O analiza a discursurilor cu referire la relatiile majoritate - minoritati practicate în România dupa 1989 scoate în evidenta existenta a trei tipuri distincte: un discurs majoritar, un discurs minoritar conformist si un discurs minoritar revendicativ. Minoritarii conformisti sunt cei ce au grija sa integreze sistematic în discursul lor referiri la faptul ca sunt cetateni loiali ai României, ca se simt acasa în România, accentuând de asemenea bunele relatii pe care le au, atât cu institutiile statului român, cât si cu concetatenii lor majoritari. O mare parte a raporturilor între majoritate si minoritarii revendicativi se structureaza pe ideea ca minoritarii cer, revendica, cât mai mult posibil, în timp ce majoritarii acorda, cedeaza, cu grija însa de a ceda cât mai putin posibil. Totul ca într-un joc cu suma nula în care orice câstig al minoritarilor echivaleaza cu o pierdere pentru majoritari.
Un leitmotiv al discursului minoritar îl reprezinta dreptul la o viata interna proprie a comunitatii respective, recunoscuta public. Se folosesc în acest context termeni variati: separare, autonomie, privatitate comunitara, sau se face referire la ideea de protectie, mentinere, prezervare a identitatii culturale/nationale proprii, identitate amenintata cu asimilarea de catre societatea majoritara. Esenta discursului minoritar revendicativ ar fi deci: "suntem diferiti si vrem sa ramânem diferiti si sa fim recunoscuti ca atare".
In cadrul discursului majoritar cu referire la minoritati, dominant este însa leitmotivul comunicarii, al deschiderii spre relationarea cu celalalt, oferita cu generozitate de majoritari si solicitata minoritarilor, pericolul avut în vedere, la scara întregii societati, fiind definit în termeni de izolare sau segregare a grupurilor minoritare. Esenta unui astfel de discurs ar fi deci: "traim în aceeasi tara, prin urmare trebuie sa comunicam, orice tendinta de izolare fiind un pericol pentru stabilitatea societatii".
Dincolo de ceea ce afirma explicit sau implicit cele doua tipuri de discurs, ambele au în subsidiar o idee fundamentala: comunicarea interculturala submineaza afirmarea identitatii, favorizând asimilarea, iar afirmarea identitatii în lipsa comunicarii interculturale submineaza coeziunea si stabilitatea societatii. O alegere ar fi deci necesara din aceasta perspectiva: favorizarea fie a identitatii, fie a comunicarii. Am putea astfel vorbi de un continuum având la cele doua doua extremitati identitatea, respectiv comunicarea .
Discursurilor practicate de reprezentantii celor doua grupuri, majoritarii si minoritarii revendicativi, li se agauga însa cele ce îsi propun sa se situeze deasupra clivajelor majoritate/minoritate, ele apartinând în principal specialistilor în domeniu si politicienilor, putin numerosi, focalizati pe ideea reconcilierii ca singura solutie pentru stabilitatea sociala durabila. Acestea sunt discursurile de tip multicultural si intercultural care, plecând de la recunoasterea diversitatii culturale, propun modele de societate în care sunt valorizate în egala masura, atât pastrarea si dezvoltarea identitatilor specifice, cât si comunicarea interculturala. Din perspectiva tipurilor de discurs analizate mai sus o astfel de optiune poate fi însa receptionata de cele doua grupuri în doua moduri distincte. Astfel, în prima varianta, optiunea multiculturala/interculturala va fi privita ca idealista si lipsita de corespondent în realitate, ramânând deci un discurs steril ce va continua sa fie interpretat selectiv de cele doua parti: minoritarii accentuând aspectele legate de identitate, iar majoritarii pe cele legate de comunicare. Nici cealalta varianta nu este însa satisfacatoare, ea presupunând întelegerea multiculturalitatii/interculturalitatii ca un compromis, un punct median în continuumul identitate - comunicare în care ar exista si putina identitate, si putina comunicare, desigur spre frustrarea reprezentantilor ambelor grupuri.
Vom încerca în cele ce urmeaza sa argumentam posibilitatea reala ca o societate, cum este cea a României contemporane, sa favorizeze simultan dezvoltarea identitatilor specifice si comunicarea interculturala, fara ca acest lucru sa presupuna vreo pierdere pentru majoritari sau minoritari. Ne vom baza pe ipoteza ca cele doua dimensiuni, identitatea si comunicarea, nu reprezinta extremitatile unui continuum ci doua variabile independente ce permit însa o mai clara analiza a raporturilor dintre diferitele grupuri din cadrul unei societati multiculturale. In acest scop, propunem adaptarea unor concepte elaborate în cadrul a doua teorii din psihologia sociala si, respectiv, psihologia interculturala. Este vorba despre modelul TILT (Teaching individuals to live toghether) elaborat de Kalman J. Kaplan si de teoria strategiilor de aculturatie a imigrantilor elaborata de J. W. Berry.
Modelul TILT a fost elaborat de Kaplan pornind de la critica perspectivei unidimensionale asupra distantei interpersonale. Modelul unidimensional al distantei presupune un continuum pe o axa ce are la o extremitate contopirea cu celalalt, iar la cealalta separarea totala. Extremitatea caracterizata prin apropiere ofera maximum de intimitate dar presupune pericolul pierderii constiintei sinelui. Extremitatea ce reprezinta îndepartarea ofera spatiu pentru afirmarea sinelui dar presupune singuratate si izolare. Intre cele doua extremitati reciproc exclusive se situeaza un punct median ce permite un grad mediu de intimitate si de afirmare a sinelui.
Criticând acest model, Kaplan propune o viziune bidimensionala a distantei interpersonale, considerând ca acest concept contine doua dimensiuni distincte: distanta fata de celalalt si distanta fata de sine. Prima dimensiune este pusa în legatura cu conceptul de "atasament", înteles ca reprezentând capacitatea de a relationa cu ceilalti, spre exemplu, capacitatea de a întinde mâna pentru a primi sau da ajutor. Cea de-a doua dimensiune este asociata conceptului de "individuatie", înteles ca un construct intrapersonal legat de capacitatea de a se diferentia de ceilalti.
Modelul TILT suprapune peste viziunea traditionala, unidimensionala, o viziune bidimensionala a distantei interpersonale, eliminând astfel si ambiguitatile din definirea termenilor de "apropiere" si "îndepartare" interpersonala. Astfel, daca modelul traditional presupune o relatie de proportionalitate inversa între atasament si individuatie (cu cât atasamentul este mai puternic, individuatia va fi mai redusa si reciproc), modelul bidimensional nu implica o astfel de relatie, considerând cele doua dimensiuni ca find independente.
In acest spatiu bidimensional rezulta patru pozitii ce includ cele doua extremitati ale modelului unidimensional dar si doua pozitii ce nu sunt puse în evidenta de modelul anterior. Astfel, acest model defineste distanta interpersonala sanatoasa, nu printr-un nivel mediu de individuatie si de atasament, ci ca un echilibru între cele doua dimensiuni, echilibru corespunzator pozitiei D din figura de mai sus, caracterizata atât prin individuatie cât si prin atasament.
O alta componenta a modelului TILT, relevanta pentru discutia noastra, este legata de conceptele de "ziduri" si de "frontiere" . Zidurile se refera la barierele dintre persoane si au rolul de a-i mentine pe ceilalti în afara, în timp ce frontierele se refera la conturul sinelui, având rolul de a marca diferentierea sinelui. Prin analogie, zidurile pot fi asociate cu un bandaj, în timp de frontierele corespund pielii de pe mâna. Zidurile sunt legate de capacitatea de a se conecta, de a relationa cu ceilalti, aceasta însemnând diferite pozitii pe axa atasamentului: zidurile permeabile corespund unei capacitati ridicate de relationare, iar zidurile opace unei capacitati reduse de relationare. Frontierele, legate de capacitatea de diferentiere fata de ceilalti, reprezinta puncte diferite pe axa individuatiei: frontiere puternice corespund unei capacitati ridicate de diferentiere, iar frontiere slabe unei capacitati reduse de diferentiere.
In fine, un alt set conceptual al modelului TILT la care facem referire este cel al nevoilor si temerilor de relationale si de diferentiere. Si acestea sunt asociate modelului bidimensional descris mai sus. Astfel, atasamentul sanatos corespunde cadranului în care individul are atât nevoie de relationare, cât si nevoie de diferentiere, celelalte trei cadrane corespunzând unor stari în care individul are cel putin un tip de temere, fie de individuatie, fie de atasament. Individul matur sanatos este cel capabil de a-si afirma cele doua categorii de nevoi. Astfel, nevoia sa de atasament va determina aparitia de ziduri permeabile, iar nevoia de individuatie va duce la constituirea de frontiere puternice. Pe masura ce individul se maturizeaza, zidurile vor fi înlocuite de frontiere. Astfel, mentinând analogia cu bandajul, sa ne gândim ca, în cazul unei rani, bandajul (zidul) are rolul de a proteja zona în care pielea (frontiera) a fost distrusa. Pe masura însa ce pielea se vindeca, bandajul îsi va pierde necesitatea. Situatia în care, la un individ, zidurile sunt mentinute în mod nenecesar, chiar si dupa ce frontierele au fost bine conturate corespunde unei stari patologice, la fel cum tot unei stari patologice îi corespunde si situatia mentinerii la individul matur a unor frontiere slabe ale sinelui.
