Eseul de fata este centrat asupra raporturilor dintre interculturalitate si interconfesionalitate, întelese ca sfere distincte dar complementare ale vietii sociale. Interculturalitatea corespunde vietii laice, seculare desfasurate în contextul societatii contemporane, în timp ce interconfesionalitatea corespunde vietii religioase, sacre, desfasurate în acelasi context. Analiza acestor raporturi, de a caror întelegere depinde calitatea - pozitiva sau negativa - a relatiilor între comunitati cu identitati diferite, se desfasoara în proximitatea unui fapt a carui unicitate surprinde o anumita specificitate tipica Banatului: retrocedarea lacasurilor de cult comunitatii greco-catolice întreprinsa de catre mitropolitul Nicolae Corneanu. Dincolo de aspectele polemice ale acestui fapt, semnificatiile sale interconfensionale si interculturale releveaza modul pozitiv de întelegere a raporturilor dintre comunitati diferite din punct de vedere identitar.

Atunci când se iau în discutie concepte cum ar fi cele de "interculturalitate" sau de "interconfesionalitate", o problema extrem de dificila se ascunde în spatele rândurilor scrise de cei care îndraznesc sa se avânte în teritorii atât de ambigue. Totul se datoreaza semantismului termenilor în cauza, care, la o simpla analiza, dezvaluie una dintre capcanele conceptelor în discutie. Atasata fie substantivului "cultura", fie celui de "confesiune", particula "inter-", a carei origine latina este evidenta, are urmatoarele sensuri principale: "între", "printre", "în mijlocul". Toate aceste semnificatii trimit la un înteles unificator, anume acela de "mijlocire", sau, înca si mai bine spus, de "intermediere". Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre "interculturalitate" sau despre "interconfesionalitate" ne vom referi, de voie sau de nevoie, la ceea ce se afla între culturi, respectiv între confesiuni diferite. Invocând o frumoasa metafora utilizata cândva de profesorul Virgil Ciomos, acel ceva care se afla "între" (lat. "inter-") poate fi gardul situat mediator la intersectia a doua gospodarii. Pastrând aceasta imagine în minte, putem deslusi problema implicata de conceptele noastre: gardul poate fi elementul unificator a doua vecinatati, dar, la fel de bine, el poate fi tocmai elementul care le desparte. Care anume este perspectiva ce hotaraste atributele sale? Aceasta-i întrebarea...
Una dintre lectiile memorabile ale lui Mircea Eliade, - valabila pentru orice savant "recent" - , se refera tocmai la perspectiva în care ne situam atunci când dorim sa studiem un fenomen oarecare în mod "obiectiv". Lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l cunoastem când avem asemenea nazuinte a fost sintetizat de Eliade într-o sententa pe cât de lapidara pe atât de profunda: "perspectiva creeaza fenomenul (subl. M. E.)" (cf. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, traducere de Mariana Noica, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992, p. 15). Daca interferenta subiectului este inevitabila, care trebuie sa fie atunci perspectiva optima pentru studiul "interculturalitatii" si al "interconfesionalitatii"? Fara a ne lansa într-o apologie - dificil de sustinut astazi - a eminentei "stiintei sacre", teologia, asupra celorlalte discipline umaniste, în cele ce urmeaza vom încerca sa demonstram valoarea hermeneutica a acesteia, vadita nu atât în teorii subtile cât mai ales în atitudini existentiale concrete. Exemplul care ne va folosi în acest sens este reprezentativ atât pentru o anumita perspectiva aplicata interculturalitatii si interconfesionalitatii, cât si pentru regiunea unde a fost înregistrat: Banatul românesc. Pe cititorii cu un pronuntat simt critic, ne grabim sa-i asiguram ca este departe de noi orice gând triumfalist, cristalizat în formule gen "Banatul e fruntea". Trebuie însa sa recunoastem ca, deocamdata, aceasta pare a fi unica regiune a României unde interconfesionalitatea se afla în postura ei unificatoare. Exemplul la care ne vom referi e cel al retrocedarii lacasurilor de cult greco-catolice catre proprietarii lor de drept, fapt posibil datorita activitatii mitropolitului Nicolae Corneanu. Analizându-l, vom vedea cum o întelegere justa a raporturilor dintre confesiuni si culturi diferite, dar si a raportului dintre interconfesionalitate si interculturalitate poate avea efecte faste, ce merita sa fie scontate si de catre alti actori sociali.
