in 1993. Aceasta intalnire la nivel inalt, care avea printre obiective si protectia eficace a minoritatilor nationale, a permis Consiliului Europei, pe de o parte, sa initieze Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, iar, pe de alta, sa obtina mandatul pentru elaborarea unui program de masuri de incredere, destinat ameliorarii tolerantei si intelegerii intre popoare.

Scopul acestui Program este, deci, sa sustina moral si financiar proiecte derulate de parteneri neguvernamentali, care au ca prim obiectiv promovarea de bune relatii intre minoritati si majoritate.

Specificitatea Programului „Masuri de Incredere" consta in aceea ca sustine, in cadrul unei organizatii internationale in care cooperarea interguvernamentala este puternic promovata, proiecte propuse, in mare parte, de diferite organizatii neguvernamentale. Nu in ultimul rand, importanta tot mai mare a problemelor inerente legate de relatiile minoritatilor cu majoritatea dintr-o tara, aduce in prim plan necesitatea ca, pe langa activitati negurvernamentale, sa se initieze o serie de activitati specifice in domenii strict legate de colaborarea dintre majoritate si minoritati.

2. Domenii de actiune ale Programului

Acest program sustine proiecte care isi propun dezamorsarea eventualelor tensiuni dintre diferite comunitati, in scopul inlaturarii anumitor bariere care le separa. Obiectivul este de a permite celor interesati sa poarte un dialog, sa fie informati si sa lucreze impreuna, in scopul impartasirii unor experiente si al promovarii, astfel, a cunoasterii si a intelegerii reciproce.

Masurile de incredere pot sa actioneze in domenii diferite: democratie, drepturile omului, mass-media, educatie, cultura, coeziune sociala, cooperare transfrontaliera, tineret.

Proiectele derulate in aceste domenii vor actiona in special la nivel local. Acesta este si motivul pentru care ele sunt concepute ca proiecte pilot, care pot fi prezentate drept modele de actiune destinate sa genereze alte proiecte, de acelasi ordin.

Institutul Intercultural Timisoara (I.I.T.) este o institutie autonoma, expresie a societatii civile, cu activitate culturala, civica si stiintifica, fara scopuri politice, care accepta si promoveaza valorile si principiile Consiliului Europei in materie de interculturalitate. I.I.T. a fost infiintat in 1992, cu sprijinul autoritatilor locale din Timisoara si al Consiliului Europei.

Prin programele si activitatile sale, I.I.T. urmareste dezvoltarea dimensiunii interculturale in domeniile educatiei si culturii. I.I.T. promoveaza, de asemenea, climatul de toleranta si comunicare interetnica specific orasului Timisoara si regiunii Banatului.

I.I.T. are o retea stabila de parteneri in diferite regiuni din Romania si in cateva tari europene. Ea este formata din institutii, organizatii neguvernamentale si specialisti din mai multe arii de interes. I.I.T. coopereaza cu autoritatile locale, regionale si nationale in domeniile: educational, cultural, de tineret si al minoritatilor nationale.

O colaborare aparte a fost stabilita cu Consiliul Europei, in special cu departamentele de educatie, de cultura si de tineret, precum si cu Programul Masurilor de Incredere.

**

Tematica proiectelor noastre

Problemele comunitatii romilor ocupa un loc foarte important in activitatile I.I.T. In acest sens, I.I.T. a derulat mai multe proiecte, pe teme legate de: educatia copiilor romi; imaginea romilor in mass-media; dezvoltarea societatii civile in cadrul comunitatii romilor; intarirea relatiilor dintre autoritatile publice si comunitatea romilor. In cadrul acestor proiecte, I.I.T. a colaborat cu diverse asociatii ale romilor din Romania. Reprezentanti ai comunitatii romilor au fost, de asemenea, implicati in diferite proiecte adresate comunitatilor minoritare in general. Colaborarea I.I.T. cu cateva ONG-uri independente din Iugoslavia s-a concretizat, pana in prezent, prin doua proiecte finantate de Programul Masurilor de Incredere al Consiliului Europei. Primul a implicat reprezentanti ai societatii civile si ai organizatiilor minoritatilor din Voivodina, Sandjak, sudul Serbiei si Belgrad. Cel de-al doilea, BANNET, finantat partial de Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, isi propune sa dezvolte o serie de parteneriate transfrontaliere si sa promoveze educatia interculturala in regiuni invecinate din Romania, Ungaria si Iugoslavia. In acest domeniu, I.I.T. a initiat si a participat la o serie de proiecte care promoveaza si introduc educatia interculturala in scoli, cu elevi majoritari si minoritari, precum si activitati de educatie in muzee. In acest context, s-au organizat mai multe sesiuni de formare, au fost introduse diverse activitati pilot si s-au publicat o serie de materiale si documente. I.I.T. a participat la mai multe proiecte care si-au propus sa promoveze educatia civica in scoli si sa faciliteze relatiile intre societatea civila si autoritatile publice, intr-un cadru multicultural. Suntem convinsi ca o cunoastere mai buna a culturilor respective si o colaborare directa, intre comunitatile majoritara si minoritare, pot determina relatii inter-comunitare bune si stabile. Mai multe proiecte au avut ca parteneri organizatii ale diferitelor minoritati etnice si religioase. O atentie particulara, in acest sens, a fost acordata participarii tinerilor.

**

Institutul Intercultural Timisoara a fost implicat activ in mai multe proiecte ale Consiliului Europei:

Din 1996, Institutul Intercultural: In 1998, Institutul Intercultural a devenit prima institutie est-europeana care coordoneaza un proiect transnational SOCRATES - COMENIUS, actiunea 2. Este vorba de proiectul EURROM, care isi propune elaborarea unui ghid metodologic, adresat cadrelor didactice care lucreaza cu elevi romi, in scopul introducerii unor elemente ale culturii romilor in procesul educational. Partenerii proiectului EURROM provin din Romania, Franta, Republica Slovaca si Spania.

Din 1998, Institutul Intercultural Timisoara a dezvoltat parteneriate cu mai multe ONG-uri civice, ale minoritatilor si de tineret din Iugoslavia. Doi reprezentanti ai Institutului Intercultural sunt, in prezent, membri in doua grupuri de lucru din cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

**

Centrul de Documentare al I.I.T., creat cu suportul Consiliului Europei si al Fundatiei Kaiser din Liechtenstein, detine peste 5.000 de volume si publicatii. El figureaza, de asemenea, pe lista proiectului eIFL Direct. Centrul de Documentare al I.I.T. functioneaza si ca Centru Local de Informare al Centrului de Informare al Consiliului Europei de la Bucuresti.