Daca vom transfera modelul TILT de la nivel psihologic la nivel social, trecând de la distanta interpersonala la distanta sociala între grupurile ce compun o societate data, vom obtine un model perfect compatibil cu perspectiva interculturala . Intr-un astfel de model, individuatia ar corespunde capacitatii grupului de a-si mentine, afirma si dezvolta o identitate culturala proprie, iar atasamentul ar reprezenta echivalentul capacitatii de a relationa cu celelalte grupuri, de a comunica si coopera. Prin analogie cu modelul TILT si pe baza argumentelor furnizate de acesta, se poate concluziona ca, o societate în care grupurile culturale ce o compun îsi afirma propria identitate, gasind în acelasi timp mecanisme de comunicare si cooperare, nu este doar posibila ci reprezinta chiar situatia dezirabila corespunzatoare unei societati "sanatoase".
Celalalt model care ofera, credem, un cadru conceptual adecvat analizei problematicii relatiilor interculturale în România este cel propus de John W. Berry pentru analiza strategiilor de aculturatie ale imigrantilor. Berry considera ca membrii unui grup de imigranti trebuie sa raspunda, afirmativ sau negativ, la doua întrebari ce definesc raportarea lor la societatea majoritara: (1) Este importanta conservarea identitatii si a caracteristicilor culturale? si (2) Este important sa se stabileasca si sa se mentina relatii cu alte grupuri? Raspunsurile la aceste întrebari determina patru variante ce reprezinta pozitia grupului imigrant: integrare, asimilara, separare/segregare si marginalizare. Termenul de separare este utilizat pentru a desemna o dorinta a grupului imigrant, iar cel de segregare cu referire la presiunea grupului dominant. O serie de cercetari realizate mai întâi în Canada si apoi în mai multe tari ale lumii au confirmat validitatea modelului si au permis elaborarea unor instrumente de masurare a pozitiei diferitelor grupuri în acest sistem.
Desi, fara îndoiala, situatia imigrantilor din tarile occidentale este semnificativ diferita fata de situatia minoritatilor nationale si religioase din România, conceptele utilizate si modul lor de definire sunt în masura sa faciliteze întelegerea situatiei din tara noastra. Astfel, în context românesc, vom utiliza aceste concepte cu referire, pe de o parte la atitudinile predominante ale membrilor grupurilor minoritare (etnice sau religioase) dar si, pe de alta parte, cu referire la atitudinile dominante ale grupului majoritar fata de minoritatile respective. Mai mult, daca vom rearanja schema propusa de Berry, fara a-i afecta continutul, vom obtine o reprezentare analoaga modelului bi-dimensional al lui Kaplan.
Aceasta analogie nu face decât sa reconfirme validitatea optiunii multi/interculturale. Astfel, integrarea ar reprezenta echivalentul la nivel social al atasamentului sanatos, aceasta fiind starea în care tendintele spre comunicare interculturala, dar si spre mentinerea identitatii culturale, se manifesta pozitiv. Utilizând conceptele modelului TILT putem spune ca în cazul integrarii avem prezenta nevoii de relationare si a nevoii de diferentiere si absenta temerii de relationare si a temerii de diferentiere. Alaturi de argumentarea integrarii ca si caracteristicadefinitorie a unei "societati sanatoase" modelul rezultat clarifica raporturile dintre integrare si asimilare, concepte deseori confundate, motiv pentru care unii autori prefera, pentru a preciza distinctia, utilizarea unor concepte de genul "integrare pluralista" sau "integrare non-asimilationista". Termenul "integrare" are, conform celor de mai sus, o conotatie legata de acceptarea grupului minoritar ca parte integranta a societatii dar si o conotatie legata de crearea unui spatiu la nivelul societatii pentru grupul respectiv in integrum, deci fara pierderea identitatii proprii.
Cele doua modele propuse, adaptarea modelului TILT la relatiile dintre grupurile sociale ce compun o societate data, respectiv, adaptarea modelului aculturatiei propus de Berry la situatia minoritatilor nationale, se dovedesc asadar nu doar compatibile ci chiar convergente. Ambele aduc argumente pentru ideea ca o societate interculturala este nu doar dezirabila ci si posibila: deschiderea spre comunicarea cu celalalt nu reprezinta în sine o amenintare la adresa identitatii grupurilor, iar mentinerea si afirmarea unor identitati specifice nu implica în mod necesar riscuri pentru coeziunea si stabilitatea societatii.
Pentru a putea aplica conceptele descrise la realitatea concreta a relatiilor interculturale din România contemporana este necesara mai întâi circumscrierea mai precisa a continutului acestor relatii. In acest sens, consideram ca doua sunt dimensiunile fundamentale ce definesc comunitatile si polarizeaza relatiile interculturale în România: apartenenta etnica, în fapt apartenenta nationala în sens etnic, reflectata de conceptul de "minoritate nationala", si apartenenta religioasa, fara ca între cele doua dimensiuni sa existe o suprapunere totala. In ceea ce priveste relatiile interetnice, distingem trei categorii bine diferentiate: cazul relatiilor cu minoritatea maghiara, cel al relatiilor cu minoritatea romilor si, respectiv, relatiile cu toate celelalte minoritati nationale afirmate public. In privinta relatiilor interconfesionale, avem în vedere, pe de o parte, relatiile bisericii majoritare ortodoxe cu celelalte confesiuni în general si, pe de alta parte, relatiile ortodoxie - catolicism, reflectate în primul rând prin relatiile cu biserica greco-catolica. Desigur, aceasta clasificare este inevitabil simplificatoare dar o consideram pertinenta pentru a orienta analiza cauzelor si a dinamicii relatiilor interculturale, recunoscând totodata gradul mare de variabilitate prezent în interiorul fiecareia dintre categoriile avute în vedere. Vom analiza în continuare fiecare caz în parte, din doua perspective: cea a majoritatii si cea a minoritatii. Aprecierile facute au la baza în mare masura activitatile realizate de Institutul Intercultural Timisoara, reflectarea în presa a acestei problematici dar si unele studii empirice. Ele trebuie considerate ca puncte de plecare, ca ipoteze ce necesita o validare mai riguroasa.
Relatiile interconfesionale sunt privite diferit de majoritari si minoritari, în primul rând datorita marii asimetrii numerice între biserica majoritara si celelalte confesiuni. Daca prima propune argumente, în principal de natura simbolica, pentru legitimarea unei pozitii dominante, cele din urma lupta pentru afirmarea publica pe baze de egalitate, mizând pe principiul dreptului la diferenta. Acestea au tendinta de a se situa în cadranul C al schemei propuse mai sus, corespunzând tendintei de separare si pun accentul pe construirea si mentinerea unor ziduri cât mai opace, în vederea constituirii unor frontiere ferme.
In privinta relatiilor interetnice, este importanta distinctia între nivelul reprezentantilor politici si cel al comunitatilor locale . In general însa, rolul primordial în definirea raporturilor între grupurile etnice apartine, în opinia noastra, liderilor politici. Lucrurile vor continua sa ramâna asa atâta vreme cât societatea civila nu va ajunge într-o faza mai avansata de maturizare. In prezent, dupa cum reiese si din mai multe studii empirice , tendinta este de a considera relatiile directe, la nivel local, ca fiind bune, în timp ce relatiile generale dintre comunitati sunt descrise prin preluarea temelor si pozitiilor din discursul politic.
In cazul relatiilor dintre majoritatea româna si minoritatea maghiara cea mai frecvent întâlnita atitudine la majoritari este de a reprosa minoritatii, sau chiar de a denunta ca pe o încalcare a îndatoririlor de cetatean român, tendintele de a dezvolta o viata comunitara separata. Perceptia separarii este accentuata desigur de inaccesibilitatea limbii maghiare pentru români, si în special pentru cei ce au migrat dintr-o zona fara populatie maghiara în zone în care maghiarii au, nu doar o pondere demografica semnificativa, ci si o conectare profunda la patrimoniul cultural al zonelor respective. Aceasta contestare a dreptului la privatitate comunitara are desigur la baza motivatii complexe legate de dinamica socio-istorica a raporturilor de putere dintre cele doua comunitati. Daca ne referim însa la tematica si tonul discursurilor actuale, desi s-a estompat probabil în ultimii ani, ramâne valabila logica de tipul: acordam drepturi minoritarilor pentru ca suntem buni si generosi, ei însa cer tot mai mult, pentru a-si dezvolta o viata interna proprie care nu va întârzia sa conduca la institutii paralele, la separare tot mai accentuata si apoi la secesiune . Altfel spus, majoritarii au tendinta de a considera ca minoritatea maghiara aluneca periculos în cadranul C al schemei prezentate, corespunzator separarii, caracterizat printr-un nivel ridicat de individuatie si un nivel redus de atasament. Ei acuza deci mentinerea inutila a zidurilor în conditiile unor frontiere bine conturate. Discursul tipic al minoritatii maghiare este, în schimb, unul de revendicare a dreptului la individuatie, acuzând majoritatea de tentative de a o împinge în cadranul A, corespunzator asimilarii , caracterizat prin individuatie redusa si atasament la nivel ridicat. Ei denunta deci tendintele de subtiere a frontierei, ceea ce justifica construirea unor ziduri puternice. Discursurile bazate pe promovarea interculturalitatii sunt asociate în acest context, de minoritari, cu tendintele asimilationiste, iar promovarea multiculturalismului este în general asociata, de majoritari, cu tendintele separationiste. Interesanta este însa compromiterea multiculturalismului prin recuperarea lui de catre politicienii majoritari în cazul refuzului înfiintarii unei universitati maghiare de stat .