Situatia Bisericii Greco-Catolice din România, în general cunoscuta, poate fi rezumata astfel: "Desfiintata de catre statul comunist, prin decretul nr. 358/1948, a fost din nou recunoscuta oficial prin decretul-lege nr. 9/31 decembrie 1989 si repusa în drepturi prin decretul-lege nr. 126/24 aprilie 1990, care prevede restituirea catre Biserica Unita cu Roma (Greco-Catolica) a bunurilor confiscate în 1948. (...) Biserica Unita cu Roma (Greco-Catolica) este foarte bine reprezentata în Transilvania si în Banat, unde functioneaza si singurele cinci episcopii din tara, înfiintate de catre Papa Ioan Paul al II-lea la 14 martie 1990" (cf. Constantin Jinga, "Situatia confesionala din România", în Coeziune sociala si diversitate culturala. Proiect pilot finantat de Programul Masuri de Încreder al Consiliului Europei, coordonat de Centrul European de Educatie pentru Democratie în colaborare cu Institutul Intercultural Timisoara. Raport, Timisoara, 1999, p. 9). În ciuda decretului-lege din 24 aprilie 1990, Biserica Greco-Catolica nu si-a recapatat nici astazi bunurile confiscate în 1948. În ceea ce priveste lacasurile de cult, aflate în folosinta Bisericii Ortodoxe Române, lucrurile sunt înca si mai complicate, autoritatile statului afirmând ca ele trebuie restituite numai pe baza dialogului purtat între greco-catolici si ortodocsi, si nu prin interventia autoritatii politice. Fara a intra în detaliile unei dispute de proportii, ne vom concentra atentia în continuare asupra a doua aspecte legate strict de tema eseului nostru: 1) întelegerea interconfesionalitatii de catre opozantii restituirii comunitatii greco-catolice a bunurilor confiscate de regimul comunist; 2) întelegerea aceluiasi termen conform atitudinii mitropolitului Nicolae al Banatului.
Numeroase marturii ne arata ca adversitatea oficialilor ortodocsi fata de Biserica Greco-Catolica este, cu foarte rare exceptii, pe cât de virulenta pe atât de raspândita. Teologii si ierarhii români se întrec în a înfiera uniatismul, sub pretexte mai mult sau mai putin verosimile. Formularea - cu adevarat memorabila - dintr-un text publicat în revista Biserica Ortodoxa Româna din 1894 (Nr. 11, Anul XVIII, 1894-1895, p. 1008), indica deja motivul acestor atitudini adverse: "Ne place sa ramânem în libertatea Bisericii Ortodoxe nationale". Accentul apasat pus pe ireductibilitatea nationala a ortodoxiei indica unul dintre punctele esentiale ale discordiei. Din nefericire, aceasta opozitie fata de principiul universalitatii crestinismului a pregatit solidarizarea ierarhiei româniste cu regimul comunist în vederea desfiintarii Bisericii Greco-Catolice. În 12 seprembrie 1948, când patriarhul Iustinian - aflat în vizita la Caransebes - se adresa credinciosilor catolici de rit bizantin, soarta lor era deja pecetluita. Cuvintele patriarhului sunt ne-echivoce:
"Cu ocazia învestirii mele, am adresat un cuvânt catre fratii români din Ardeal - din strana stânga (e vorba de credinciosii greco-catolici - n.n.) - care se lasa amagiti de câtiva conducatori care îi îndeamna sa asculte de conducatorii de afara si nu de cei firesti. Am facut apel atunci la patriotismul de români, ca sa lase oile pe care ni le-au rapit acum 250 de ani ca sa poata veni iarasi la staul. Ei au zâmbit si au facut ironii, când elogiam luptele Bisericii ortodoxe si jertfele de la taran pâna la vladica, atunci când în Ardeal se dadea foc manastirilor, când se schingiuiau si omorau preoti si calugari prin închisorile de la Kufstein, Vat, Seghedin etc. numai pentru faptul ca erau buni ortodocsi si periculosi pentru asupritori.