Situatia este diferita în cazul minoritatii romilor si al relatiilor acesteia cu majoritatea. Astfel, schema propusa ne ajuta în acest caz sa distingem categorii diferite de atitudini, fiecare corespunzatoare unui cadran din schema. In primul rând, exista cu siguranta în cazul romilor un grup deosebit de semnificativ numeric ce a optat pentru situarea în cadranul A, al asimilarii, cu individuatie redusa si atasament ridicat. Aceasta optiune este, desigur, determinata de decalajul de statut social dintre romi si restul populatiei si de riscurile expunerii la discriminare. Exista, în al doilea rând, doua categorii de romi ce tind sa se situeze în cadranul C, al separarii, caracterizat prin individuatie ridicata si atasament redus. Este vorba, pe de o parte, de comunitati de tip traditional ce îsi bazeaza în mare masura coeziunea pe delimitarea clara între romi si gadjii si pe mentinerea prioritatii normelor interne ale grupului fata de normele societatii majoritare. Pe de alta parte, din aceasta categorie fac parte activistii romi ce militeaza pentru construirea unei identitati rome de tip national dupa modelul european al constructiei nationale din secolul XIX. Actiunea lor este centrata pe definirea unor repere identitare de tip esentialist, între care redescoperirea si punerea în valoare a traditiei ocupa dealtfel un loc important, alaturi de limba, spre exemplu, ca si pe revendicarea în fata societatii majoritare a dreptului la diferenta. În al treilea rând, exista în cazul romilor un grup cu pondere semnificativa ce se încadreaza perfect în cadranul B, al marginalizarii, ce corespunde unui nivel de atasament si de individuatie redus. Este vorba, în primul rând, de grupurile de romi ce au suferit de pe urma politicilor de "integrare sociala" (în fapt de asimilare fortata) ale regimului comunist si, ulterior, de pe urma lipsei unor politici si masuri adecvate de protejare în contextul tranzitiei la economia de piata. Au fost astfel generate grupuri ce au fost rupte în mod brutal de reperele identitare traditionale, fara însa a putea asimila normele culturale ale societatii majoritare si fara a fi acceptate de aceasta. Mai mult, membrii acestor grupuri reprezinta tinta predilecta a discriminarilor si a manifestarilor de tip rasist. Atitudinea majoritarilor fata de romi este si ea foarte diferita de cea descrisa în cazul maghiarilor. Astfel, asimilarea, încurajata în cazul maghiarilor, nu este în general privita la romi cu ochi buni, refuzul declararii identitatii etnice la recensamânt sau în alte contexte oficiale (spre exemplu în mediul scolar) fiind perceput ca o înselaciune. Dimpotriva, separarea, în sensul de afirmare a propriei identitati este încurajata iar segregarea este deseori practicata, voluntar sau involuntar în numeroase situatii si este recomandata ca solutie de nationalistii extremisti. In cazul liderilor romilor, atitudinile fata de interculturalitate converg cu cele ale majoritarilor. Este semnificativ faptul ca termenul de interculturalitate este utilizat în mai multe rânduri în textul Strategiei Guvernului României de îmbunatatire a situatiei romilor, elaborata prin participarea activa a unui grup de organizatii ale romilor si aprobata prin hotarâre de guvern . Ambele grupuri, minoritar si majoritar, par a fi astfel de acord cu posibilitatea si dezirabilitatea situarii în cadranul D, al integrarii. În ceea ce priveste calea de ajungere într-o astfel de situatie, unii lideri ai romilor sustin necesitatea trecerii din cadranele A (asimilare) si B (marginalizare) mai întâi în C (separare) si doar ulterior în D (integrare).
Aceasta perspectiva asupra relatiilor interculturale permite, dupa cum s-a vazut, pe de o parte, argumentarea posibilitatii unei societati interculturale si, pe de alta parte, analiza raporturilor dintre grupurile ce compun o anumita societate. O astfel de analiza faciliteaza atât întelegerea cauzelor si a mecanismelor relatiilor "problematice" cât si formularea de strategii pertinente pentru stimularea unei evolutii care sa conduca la satisfacerea nevoilor legitime atât la nivel individual cât si comunitar.
In ceea ce priveste motivarea dezirabilitatii unei societati interculturale, a promovarii drepturilor minoritatilor, ca si legitimarea revendicarilor acestora si a strategiilor utilizate pentru obtinerea realizarii lor, avem în fata doua optiuni fundamentale . Una este cea a fundamentarii acestei perspective pe recunoasterea de principiu a egalitatii culturilor si pe importanta cautarii si mentinerii stabilitatii sociale. Cealalta consta în situarea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, între care figureaza si cele legate de recunoasterea si afirmarea identitatii (inclusiv a drepturilor ce permit aceste lucruri), ca sursa a legitimarii unor raporturi societale echitabile . In ceea ce ne priveste, suntem sustinatorii celei de-a doua variante, considerând respectul pentru demnitatea umana, si deci drepturile persoanei umane, ca sursa necesara si suficienta pentru legitimarea viziunii unei societati interculturale. Este însa o astfel de societate, chiar argumentata stiintific, o utopie? Credem ca nu. Dimpotriva, ea reprezinta în opinia noastra o tendinta naturala a societatii contemporane . Este însa vorba, nu despre o societate în care protectia diferitelor identitati este asigurata si garantata prin reguli echitabile, ceea ce ar permite limitarea, evitarea sau eliminarea conflictelor, ci despre una în care exista în permanenta un echilibu dinamic între afirmarea identitatilor si promovarea comunicarii interculturale, o societate ce recunoaste conflictele si cauta permanent mecanisme eficiente de gestionare constructiva a acestora.
Afirmatia ca avem de-a face cu o tendinta naturala spre o astfel de societate poate fi usor contrazisa cu exemple multiple din lumea contemporana. Este astazi larg împartasita ideea ca, daca perioada constituirii si consolidarii statelor nationale a fost caracterizata în mod esential printr-un proces de agregare, perioada actuala este caracterizata printr-un dublu proces, de coagulare omogenizare dincolo de granitele statelor nationale, pe de o parte, si de afirmare a diversitatii culturale prin intermediul unui tot mai pronuntat discurs de natura disociativa si diferentialista. O serie de exemple concrete pot însa ilustra si depasirea viziunii bazate pe o permanenta lupta între tendintele asimilationiste si cele de separare, pe baza acceptarii principiilor integrarii asa cum au fost definite mai sus. Un exemplu de acest tip îl poate reprezenta dezvoltarea cooperarii trans-frontaliere în zona de contact între Serbia, Bosnia-Hertegovina (în special cantonul Tuzla) si Croatia. Aici, desi ranile conflictelor sângeroase nu sunt complet vindecate, desi persista la toate partile puternice tendinte nationaliste, poate fi totusi constatata o deschidere reala spre colaborare, o constientizare a avantajelor cooperarii fata de izolare. Un alt exemplu îl reprezinta desigur evolutia din ultimul deceniu a relatiilor interculturale din România . Inclinam sa credem ca vom asista în continuare la evolutii pozitive în aceasta privinta. Este dealtfel semnificativ faptul ca aceasta problematica este din ce în ce mai mult abordata, atât în mediul stiintific cât si în discursul public, în mod deschis, fara complexele si tabu-urile specifice primilor ani ai deceniului trecut.
Bibliografie
Berry, J. W., 1980, Acculturation as varieties of adaptation. In A. Padilla (ed.), Acculturation: Theory, models and some new findings, 9-25. Boulder, CO: Westview.
Berry, J. W., 1989, Acculturation et adaptation psychologique. In J. Retschitykz, M. Bossel-Lagos et P. Dasen (Eds) La recherche interculturelle. L'Harmattan.
Berry, J. W., Poortinga, Y. H., Segalll, M. H., Dasen, P., 1992, Cross-cultural psychology - Research and applications. Cambridge University Press.
Giordano, C., 1997, Affiliation, Exclusion and the National State: "Ethnic Discourses" amd Minorities in East Central Europe. In H.-R. Wicker (ed.) Rethinking Nationalism and Ethnicity. Berg.
Kaplan, K. J., 1988, TILT: Teaching individuals to live together. Transactional Analysis Journal, 18, 220-230.
Kaplan, K. J., 1998, TILT: Teaching individuals to live together. Philadelphia: Brunner-Mazel.
Kaplan, K. J., 2001, TILT and Structural Pathology. Transactional Analysis Journal Internet, vol 4.
Kaplan, K. J., 1984, A bidimensional distancing approach to transactional analysis: A suggested revision of the OK corra 1. Transactional Analysis Journal, 15, 114-119.
Mahler, M. S., Pine, F., Bergman, A., 1975, La naissance psychologique de l'être humain. Payot.
Ogay, T., 2000, De la compétence à la dynamique interculturelles. Des théories de la communication interculturelle é l'épreuve d'un échange de jeunes entre Suisse romande et alémanique. Bern: Peter Lang
Poutignat, Ph., Streiff-Fenart, J., 1995, Théories de l'ethnicité. Paris PUF
Salat, L., 2001, Multiculturalismul liberal. Polirom, Iasi
Taylor, C., 1992, Multiculturalism and "The Politics of Recognition". Princeton University Press.