Daca s-a anulat Concordatul, alte acte vor urma (subl. noastra). Noi nu cerem decât egalitate. Când spuneam, la Moscova (subl. noastra), ca nu cerem decât drepturi egale, nimeni nu voia sa creada, ca în tara noastra, noi ortodocsii eram în urma.
Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii care eram considerati ca o cenusareasa, ca unii care am pierdut clasa culta. Acum a venit vremea ca sa fie egalitate asa cum propovaduieste crestinismul.
Pot sa anunt deci, ca daca acei pastori mincinosi si români tradatori de neam, mai cauta sa tina sub amagire oile, ne vom duce noi sa ne adunam oile.
Daca primul patriarh al tarii Miron a legiferat si a facut unirea politica si nationala; Al treilea patriarh va avea rolul de a face unificarea bisericii cu o singura turma (sublinierea indica accentuarea cuvintelor de catre Patriarhul Iustinian - n.n.).
Va asigur ca toate angajamentele care le-am luat vor fi respectate. Caci nu suntem preocupati decât de propasirea, ridicarea si întarirea Bisericii Ortodoxe Române" (fragment din cuvântarea patriarhului Iustinian sustinuta la Caransebes, sustinuta în data de 12 septembrie 1948, publicata în Foaia Diecezana. Organul oficial al eparhiei ortodoxe române a Caransebesului, Nr. 38-39, 19 septembrie 1948, anul LXIII, p. 3).
Fara a necesita vreo analiza speciala, cuvântarea patriarhului Iustinian evidentiaza politica tipic comunista de a dezbina si învrajbi confesiunile crestine între ele. Oferindu-le ierarhilor ortodocsi posibilitatea "de a face unificarea bisericii cu o singura turma" (sic!), ideologii de la Moscova au amorsat o bomba cu efect întârziat. Nici astazi efectele ei nu s-au consumat. Trebuie însa sa spunem ca totul a fost posibil datorita conceptiilor nationaliste specifice majoritatii covârsitoare a ierarhilor si teologilor ortodocsi români, conceptii care legitimau implicit desfiintarea Bisericii Greco-Catolice. Consecinte de acest gen rezulta din afirmatii ca cele ale unui alt ierarh ortodox interbelic notoriu, mitropolitul Nicolae Balan:
"Sub raport religios, natiunile se talmacesc ca tot atâtea idei ale lui Dumnezeu, realizate în evolutia creatoare a istoriei. Prin urmare, natiunea, pentru noi, nu este un accident trecator, nu este ceva ce astazi exista, iar mâine poate sa dispara ca o umbra, ci este o realitate care se încadreaza în planurile vesnice ale ratiunii dumnezeiesti. În factorul national noi vedem elementul individual si elementul general omenesc împreunate într-o sinteza creatoare" (Nicolae Balan, Ortodoxia în mijlocul framântarilor de azi - Orientari programatice pentru "Fratia Ortodoxa Româna", Sibiu, 1933, p. 12). Transmitând vagi ecouri din filosofia hegeliana a istoriei, dublate de teoriile nationaliste de sorginte herderiana, teza natiunii concepute ca "idee a lui Dumnezeu" este doar primul pas catre o viziune asupra lumii cuantificata, scurt si cuprinzator, în urmatoarea propozitie: "Rasa si ortodoxia sunt componentele originare ale substantei românesti" (mitropolit Nicolae Balan, op. cit., p. 14). Pe cale de consecinta logica, daca componenta religioasa - în cazul nostru ortodoxia - este "componenta originara" a românismului, evident, orice "element" care nu este ortodox nu poate fi român. Rezulta deci ca un catolic (fie el grec sau latin) nu poate fi român, la fel cum membrii oricaror altor comunitati religioase sunt delegitimati a priori de orice drepturi subsumate conditiei de cetatean român. Pe cât de categorica pe atât de nefasta, aceasta idee a contribuit din plin la pregatirea conditiilor de derulare a tragediei Bisericii Greco-Catolice. Revenind însa la perspectiva specifica analizei noastre, trebuie sa remarcam, totodata, excluderea oricarei posibilitati de existenta a inter-confesionalitatii. De vreme ce ortodoxia, asa cum este ea conceputa de Nicolae Balan, se suprapune perfect cu substanta nationala româneasca, tot ceea ce nu este ortodox e pur si simplu o deviatie, o iluzie daca vreti, care, mai devreme sau mai târziu va disparea. Neexistând loc pentru un "altul", pentru "celalalt", spatiul dialogului, al interculturalitatii si interconfesionalitatii este înlocuit de monologul perpetuu al celor care apartin monolitului national-ortodox.
În ciuda modificarilor istorice survenite dupa evenimentele din decembrie 1989, majoritatea teologilor ortodocsi de azi se mentin pe aceleasi pozitii reductioniste, dupa cum putem vedea într-un important Dictionar de teologie ortodoxa publicat în ultimii ani:
"Dupa 250 de ani de <separatie formala>, la 21 octombrie 1948, Adunarea de la Alba Iulia, formata din clerici si credinciosi greco-catolici, a decis desfiintarea actului unirii din 1968 si revenirea la Biserica Ortodoxa Româna. Aceasta biserica <unita> care a fost desfiintata în 1948 si-a reluat activitatea în 1989.
În România <uniatismul> nu mai are baza istorica deoarece actul uniatiei a fost desfiintat în 1948. Aceasta nu înseamna ca Biserica <oficiala> unita nu are baza legala si sociologica sa existe si sa functioneze liber. Uniatismul n-are nici baza ecumenica si ecleziologica, deoarece se stie ca refacerea unitatii vizibile a crestinilor prin <trecerea la Roma> a ortodocsilor este o metoda inacceptabila" (cf. Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa. A-Z, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1994, pp. 414-415).
Încercând sa se adapteze unei societati pluraliste, interconfesionale, discursul ortodox asupra uniatismului a deprins noi strategii de deligitimare a uniatismului. Daca în 1948 sprijinul comunist permitea lichidarea institutionala a Bisericii Greco-Catolice, acum ea este considerata doar o simpla formatiune sociologica, lipsita de însasi esenta ecleziala care i-ar conferi, într-o perspectiva religioasa, credibilitate. Ceea ce ni se pare interesant este faptul ca în textul parintelui Bria se accepta existenta unei alte sfere decât cea a confesionalitatii. Numita "baza sociologica", aceasta sfera a realitatilor sociale este însa inferioara celei confesionale, astfel ca orice tip de interculturalitate nu poate fi decât un fenomen incomplet în raport cu confesionalitatea de tip ortodox. Desi i se recunoaste existenta institutionala, sociologica, eventual chiar culturala, Bisericii greco-catolice i se contesta legitimitatea ecleziologica, lucru echivalent cu o des-fiintare ideologica, care, atunci când ar gasi conditii similare celor din 1948, ar trece, probabil, din nou la fapte.