Wieviorka, M. (ed.), 1996, Une société fragmentée? Le multiculturalisme en débat, La Découverte, Paris
Willet, C. (ed.), 1998, Theorizing Multiculturalism - A Guide to the Current Debate. Blackwell Publishers
Capitolul II
CERCETARI SI ASPECTE SPECIFICE ALE INTERCULTURALITATII |
RUDOLF POLEDNA -
PERSPECTIVE TEORETICE SI METODOLOGICE DE ABORDARE A TEMATICII INTERCULTURALITATII ÎN STIINTELE SOCIO-UMANE DIN ROMÂNIA
|
În studiul de fata voi încerca sa abordez dintr-o perspectiva sociologica problematica multi- si interculturalitatii în societatea româneasca si în mod spccial în Transilvania la începutul secolului XXI. Pentru a întelege ceea ce se petrece actualmente în sistemul social "România" sunt necesare câteva precizari de natura istorica. Ca autor al acestor rânduri consider ca tema si problematica pluriculturalitatii, multiculturalitatii si interculturalitatii a aparut si a devenit relevanta dintr-o perspectiva teoretica si pragmatica pe la mijocul secolului al XIX-lea. Este, cu alte cuvinte, o tema si o problematica specifica ordinii sociale moderne. Prin urmare, chiar daca pentru istoriografie, pentru cercetarile istorice, tema continuitatii de exemplu (a ce, a cui, unde, de unde, cum, etc), sau confirmarea empirica a ancestorilor mitici în genealogia neamurilor ce-si revendicau si revendica (si acum) tinutul transilvan, a fost si este o preocupare perena si legitima (ca o profesie stiintifica respectata), pentru mine relevanta discutiilor este data de contextul societatii moderne românesti. Dintr-o perspectiva sociologica si antropologica, actiunile individuale, motivatia acestora deductibila din sensurile subiective atasate interactiunilor sociale, sunt cele care definesc ordinea sociala, alcatuirea si functionarea sistemului social.
Este evident ca sistemul social "România" a avut de gestionat si rezolvat chestiunile legate de etnie, pluralitate etnica si interculturalitate, la modul faptic, adica economic, politic, cultural, social etc. dupa constituirea statului national unitar în 1918.
Cadrul teoretic în care au decurs discutiile stiintifice a fost delimitat si definit de principiul nationalitatilor, principiu ce a stat la temelia reorganizarii sociol-politice si economice de dupa primul razboi mondial si a fost considerat universal în procesul de reasezare a noii ordini mondiale. Principiul aceasta a consfintit prevalenta constiintei nationale si a statului national ca modalitate de incluziune sociala universala si de delimitare prin excluziune de celelalte entitati social-politice, a marcat simbolic victoria functionala a democratiei si a statului modern.
România moderna s-a constituit si a fost recunoscuta international tocmai pe baza acestui principiu. În interiorul sistemului social din România acest principiu a impus recunoasterea si protectia minoritatilor nationale/etnice. Dupa parerea mea au fost creeate conditii ideale si pentru cercetarea multi- si interdisciplinara a interculturalitatii. Cum am aratat în alt loc în acest volum, realitatea din sistemul social global "România Mare", din perioada interbelica, a fost indubitabil marcata de o eterogenitate etnica semnificativa, în special în spatiul transilvan. O eterogenitate cu care statul si societatea româneasca interbelica a trebuit sa se obisnuiasca si sa învete sa o gestioneze.
A reusit acest proces de cunoastere? Eu cred ca nu. În nici un caz în perioda interbelica. Procesul acesta de învatare si întelegere a alteritatii a intrat într-o faza de maturitate relativa doar dupa 1989.
Care ar fi motivele acestei îndelungate tatonari si a multitudinii de reflectii teoretice asupra problemelor interetnice, a multi si interculturalitatii.
Voi încerca sa prezint parerea mea asupra acestei probleme exclusiv din unghiul de vedere al sociologiei înteleasa ca stiinta sociala.
***
Specificul sociologiei românesti trebuie subliniat, explicat si mai cu seamã înteles dacã dorim sã argumentãm, noi ca sociologi, de ce sociologia româneascã a abordat tematica relatiilor interetnice, multiculturalitatii si interculturalitatii asa cum rezulta într-o reconstructie teoretico-metodologica a ei din perspectiva istorica a ultimelor opt decenii.
Ori pentru realizarea acestui scop nu trebuie sã uitãm cã sociologia româneascã - ca stiintã- a apãrut si s-a dezvoltat pe parcursul procesului de modernizare a societãtii românesti. Dupã cum bine se stie sociologia ca stiintã este un copil al epocii moderne. Ea a apãrut în situatii de crizã socialã având drept scop declarat asanarea societãtii prin cunoasterea criticã a realitãtilor sociale, ca un prim pas spre reforme rationale în domeniul socialului.
Care a fost problematica pe care însãsi societatea româneascã a definit-o ca fiind cea mai importantã pentru ea si pe care sociologia ca stiintã a abordat-o mai apoi cu mijloacele ei specifice de cunoastere si actiune? Problematica respectivã a fost (este?) problematica natiunii, a statului national unitar si modernizarea, mai exact spus, alternativele de modernizare pe care societatea româneascã le-a avut la dispozitie în vederea selectiei (optiunii) si transformãrii posibilitãtii în realitate, tinând cont si de pozitia geostrategicã a României, de constelatia influentelor exercitate de marile puteri ale vremii asupra evolutiei istorice românesti, precum si de propriul potential de dezvoltare si de posibilitãtile de solutionare a problemelor, preferate de elitele din România.
Intelectualii români au fost de acord, deja pe la mijlocul secolului al 19-lea cã dezvoltarea societãtii românesti presupune cu necesitate modernizarea tuturor structurilor ei, conform modelului occidental . Dezacordul dintre intelectuali se referea "numai" la ritmul si caile concrete de modernizare. Este cunoscut faptul ca luarile de pozitie pro sau contra au dat nastere la doua principale grupari în cultura româna, traditionalistii pe de-o parte si modernistii pe de alta parte.
Traditionalistii considerau ca modernizarea României trebuie sa fie realizata într-un ritm moderat, ritm care trebuie sa fie adaptat la realitatile românesti pentru a nu produce rupturi ireparabile si irecuperabile la nivelul traditiilor din societatea româneasca. Am putea spune, din perspectiva de astazi, ca adeptii acestei directii prefereau schimbarea în continuitate. O ruptura prea brusca în structura traditionala a societatii românesti echivala (functional) cu pericolul pierderii specificului national, al alterarii fondului spiritual national (Georgescu, 1992, 196). Este cunoscuta în acest context teoria formelor fara fond a Junimii care înfierea imitarea formelor valorilor occidentale, preluate prea rapid si, ca atare, superficial si accidental de catre societatea româneasca. Mai important ar fi, sustineau partizanii acestei conceptii, sa se descopere si conserve valorile originare, nefalsificate, autentice ale poporului român acel "sâmbure vital", "esenta" neamului românesc.
Modernistii afirmau ca modernizarea societatii românesti trebuie sa fie echivalenta (functional) cu o interventie chirurgicala. Modernizarea reala a societatii românesti nu trebuie sa tina cont de traditii. Trecutul nu trebuie sa bareze drumul progresului. Xenopol a argumentat ca un progres fara durere si suferinta este inimaginabil. Cu cât mai mare este progresul intentionat cu atât mai mare va fi si suferinta sociala, deorece suferinta sociala este pretul pe care societatea îl plateste progresului. Dar acest pret se justifica prin roadele viitoare ale progresului de care va beneficia întreaga societate (Georgescu, 1992, 197).
Traditionalismul si modernismul considera deopotriva ca modernizarea societatii românesti este necesara, dar o reduc la modernizarea institutionala, cu precadere a structurilor politice si administrative. Cele doua orientari considerau ca mentalitatile, stilul si modul de viata, conceptiile, atitudinile, etc., poporului se vor adapta încet dar sigur (adica evolutiv) la aceste schimbari, generând în final un produs original: omul nou care sa corespunda si standardelor modelului occidental, într-o societate traditionala modernizabila în principiu. Cele doua directii au însa un numitor comun, si anume, ambele concep societatea ca fiind un sistem social care functioneaza pe baza integrarii normative (a la Parsons), adica pe baza unui consens general în privinta valorilor si normelor care reglementeaza relatiile sociale si coexistenta umana. Or tocmai prezenta acestor trasaturi în cadrul conceptiei sale despre sistemul social societate i-au adus lui Parsons si constructiei sale teoretice reprosul si eticheta de conservator/conservatorism.
Relativ devreme unii intelectuali români (Draghicescu, Radulescu-Motru) au atras atentia asupra faptului ca o modernizarea profunda si integrala a societatii românesti este imposibila daca prioritatile nu sunt redefinite, si mai ales daca motivatia economica a tipului de actiune moderna nu este prezentata si raspândita în cadrul populatiei românesti. (Aici se deschide o noua arie tematica, pe care nu o pot aborda în cadrul acestei lucrari. Este vorba de raportul si relatia dintre religia ortodoxa, rationalitate si tipul de actiune scop-rational si valorico-rational. Este un demers cu atât mai interesant cu cât Max Weber nu a analizat aceasta relatie în mod explicit.)
Modernizarea efectiva, reala a societatii românesti a fost imposibila de realizat pâna pe la sfârsitul secolului al 19-lea (1864), nu fiindca lipsea vointa politica si chiar asentimentul social, ci fiindca însasi structurile sociale existente nu permiteau nici macar selectia efectiva a acestei posibilitati, daramite punerea la dispozitie a unor mijloace specifice de punere în aplicare a masurilor de modernizare gândite, adica virtuale.