Animat de o alta viziune asupra "chestiunii uniate", mitropolitul Nicolae Corneanu s-a remarcat printr-un gest unic în rândul ierarhilor ortodocsi: a retrocedat credinciosilor greco-catolici atât lacasurile de cult cât si bunurile ce le-au fost confiscate de catre regimul comunist în 1948. Adept al ipotezei pentarhiei, conform careia conducerea Bisericii universale ar fi revenit, în primele secole ale crestinismului, unui numar de cinci patriarhate principale (Roma ar fi fost doar una dintre aceste cinci patriarhii egale ca autoritate spirituala), ipoteza care, la o analiza atenta, se dovedeste a camufla o critica de fond îndreptata împotriva dogmei infailibilitatii papale promulgate de catre Papa Leon al XIII-lea prin celebra Constitutio Dogmatica Prima de Ecclesia Christi, mitropolitul Nicolae al Banatului insista pâna în momentul de fata asupra necesitatii restituirii bunurilor Bisericii greco-catolice. În contextul lucrarilor mesei rotunde cu participare internationala Democratie si religie - experienta româneasca, desfasurata la Timisoara între 31 mai si 1 iunie 2002, Înalt Prea Sfintia Sa a luat din nou pozitie în favoarea retrocedarii bunurilor comunitatii greco-catolice, dupa cum putem vedea în fragmentele urmatoare (preluate din ziarul România libera de marti, 11 iunie 2002):
"De ce totusi s-a ajuns aicea unde s-a ajuns? Eu n-as vrea sa învinovatesc numai Biserica mea! Desi va marturisesc: nu mi-o scuz cu nimic! Dar mi-aduc aminte exact ce s-a întâmplat în 1990, în primele luni ale lui 1990, când s-a spus: bisericile se vor da în functie de numarul credinciosilor! Daca într-o localitate sunt mai multi ortodocsi, ei pastreaza si bisericile greco-catolice! Pentru ca au intrat în patrimoniul lor! Asa a hotarât Puterea în octombrie 1948! Dar poti asa sa rezolvi problema, cum a rezolvat-o statul nostru în decembrie 1989 si în ianuarie 1990?
Sa adunam credinciosii dupa numar: daca voi, ortodocsii, sunteti mai multi, pastrati bisericile! Adica si bisericile care au fost greco-catolice! Sunt greco-catolici mai putini? (Nici nu puteau fi decât mai putini!) N-aveti nici un drept! Asa a zis statul nostru românesc! Atunci, în ianuarie 1990! Eu nu acuz statul român, dar nu cred ca a fost o atitudine cinstita si crestineasca: cei din conducerea statului, dupa revolutie, ziceau ca sunt crestini! (...) Am gasit o carte a unuia dintre cei mai mari canonisti ortodocsi: Iorgu Ivan. Acolo se arata foarte clar: o biserica, o constructie, un lacas de cult, nu mai apartine credinciosilor, o data ce a fost sfintita si a fost data în uzul cultic. Apartine Bisericii, ca institutie. Cum putem spune acum ca un lacas apartine numarului de credinciosi? (...) în 1948, Statul a fost cel care a impus transcrierea proprietatii unei biserici de la Cultul Greco-Catolic la Cultul Ortodox. Si noi, ortodocsii, am primit toate acele biserici. Poate ca ar fi trebuit sa nu le primim. Dar le-am primit. Si asta e vina noastra!
(...)

Am si eu în eparhie o localitate unde sunt doua biserici: cea veche, ortodoxa, si una mai noua, greco-catolica. Si un singur preot! I-am spus preotului: <Parinte, dumneata de ce nu restitui biserica greco-catolicilor?>. S-a format o comunitate greco-catolica, s-au dus la primarie, si-au dat lista cu numele. Sigur, imediat dupa asta, au început presiunile: fratii mei, coreligionarii mei, au vorbit cu cei care au iscalit lista ca vor sa fie greco-catolici. Le-au spus: <Mai, voi ce sunteti aici? Voi nu sunteti români? Daca sunteti români, ce vreti, sa ne împartim iarasi?`>. Si, astfel, unii dintre oameni si-au retras semnaturile. Dar sunt doua biserici si un singur preot. Nu poate face un singur preot serviciul religios în ambele biserici, deodata! Dar nici nu vrea s-o dea pe cea greco-catolica! Si asa se întâmpla în Ardeal. La Ocna Mures si în alte localitati. Asa s-a întâmplat acolo si în multe alte parti (...)
Si Statul, si Bisericile ar trebui sa faca dreptate! Statul, în primul rând, zic eu, nu pentru a ne scuza careva dintre noi, dar Statul a fost cel care a luat bisericile greco-catolicilor si le-a aruncat în bratele ortodocsilor. Statul ar avea o anumita datorie. Dar Statul se considera, acum, nevinovat, neimplicat, n-are nici un fel de obligatie. El zice, acum: <Numara!>. Dar nu e corect acest lucru. Am publicat pe tema asta un articol, care a aparut în revista Vatra, de la Târgu Mures. Aratam cu texte din canoanele ortodoxe ca proprietatea asupra unei biserici, o data ce a fost sfintita, nu mai apartine credinciosilor. (...) Apartine Bisericii!".
Analizând expunerea atât de expresiva a mitropolitului Nicolae Corneanu, mai întâi vom identifica atitudinea specifica celor care se opun retrocedarii: greco-catolicii nu sunt ortodocsi, afirma acestia, dar cum ortodoxia este identica în substanta ei cu românismul atunci ei nu pot fi adevarati români, introducând astfel dezbinarea în sânul "neamului". Apoi, la o lectura atenta, putem identifica acele puncte pe care se întemeiaza pozitia mitropolitului Nicolae. Mai întâi, un argument infra-confesional, extras din dreptul canonic: conform canoanelor bisericesti, lacasurile de cult nu apartin credinciosilor, ci Bisericii ca institutie. Din acest punct de vedere este nelegitim procedeul "numararii credinciosilor". Indiferent daca au sau nu credinciosi, lacasurile de cult nu pot apartine decât Bisericilor care le-au construit si sfintit, de aceea lacasurile de cult greco-catolice au apartinut si pot apartine doar Bisericii unite cu Roma. Ajungem apoi la o alta teza, care, desi mai putin vizibila, reprezinta punctul unde putem distinge o perspectiva deschisa fata de problematica interconfesionalitatii si interculturalitatii: distinct de puterea spirituala (întrupata de Biserica), Statul, care în perioada dictatului comunist a desfiintat institutia Bisericii greco-catolice, este dator acum sa repare greseala comisa în 1948. Teza care subîntinde acest gen de afirmatii, repetate cu tarie de dr. Nicolae Corneanu, e aceea a distinctiei dintre sfera puterii temporale si sfera puterii spirituale, a autonomiei lor una fata de cealalta. Iata o teza pe care detractorii uniatismului au negat-o constant, încercând permanent sa instrumenteze puterea politica în favoarea propriilor interese, chiar si cu pretul unor compromisuri dezonorante. Dupa cum diagnostica cu exactitate unul dintre cei mai valorosi specialisti în istoria teologiei politice bizantine, Petre Guran, avem de-a face în asemenea situatii cu "un nationalisme qui s'attacha la religion" (cf. Petre Guran, "Le légitimation du pouvoir princier dans les hagiographies slavo-byzantines. XIe-XIVe siècles", în Archaeus. Études d'histoire des religions, Bucarest, Tome IV, 2000, fasc. 1-2, p. 249). Acceptând aceasta importanta distinctie, particula "-inter" (rom. "între", "printre", "în mijlocul") capata valoare, atât inter-confesionalitatea cât si inter-culturalitatea având numai de câstigat.