Modernizarea (schimbarea sociala) a fost pâna în acel moment imposibila deorece sistemul juridic existent, mai cu seama în domeniul proprietatii, excludea din start orice inovatie, deci si inovatiile de natura politica sau administrativa. Conform legislatiei în vigoare pe atunci (în Principatele unite: Regulamentul organic) boierii erau proprietarii terenurilor agricole. Însa tot pe baza aceleasi legislatii ei erau obligati sa împarta pamânturile cu taranii care locuiau pe mosia/mosiile lor (cu exceptia unui anumite suprafete de care dispuneau liber). Cu alte cuvinte proprietatea funciara boiereasca nu a fost o proprietate asupra careia boierul dispunea în întregime, în mod liber. Proprietatea funciara a fost o forma de proprietate care functiona conditionat. Pe de alta parte taranii români au fost liberi însa lipsiti de proprietate funciara (sau lipsiti de orice fel de proprietate) si tocmai din acest motiv ei au fost dependenti de boieri (Georgescu, 1992, 142). Aceasta relatie simbiotica între boieri si tarani, emergenta din scheletul normativ al societatii românesti este probabil si plauzibil raspunzatoare pentru conceperea taranimii ca purtator al dezvoltarii sociale si al istoriei (talpa tarii), ca strat social care a marcat, întrupeaza si reprezinta caracterul national al poporului român. Aceasta stare de fapt a fost neproductiva pentru toata lumea. Nici boierii, nici burghezia aflata în ascensiune si nici taranimea nu manifesta vreu-un interes pentru sporirea rationalitatii activitatilor economice. Problema principala nu a constituit-o maximizarea profitului ci sporirea si garantarea proprietatii per se, cum vor dovedi reformele agrare din 1864, 1921, 1945 si de ce nu 1991 (celebra de pe acum lege 18). Nimanui nu ia placut "vechea cale englezeasca de dezvoltare a agriculturii, exproprierea taranilor si transformarea lor în proletari agricoli" (Georgescu, 1992, 143). Nimeni, nici macar din rândul intelectualilor liberali, nu a agreat o asemenea masura radicala de modernizare a economiei si societatii românesti. Dimpotriva s-a mers pe varianta "jumatatilor de masura": distributia partiala a suprafetelor agricole taranilor, prin reforma agrara. Consecintele sociale ale acestei masuri au fost negative. Au aparut noi "vechi" relatii de dependenta, practic neoiobagia (Dobrogeanu-Gherea, 1910). Formula de functionare a societatii românesti, gasita la vremea respectiva, a fost urmatoarea: nici burghezie si nici proletariat. Traditia a fost valorizata preferential în raport cu modernizarea.
Spre deosebire de societatile occidentale în care modernizarea a fost initiata de subsistemul economic în societatea româneasca locomotiva modernizarii a fost reprezentata de subsistemul politic. Politicul a fost forta motrice a modernitatii si modernizarii; ea a indus (si impus) schimbarile economice si juridice, ea a operat inovatii în structurile societatii românesti. În Occident în schimb subsistemul politic s-a ajustat la schimbarile care au venit dinspre subsistemul economic.
Din situatia juridica mentionata mai sus a rezultat o consecinta extrem de curioasa. Relatiile dintre boieri si taranime erau mai mult sau mai putin idilice (cu momente de rabufnire nervoasa) deoarece adevaratul adversar/exploatator a fost reprezentantul finantelor statului sau arendasul, care se vedeau obligati sa se interconecteze în aceasta relatie daca doreau sa-si asigure veniturile. Datorita pozitiei speciale a principatelor (Moldova si Muntenia aflate sub suzeranitate otomana) asemenea persoane au fost de regula straini. Orice tentativa de rationalizare a administratiei sau a productiei sau a comportamentului economic a fost interpretata de parca cineva strain urmarea sa impuna românilor ceva strain de "fiinta" lor.
În acest context complexitatea procesului de modernizare a societatii românesti a fost redusa la "chestiunea taraneasca". Solutionarea acestei chestiuni a devenit prioritate nationala cu inevitabile conotatii nationaliste. Cu alte cuvinte s-a ajuns la definirea întregii problematici a modernizarii societatii românesti în termenii natiunii, statului national unitar si a nationalismului. Mod de definire si de abordare în perfecta consonanta semantica vehiculata în Europa în perioada respectiva, mai ales în tarile în care constiinta nationala capata contur si consistenta.
Constituirea statului national unitar în 1918 a însemnat finalizarea unor eforturi seculare de dobândire a suveranitatii si independentei nationale. Aceasta performanta a fost posibila prin extinderea mecanismelor de functionare democratica a statelor dupa primul razboi mondial. Nu trebuie sa subapreciem nici efectul de contaminare a societatii românesti de catre revolutia socialista din Rusia în 1917. Începând cu anii '20 ai secolului 20 societatea româneasca a fost inconjurata de sisteme sociale care promovau programe democratice si doreau modernizarea. În acest context, constientizând din ce în ce mai clar pozitia ei periferica si grevata de un (fals) sentiment de inferioritate, societatea româneasca a cautat, prin eliteta ei, o cale de dezvoltare aparte care sa tina cont de "specificul" natiunii române. Nu este deci de mirare ca în perioda interbelica, la început mai lent pe urma din ce în ce mai rapid, România opteaza pentru calea politica a dreptei supralicitând semantica nationalista.
Nationalismul se crede amenintat de catre democratie deorece considera ca programul democratic îi submineaza legitimitatea în rândul propriului popor. Aceasta disputa între democratie si nationalism a însotit istoria tuturor natiunilor si statelor "întârziate". Democratia este valorizata exclusiv negativ, considerata dusmanul natiunii si a identitatii nationale. Ceea ce este specific societatii românesti este "continuitatea (ca si predominanta) mitului national, substituirea mitului romantic ("nationalismul revolutionar"), printr-unul net conservator, definit prin patriarhalism, traditionalism, ruralism, xenofobie" (Volovici, 1995, 51). Nu trebuie sa uitam sa mentionam principiul continuitatii istorice si credinat ortodoxa în calitate de religie nationala.
Acesta este mediul cultural-spiritual (schitat evident extrem de scurt si extrem de sumar) în care apare si se va dezvolta, din gândirea sociala existenta, sociologia româneasca. Sociologia româneasca s-a încadrat de la începuturile ei ca stiinta, în paradigma nationala , problematica ei a fost delimitata si preformulata de ancorarea ei în realitatile societatii românesti.
Cum este definita sociolgia si programul sociologiei în sociologia româneasca ?
Ceea ce doresc sa subliniez de la bun început este faptul ca nu doresc sa inventariez toate definitiile date sociologiei în sociologia româneasca si nici nu doresc sa analizez toate programele de sociologie propuse de sociologii români. Îmi propun doar sa va prezint o serie de elemente care, mai cu seama în perioada interbelicaformeaza, dupa mine, orientarile de baza în sociologia româneasca, orientari care au îndrumat actiunile generatiilor de sociologi si care au jalonat toate cercetarile empirice si teoretice întreprinse în România.
Cu mici exceptii cred ca toti membrii comunitatii sociologilor din România sunt de acord ca D. Gusti a avut un rol extrem de important în dezvoltarea, institutionalizarea, recunoasterea sociala si orientarea paradigmatica a sociologiei românesti. Pentru Gusti sociologia este o stiinta statica, descriptiva, comparativa si explicativa care trebuie sa se ocupe de societate ca întreg (Gusti, 1968, 250), accesul la societate ca întreg, ca expresie a vointei umane (Gusti, 1968, 228-229) este posibil doar via realitatii sociale. Realitatea sociala se compune din unitati sociale, generate de vointa umana; coeziunea acestora este asigurata de constiinta apartenentei membrilor la unitate. Aceste unitati sociale apar si se dezvolta în anumite cadre (medii) formate din elemente cosmice, biologice, istorice si psihice; aceste unitati stau sub semnul unor manifestari - actiuni individuale si de grup (economice, spirituale, juridice, politice). Scopul sociologului este sa observe si sa descrie pâna în cele mai mici amanunte aceste unitati sociale cu ajutorul metodei monografice. Gusti afirma ca sociologia sau este monografie sau nu este deloc. Cunoasterea absoluta a unitatii sociale este, dupa Gusti, conditia preliminara indispensabila a programului sau stiintific maximal,elaborarea Stiintei natiunii. Chiar titlurile lucrarilor sale ne indica intentia lui: Sociologia militans(1934), Cunoastere si actiune sociala în serviciul natiunii (1939). Din punct de vedere teoretic acest program a fost schitat în Doctrina sociologica, etica si politica (Gusti, 1968, pp. 235 s.u.). În acesta triada sociologiei îi revine un loc si un rol privilegiat. Ea studiaza realitatea sociala, constata faptele si mai ales disfunctiunile societatii. Pe baza acestei cunoasteri ea elaboreaza o lista cu idealurile sociale demne de urmat - etica si defineste concomitent si mijloacele necesare pentru realizarea acestor idealuri - politica. Sociologia este, în conceptia lui Gusti, o enciclopedie a stiintelor sociale si steaua calauzitoare a actiunii sociale. Sociologia urma sa fie un instrument al reformei sociale în România, aceasta a fost o certitudine pentru Gusti. Sociologul "autentic" nu se va sfii sa coboare în mijlocul faptelor, spre deosebire de sociologii "de birou" si toate celelalte persoane care se dedica problemelor sociale (jurnalisti, politicieni) care utilizeaza cunostinte de mâna a doua si nu pot emite decât speculatii si în nici un caz adevaruri despre societate.
Gusti a definit sistemul de coordonate al sociologiei românesti. Aceste coordonate sunt: Sociologia înteleasa ca o stiinta pozitivista, cu pretentii de inginerie sociala, cu un program de luminism sociologic pentru masele de oameni, dar si pentru elite, având un scop extrem de clar formulat: în serviciul natiunii. Din punct de vedere paradigmatic sociologia lui Gusti, daca admitem ca este o pradigma, este o paradigma constituita eclectic. Specificul ei consta tocmai în aceasta îmbinare selectiva a unor elemente paradigmatice existente la vremea lui în sociologia europeana.
O conceptie despre sociologie diametral opusa celei a lui Gusti a avut-o Petre Andrei. "Sociologia studiaza societatea în genere, aratând care este natura si esenta ei, ce structura si ce functiuni are ea si cum evolueaza" (Andrei, 1936, p. 75). Sociologia este o stiinta a realitatii sociale, adica cerceteaza fapte sociale. În opinia lui Andrei aceste fapte sunt relatii interumane concretizate si obiectivate, de natura psihologica si spirituala, caracterizate de caracteristica exterioritate (Andrei, 1936, 150/151). Sociologia ca stiinta are menierea - si numai aceasta - de a descrie si explica aceste fapte. Andrei, în opozitie explicita cu Gusti, considera ca sociologia renunta la statutul ei de stiinta daca încearca sa instrumentalizeze cunoasterea ei specifica în programe de reforma sociala; sociologia îsi pierde independenta si autonomia daca se subordoneaza subsistemului politic (Andrei, 1936, 69). Sociologia si sociologii trebuie sa diferentieze clar între cunoastere, pe de o parte, si utilizarea cunostintelor produse prin aceasta cunoastere,pe de alta parte. Militantismul nu este treaba oamenilor de stiinta ci a politicienilor. Sociologia ca stiinta nu este abilitata sa poiecteze idealuri pentru praxis, idealuri ce pot fi orientari prospectiv-proiective (adica utopice sau ideologice RP) pentru actiunile sociale.
Si pentru a închide acest arc în timp prezint si conceptia lui Achim Mihu despre sociologie. "Sociologia este în mod esential studiul explicativ si comprehensiv al realitatii sociale în totalitatea ei, adica a unei realitati sui generis, precum si a unor parti, fenomene si procese ale acestei realitati în legaturile lor multiple, variate si complexe cu întregul" (Mihu, 1992, p. 11). Decupajul epistemic al sociologiei românesti trebuie sa ramâna însa un decupaj orientat de cadrul social national, chiar în conditiile internationalizarii sociologiei si a convergentei paradigmelor sociologice. "Exprimam însa rezerve fata de negarea oportunitatii construirii sau reconstruirii sociologiilor nationale, rezultata din aceeasi teorie a convergentei. Existenta statelor si comunitatilor nationale în lumea contemporana de care se leaga importante probleme interne si globale favorizeaza dupa parerea noastra, mentinerea sociologiilor nationale" (Mihu, 1992, 21). Într-o prefata , Mihu ca reprezentant de seama al directiei autohtone, endogene de dezvoltare a sociologiei, afirma ca sociologia poate aspira la un status social mai ridicat si la o recunoastere sociala mai ampla, daca se sprijina pe valorizarea literaturii sociologice românesti si nu încearca sa se bazeze pe o literatura straina deficitara (fiindca este greu si doar punctiform accesibila). În definitia data de Mihu sociologiei apare pentru prima oara, dupa stiinta mea, un element de noutate absoluta în sociologia româneasca, admiterea dualitatii metodologice - explicatie/comprehensiune - în sociologia româneasca. Este o noutate comparativ cu bazele teoretice si metodologice ale sociologiei mai ales din perioda 1945 - 1990.
Caracteristicile structurale ale sociologiei românesti, dintr-o perspectiva temporala de mai multe decenii - de la constituirea ei ca stiinta pâna dupa 1989 - sunt în interpretarea mea urmatoarele:
a. obiectul ei a fost si este delimitat national
b. tematica pe care o abordeaza se concentreaza în jurul natiunii, chestiunilor nationale, valorilor nationale
1. chestiunea taranesca, chestiunea proprietatii funciare, relatii sociale si de productie în mediul rural
2. strategii de dezvoltare: ramâne România o tara agrara sau se industrializeaza si urbanizeaza
3. raportul dintre traditional si modern
4. cosmopolitism sau autohtonism (sau altfel formulat: dezvoltare durabila endogena sau exogena)
c. sociologia româneasca se confrunta cel mai devreme dupa 1918 si cu siguranta dupa 1945 cu o problema fundamentala: este ea o stiinta obiectiva sau o stiinta normativa ?
d. pornind de la aceasta problema apare mereu întrebarea "clasica" cu privire la rostul sociologiei în societate: luminism sociologic sau tehnologie sociala ?
e. raportul dintre stiinta si ideologie ca problema gnoseologica si epistemologica a sociologiei
Sociologia româneasca s-a autodescris si autodefinit constant ca stiinta sociala empirica. Dar nu numai ca stiinta sociala empirica ci ca stiinta sociala empirica naturalista, adica forjata dupa modelul, canoanele si exigentele stiintelor naturii. În sociologia româneasca întâlnim în mod sistematic ideea ca modelele de cunostere teoretica, elaborate în sociologie - conceptia si modelul sociologic a lui Parsons este dupa mine un exemplu ilustrativ în acest sens - nu sunt decât speculatii sterile, abstracte, fara referential ontic, straine de realitate, concepte fara continut . La care se adauga (adauga?) atentionarea asupra imposibilitatii transferului si aplicarii acestor modele teoretice în cazul societatii românesti deorece: 1. societatea româneasca este un unicat, este singulara si 2. potentialul descriptiv-explicativ al sociologiei (occidentale) vizeaza doar societatile occidentale, deoarece pentru surprindea realitatilor de acolo au fost elaborate respectivele modele de cunoastere. Sociologia este întotdeauna nationala si nu internationala au afirmat si mai afirma unii sociologi români. Sau altfel formulat: Sociologia este întotdeauna partinica, porneste de la raportarea la valori si de la judecati de valoare, nu poate fi neutra din punct de vedere axiologic.
Cu aceasta am ajuns la o alta tema a lucrarii mele, raportul dintre stiinta si ideologie. Tin sa precizez ca aceasta tema nu este una specifica doar sociolgiei românesti, ci vizeaza ansamblul stiintelor sociale din România. Mai mult, aceasta tema a fost (este) prezenta în stiintele sociale din toate tarile fostului bloc comunist. Plecând de la celebra teza a 11-a despre Feuerbach a lui Marx - important este sa schimbi lumea nu doar sa o interpretezi - stiintele sociale din aceste tari s-au situat, mai ales dupa sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, pe pozitii militante. Militantismul sociologic este, dupa cum am vazut mai sus, o caracteristica mai veche a sociologiei românesti, dar s-a accentuat în cele cinci decenii de regim socialisto-comunist (sa ne amintim ca a existat chiar o colectie a unei edituri intitulata Sociologia militans). Interesanta este solutionarea dilemei stiinta-ideologie în sociologia româneasca, mai ales daca ne gândim la statutul ei de cenusareasa a stiintelor socio-umane din ultimele trei decenii ale regimului comunist. Aceasta dilema devine inteligibila si comprehensibila daca ne gândim la statutul sociolgiei si al stiintelor socio-umane în România pe parcursul secventei temporale marcate de totalitarism. Ca sa fiu mai explicit doresc sa reamintesc sociologilor dar si publicului larg ca în România au existat de fapt în paralel doua sociologii - o sociologiei ca stiinta (care pentru a supravietui a fost obligata sa se automarginalizeze dar a si fost marginalizata) si o sociologie ca ideologie - promovata de Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste România. Ce a fost aceasta Academie ? "Forul stiintific care organizeaza, îndruma si coordoneaza, în mod unitar, activitatea de cercetare în domeniul stiintelor sociale si politice" (art. 1). "Academia de Stiinte Sociale si Politice promoveaza în activitatea de cercetare conceptia materialismului dialectic si istoric, asigurând orientarea teoretica si ideologica (s.m. RP) a cercetarii stiintifice pe baza marxism-leninismului" (ibidem). "Academia de Stiinte Sociale si Politice îsi desfasoara activitatea sub îndrumarea Comitetului Central al Partidului Comunist Român" (idem, art. 3, p.4). Programatic sociologia a fost orienata ideologic si supervizata politic. Sociologul care dorea sa publice trebuia sa gaseasca deci o varianta a discursului sau care sa satisfaca exigentele acestei Academii (dupa parerea mea una din cele mai monstruoase institutii create în România în domeniul stiintific si academic care de fapt a monopolizat sociologia ca stiinta discreditând-o si înlaturând-o practic de pe scena) si a C. C. a PCR. Punctul culminant al acestei marginalizari (prin monopolizare) a fost interzicerea sociologiei în 1977, confirmarea marginalizarii ei prin desfiintarea învatamântului sociologic cu diploma. Din 1977 pâna în 1994 în România nu au mai aparut sociologi cu diploma.
Dupa cum am mai spus, sociologia româneasca si-a definit obiectul prin referire la natiune si national. Obiectul stiintelor sociale din România, deci si al sociologiei, trebuie sa fie (a fost) realitatea tarii noastre si nu o societate abstracta sau fenomene atribuite unei societati imaginare . Stiintele sociale trebuie sa-si aduca, prin învatamânt si cercetare, aportul la dezvoltarea ideologiei stiintifice, trebuie sa contribuie în maniera lor specifica la largirea orizontului de cunoastere individual si social. Pentru a putea îndeplini aceasta misiune sociologia româneasca trebuie sa dispuna de o baza gnoseologica si epistemologica adecvata. Acesta baza îsi are bineînteles originea în cadrul de referinta al culturii române, fiindca altfel nu ar fi capabila sa surprinda obiectul ei specific - natiunea româna si statul national unitar, precum si valorile nationale. Dupa cum am vazut, sociologia româneasca din perioda interbelica a prefigurat aceasta tematica si a creat premisele unei reconectari tematice a sociologiei din perioada lui Ceausescu la o traditie autentica si productiva, chiar daca mediata de unica paradigma admisa în România comunist-socialista: materialismul dialectic si istoric . Cu alte cuvinte sociologia din perioada anilor '60 si '70 s-a putut legitima stiintific si social partial si prin referirea la filonul sociologic traditional care a fost deopotriva si national si militant. Dar întarirea pozitiei sociologiei în societatea româneasca a acelor ani a însemnat un compromis cu ideologia, fie ea si ideologia stiintifica.
Punctul de plecare pentru definirea conceptului de ideologie stiintifica (Popovici, 1976) este deosebirea (operata de Marx si Engels) dintre ideologia înteleasa ca falsa constiinta a realitatii sociale, pe de o parte, si ideologia înteleasa ca expresie a intereselor de grup - constiinta de clasa, pe de alta parte. Tentativa de definire a unei ideologii stiintifice pleaca de la premisa ca ideologia - ca falsa constiinta - nu este fundamental falsa (eronata) ci este doar o reflectare distorsionata si distorsionanta a realitatii, surprinde doar "fenomenul" si nu "esenta" lucrurilor, proceselor etc., dar este o cunoastere justificata si justificabila din punct de vedere istoric. Acest tip de cunoastere poate fi corectat; si anume poate fi corectat de oameni de stiinta "progresisti", care datorita partinitatii lor (de partea progresului) pot depasi si evita unilateralitatea abordarilor, pot granta obiectivitatea cunoasterii si pot descoperii adevarul. Sau într-o alta formulare: falsa constiinta poate fi transformata, printr-o partinitate asumata, în constiinta de clasa iar aceasta chiar în constiinta nationala si prin aceasta în cunoastere obiectiva.
Utopia marxista a credintei în stiinta a avut consecinte bizare în fostele state socialiste. Una dintre ele a fost echivalarea si echivalenta adevar = bine . Binele echivala cu tot ceea ce servea "progresului " si "maselor populare". Ce însemna însa "progresul" si "masele populare " stabilea partidul unic. Toate masurile luate de partid erau "bune" fiindca serveau binelui general, adica natiunii române. Ceea ce a fost national, autohton a fost mereu "bun" si prin aceasta si automat "adevar" sau "adevarat" si invers. Judecatile de valoare moral-politice s-au împletit cu enunturile stiintifice în încercarea de a se legitima reciproc. În schimb aceste subsisteme nu au acceptat si nici nu au admis falsificarea tezelor si ipotezelor lor, în sens popperian, considerând acest procedeu inutil deorece cunoasterea partinica nu poate fi decat adevarata si corecta.
Totusi exista o posibilitate de a eluda "meandrele concretului" prin înscrierea demersului sociologic în semantica nationalista.
Pentru a întelege mai bine evolutia/evolutiile sociologiei românesti trebuie sa mentionez neaparat linia de demarcatie care separa comunitatea sociologilor de prin anii '60: dogmaticii - cu studii la Moscova si promotorii unui marxism rigid de factura stalinista pe de o parte si autohtonistii care se straduiau sa întemeize si sa impuna un marxism românesc, pe de alta parte. La aceasta se adauga curentul cultural al protocronismului. Nu intru în amanuntele întregii discutii care a avut loc în România pe aceasta tema. Îmi permit doar sa sintetizez, asa cum înteleg eu, toata aceasta discutie si consecintele ei pentru sociolgie. Protocronismul este, în opinia mea, un fel de reactie protectionista a culturii române la presupusul, intuitul dispret si imperialism cultural occidental, dar si la cel, la vremea aceea, sovietic (rusesc), de fapt marxismul leninist-stalinist. Formula magica a sunat cam în felul urmator: nu avem nevoie de nimeni, de nici un fel de ajutor, deoarece suntem în stare sa facem totul singuri, chiar mai bine, mai repede, si chiar înaintea tuturor celorlalti din lume.
În acest context si sociolgia începe sa prezinte semne din ce în ce mai marcate de "autosuficienta", autarhie. Dupa cum am mai spus, sociologia româneasca si-a decupat obiectul ei de cercetare si domeniul asupra caruia s-a aplecat cu ajutorul conceptului si realitatii natiunii române, soarta si interesele acesteia, valorile nationale. Aceasta componenta nationala si nationalista (nu întotdeauna în sensul peiorativ al cuvântului) a devenit placa turnanta a întregii culturi române si deci si a sociologiei dupa proclamarea "revolutiei culturale" de catre Ceausescu în 1972. Abordarea problemai nationale, a scrie si gândi de pe pozitii partinice, chiar nationaliste a fost la moda, rigoarea stiintifica, abordarea metodica, obiectiva daca nu a fost "uitata" a fost totusi mult atenuata.
În acest climat si în sociolgie, prin intermediul lui Ilie Badescu mai ales, dar nu numai a lui, îsi face loc încercarea de definire protocronista si/sau autohtonista a sociologiei. Simptomatic în acest sens este încercarea de-al prezenta pe Eminescu si întreaga lui gândire sociala drept primul sociolog român si prima sociologie româneasca (Badescu, 1984). Este evidenta încercarea întreprinsa de Badescu de a construi o sociologie româneasca, care-si decupeaza un obiect românesc si abordeaza acest obiect cu mijloace gnoseologice, metodologice si epistemologice exclusiv românesti. Pentru a-la putea prezenta pe Eminescu drept întemeietorul sociolgiei românesti, Badescu extinde istoria sociolgiei românesti pâna la mijlocul secolului al 19-lea si încearca (în Istoria sociolgiei, 1994) sa preia în sociolgie, gnoseologia si epistemolgia lui L. Blaga. Cu alte cuvinte, Badescu încerca sa acrediteze ideea existentei unei sociologii românesti originare si originale care nu avea si nu are nevoie de impulsuri exogen-alogene nici dinspre sociolgia occidentala dar nici dinspre sociolgia marxista de factura leninista (adica sovietica) . Ambele tipuri de sociologii sunt pentru sociologia româneasca la fel de straine.
Daca tinem cont si de ceea ce spunea Nae Ionescu, unul din mentorii generatiei de aur a intelectualilor din perioda interbelica, despre raportul si relatia dintre credinta ortodoxa si protestantism si dintre relatiile României cu Occidentul si anume ca "Noi suntem ortodocsi fiindca suntem români si suntem români fiindca suntem ortodocsi" . Capitalismul si statul democrat sunt produsele protestantismului. În cazul românilor însa aceste element sunt piedici în calea vietii sanatoase. Produsele protestantismului - care prin individualismul pe care-l promoveaza submineaza colectivismul specific poporului român - trebuie înlocuite cu valori adecvate ortodoxismului. De aceea ortodoxismul autentic este antiliberal, totalitar si elitar
De fapt sociologia româneasca nu a fost si nici nu este pâna la ora actuala interesata de actiunea sociala individuala ca unitate de referinta a analizei de tip sociologic, ci de actiunea colectiva. Paradoxal - având în vedere mai ales sociologii din perioada interbelica care au studiat în Germania si nu erau staini de cultura si nici de sociologia germana - sociologia româneasca a fost croita mai degraba conform sociologiei durkheimiene decât cea weberiana. Faptul social si nu actiunea sociala este nucleul analitic al sociologiei românesti. Explicatia si nu comprehensiunea intereseaza în primul rând sociologii români. Mai mult, cine a observat cu atentie piata publicatiilor sociologice si a cercetarilor sociologice empirice poate vedea ca sociologia românesca este, la ora actuala dupa parerea mea, orientata prioritar în directia unei tehnologii a cunoasterii. Sociolgia româneasca este prea putin preocupata de probleme legate de cercetarea fudamentala sau de reflectia asupra ei însasi. Îndraznesc sa lansez o ipoteza: în perioda interbelica sociologia româneasca a fost eclectica din punct de vedere paradigmatic, dar cu o preferinta implicita sau explicita spre paradigma de tip durkheimian; în perioda regimului comunist sociologia româneasca a fost monoparadigmatica; dupa 1989 în mod paradoxal ea nu este multiparadigmatica cum am fi tentati sa credem ci ea este nonparadigmatica. Se creeaza impresia ca, respectând o anumita reteta, un anumit algoritm, o anumita succesiune de operatii, cu un cuvânt o anumita tehnologie de cunoastere, sociologia îsi consolideaza statutul ei stiintific si se bucura de o larga recunoastere sociala. Identificarea sociologiei cu sondajele de opinie merge în aceasta directie si nu cred ca va aduce comunitatii sociologilor din România servicii si avantaje, decât pe moment. Exista în sociologia româneasca o ruptura între cercetarea fundamentala si cea aplicativa. Se pare ca la ora actuala cercetarile aplicative au o conjunctura mai buna pe piata. În schimb nu am putut constata în publicatiile sociologice din România, cu exceptia poate a unui numar foarte mic de autori, o afinitate a sociologilor spre o anumita paradigma sau o familie de paradigme. Prea putini sociologi din România lucreaza constant, sistematic si programtic cu o paradigma sau din interiorul unei pozitii teoretice clar si precis circumscrise. În schimb putinii care mai abordeaza cercetarea fundamentala în sociologia româneasca se înscriu înca în paradigma protocronista sau autohtonista.
Având în vedere aceste interese de cunoastere ale sociologiei românesti dublate de prioritatile pe care însasi societatea româneasca si le-a fixat, cercetarea empirica si teoretica a obiectului epistemic «interculturalitate» este orientata preponderent etnocentric. Predomina studiile de caz centrate pe etniile prezente în societatea româneasca, fara a se lua în considerare în mod programatic inferentele si interactiunile dintre ele.
Al doilea tip de cercetare pe care-l putem identifica în peisajul stiintelor sociale în general, al celor sociologice în mod special, este cercetarea-actiune (action research). Pe de-o parte asemenea studii se legitimeaza prin nevoia gasirii unor solutii practice pentru problemele sociale, economice, culturale etc. prezente în societate. Aceste solutii ar trebui sa fie finalitatea unui demers de cunoastere de tip stiintific. Pe de alta parte un asemenea tip de cercetare este favorizat si de programele de finantare disponibile la nivel national si international, care conditioneaza finantarea de tipul de cercetare action research.
O mare parte din datele disponibile despre etnii, relatii interetnice, interculturalitate sunt rezultatele sondajelor de opinie. Dezavantajul acestui tip de abordare este cantonarea la nivelul descriptiv al cunoasterii stiintifice.
Lipsesc înca cercetari findamentale, de lunga durata, privind interculturalitatea, strategiile cotidiene de interactiune între etnii. Fapt explicabil prin paradigma nationala în care a fost si este abordata o asemenea tema. La acest nivel se impune cautarea unei/unor noi paradigme.
Un prim pas în acesta directie cred ca îl constituie si volumul de fata.
***
Bibliografie
1. Andrei, Petre, 1936, Sociolgie generala, Craiova
2. Badescu, Ilie, 1984, Sincronism european si cultura critica româneasca, Bucuresti
3. Badescu, Ilie, 1994, Istoria sociolgiei Perioada marilor sisteme, Galati
4. Balla, Balint; Geier Wolfgang (Hgr.), Kultursoziolgie, Sonderband 1994, Zu einer Soziolgie des Postkommunismus, Münster, Hamburg
5. Beck, Ulrich; Bonß, Wolfgang, (Hg.), 1989, Weder Sozialtechnologie noch Aufklärung ? Analysen zur Verwendung sozialwissenschaftlichen Wissens, Frankfurt am Main
6. Buzarnescu, Stefan, 1995, Istoria doctrinelor sociolgice, Bucuresti
7. Caraioan, Pompiliu (Ed..), 1971, Sociolgia românesca azi, Bucuresti
8. Draghicescu, Dumitru, 1995, Din psihologia poporului român, Bucuresti
9. Georgescu, Vlad, 1992 ed. a III -a, Istoria românilor. De la origini pâna astazi, Bucuresti
10. Gusti, Dimitrie, 1968, Opere, vol I, Bucuresti
11. Herseni, Traian, 1982, Sociolgie Teoria generala a vietii sociale, Bucuresti
12. Käsler, Dirk, (Hg.), 1972, Max Weber Sein Werk und seine Wirkung, München
13. Marica, George, Em., 1935, Problema culturii moderne în sociolgia germana, Bucuresti
14. Mihu, Achim, 1983, Meandrele adevarului, Cluj
15. Mihu, Achim, 1992, Introducere în sociolgie, Cluj
16. Poledna, Rudolf; Rotariu, Traian; Roth, Andrei (coord..), 1995, Studii weberiene, Cluj
17. Popovici, Elena, 1976, Societate Ideologie Cunoastere, Bucuresti
18. Stahl, Henri, H. (Ed..), 1980, Dimitrie Gusti. Studii critice, Bucuresti
19. Stammer, Otto, (Hg.), 1965, Max Weber und die Soziologie heute, Tübingen
20. Timaneanu, Vladimir, 1995, Noaptea totalitara. Crepusculul ideologiilor radicale în secolul 20, Editura Athena, Bucuresti
21. Ungureanu, Ion, 1990, Paradigme ale cunoasterii societatii, Bucuresti
22. Verdery, Katherine, 1994, Compromis si rezistenta. Cultura româna sub Ceausescu, Bucuresti
23. Volovici, Leon, 1995, Ideologia nationalista si "problema evreiasca" în România anilor '30, Bucuresti
24. Weber, Max, 1984, Soziologische Grundbegriffe, Tübingen
25. Weber, Max, 1972, Wirtschaft und Gesellschaft, Tübingen
Repere bibliografice generale
1. Abraham, Dorel; Badescu, Ilie; Chelcea, Septimiu, 1995, Interethnic Relations in Romania. Sociological Diagnosis and Evaluation of Tendencies, Editura Carpatica, Cluj-Napoca
2. Andreescu, Gabriel (ed.), 1996, Nationalisti, antinationalisti… O polemica în publicistica româneasca, Editura Polirom, Iasi
3. Bernea, Ernst, 1997, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, Bucuresti
4. Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, E., Moisuc, V., 1983, România si Conferinta de Pace de la Paris (1918 - 1920). Triumful principiului nationalitatilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca
5. Draghicescu, Dumitru, 1995 (1907), Din psihologia poporului român, Editura Albatros, Bucuresti
6. Gellner, Ernest, 1997, Natiuni si nationalism, Editura Antet
7. Georgescu, Vlad, 19923, Istoria românilor. De la origini pâna astazi, Bucuresti
8. Gillet, Olivier, 2001, Religie si nationalism. Ideologia Bisericii ortodoxe române sub regimul comunist, Editura Compania, Bucuresti
9. Girodano, Christian, Rolshoven, Johanna (Hgr.), 1999, Europäische Ethnologie. Ethnologie Europas, Studia Ethnographica Friburgensia (Band 22), Editions Universitaires Fribourg, Suisse
10. Graml, Hermann, 1969, Europa zwischen den Kriegen, Deutscher Taschenbuch Verlag, München
11. Gusti, Dimitrie, 1968, Opere, vol I, Bucuresti
12. Hitchins, Keith, 1996, România 1866 - 1947, Editura Humanitas, Bucuresti
13. König, Walter (Hg.), 1994, Siebenbürgen zwischen den beiden Weltkriegen, Böhlau Verlag, Köln
14. Luhmann, Niklas, 1988 (ed. a 2-a), Soziale Systeme. Grundriss einer allgemeinen Theorie, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main (prima editie 1984)
15. Mitu, Sorin, 1997, Geneza identitatii nationale la românii ardeleni, Editura Humanitas, Bucuresti
16. Moser, Rupert (Hg.), 2000, Die Bedeutung des Ethnischen im Zeitalter der Globalisierung. Einbindungen, Asugrenzungen, Säuberungen, Verlag Paul Haupt, Bern, Stuttgart, Wien
17. Nassehi, Armin (Hrg.), 1997, Nation, Ethnie, Minderheit. Beiträge zur Aktualität ethnischer Konflikte, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien
18. Nassehi, Armin; Weber, Georg, Identität, Ethnizität und Gesellschaft, in: McArthur, Marylin, 1990, Zum Identitätswandel der Siebenbürger Sachsen, Böhlau Verlag, Köln, Wien (Studia Transylvanica; Band 16)
19. Nastasa, Lucian, Salat, Levente (Ed.), 2000, Interethnic Relations in Post-Communist Romania, Ethnocultural Diversity Resource Center, Cluj
20. Patapievici, Horea-Roman, 1996, Politice, Editura Humanitas, Bucuresti
21. Poledna, Rudolf, 2001, Sint ut sunt, aut non sint? Transformari sociale la sasii ardeleni dupa 1945, Presa Universitara Clujeana, Cluj
22. Poledna, Rudolf, Zur Rezeption der Soziologie Max Webers in Rumänien. Himtergründe einer unbefriedigenden Situation, in: Sterbling, Anton; Zipprian Heinz (Hrsg.), 1997, Max Weber und Osteuropa (Beiträge zur Osteuropaforschung, Band 1), Verlag Dr. R. Krämer, Hamburg, pp. 267 - 291
23. Radulescu-Motru, Constantin, 1996, Etnicul românesc. Comunitate de origine, limba si destin (1942), Nationalismul. Cum se întelege. Cum trebuie sa se înteleaga (1909), Editura Albatros, Bucuresti
24. Rostas, Zoltan, 2001, O istorie orala a Scolii Sociologice de la Bucuresti, Editura Printech, Bucuresti
25. Roth, Andrei, 1999, Nationalism sau democratism, Editura Pro Europa, Tîrgu Mures
26. Seisanu, Romulus, 1996 (1935), Principiul nationalitatilor. Originile, evolutia si elementele constitutive ale nationalitatii. Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neully-sur-Seine, Sevres, Lausanne, Editura Albatros, Bucuresti
27. Volovici, Leon, 1995, Ideologia nationalista si "problema evreiasca" în România anilor '30, Editura Humanitas, Bucuresti
28. Wicker, Hans-Rudolf (Ed.), 1997, Rethinking Nationalism and Ethnicity. The Struggle for Meaning and Order in Europe, Berg, Oxford, New York
|
|