Rezumativ, cele doua perspective polemice asupra raporturilor dintre Biserica ortodoxa si Biserica greco-catolica se despart în punctul nodal al istoriei moderne: raporturile dintre "sacru" si "profan", dintre puterea spirituala si cea temporala. Perspectiva fundamentalista nu admite, de fapt, existenta acestei distinctii. Totul - institutii publice, cetatenii unei tari etc. - trebuie sa se identifice cu ortodoxia. (Cazul Greciei, tara ortodoxa unde s-a obtinut înscrierea pe buletinele de identitate a confesiunii, este elocvent.) Mai mult, aceasta identificare este un dat iar nu un scop. Oricine pune în discutie apartenenta sa la acest dat îsi falsifica identitatea, devenind un element heterogen care, atunci când este posibil, poate si trebuie sa fie îndepartat. Imaginea propusa de profesorul Virgil Ciomos nu-si are rostul, întrucât nu exista nici un gard între doua (sau mai multe) gospodarii, ci doar o singura, o imensa gospodarie colectiva. Interculturalitatea si interconfesionalitatea nu pot avea nici un loc într-o asemenea perspectiva monocroma. Spre deosebire de aceasta, viziunea mitropolitului Nicolae Corneanu accepta existenta pluralitatii reale a bisericilor si comunitatilor religioase, între acestea situându-se si Biserica ortodoxa respectiv Biserica greco-catolica. Acceptând totodata si distinctia dintre sfera spirituala (confesionala) si sfera temporala (culturala) specifica lumii moderne, Înalt Prea Sfintia Sa restituie interconfesionalitatii virtutile dialogice atât de necesare într-o societate framântata deseori de fundamentalism, nationalism si integrism. În perspectiva sa metafora limitei se transforma în imaginea unei benefice vecinatati unificatoare, "gardul" ce separa cele doua biserici capatând virtuti unificatoare. Dar totul, absolut totul depinde de perspectiva în care ne situam atunci când scrutam relitatile obiective, oricare ar fi ele. Avea dreptate Eliade: perspectiva creeaza fenomenul...
Constatând tensiunile existente între ierarhii si teologii comunitatii ortodoxe cu privire la raporturile fata de fratii greco-catolici, suntem datori sa încercam a propune o alta perspectiva asupra interconfesionalitatii, care, dupa cum vom vedea, poate fi întemeiata teologic. Cheia de bolta e constructiei noastre teoretice este conceptul de "natura" (gr. physis) asa cum a fost el înteles si definit de teologia crestina inspirata de opera filosofica a lui Aristotel. În aceasta perspectiva, "natura" reprezinta substratul atât al cosmosului cât si al omului, temelia, matricea din care sunt configurate toate realitatile create.
Conceputa ca o abstractie lipsita de forma, natura reprezinta o pura virtualitate, ea fiind "materialul, continutul din care consta o realitate" (Dumitru Staniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, Editura Omniscop, 1993, p. 110). Urmând exemplul propus de parintele Staniloae, natura poate fi "lemnul din care consta o masa, sângele din care consta trupul viu, spiritualitatea din care consta omul interior" (Dumitru Staniloae, op. cit., p. 110). Exemplul clasic aristotelician este cel al blocului de piatra din care sculptorul "extrage" statuia: natura este exact acel bloc de piatra inform, aflat înaintea prelucrarii creatoare. Interventia gândului, a ideii antreneaza configurarea, in-formarea naturii, care da nastere lucrurilor din lumea creata. Astfel, noi ne situam într-o lume situata la interferenta naturalului si a supranaturalului, cele doua planuri pastrându-si distinctia în ciuda conclucrarii lor. Ca orice alta faptura creata, persoana umana, sau, în termeni teologici, "ipostasul" uman "este acel ceva din care consta o realitate, rotunjit ca un întreg ce-si are suportul în sine însusi. Ipostasul nu e decât felul de-a fi ca întreg de sine statator, rotunjit în sine, cu suport propriu (gr. hypostasis), al substantei sau naturii" (Dumitru Staniloae, op. cit., p. 111).
Pornind de la aceste succinte consideratii teologice, am putea identifica planul naturalului cu planul general (universal) uman, acel plan deci care cunoaste pluralitatea persoanelor ce se manifesta cu toata bogatia diferentelor lor specifice: culturale, confesionale, sociale, politice, etnice etc. Pentru aceasta trebuie însa sa recunoastem libertatea planului natural, creat, "actorii" care evolueaza pe aceasta uriasa scena având posibilitatea sa se manifeste diferit, în functie de optiunile personale si nu în functie de dictatul vreunei ideologii oarecare, fie ea si aparent benefice. În schimb, imediat ce planul natural, social, va fi identificat în ansamblul sau cu un anumit ipostas, o bomba cu ceas începe sa ticaie. Nici membrii comunitatii ortodoxe, nici cei ai oricarei alte comunitati nu au dreptul sa reduca, sa identifice acest plan al pluralitatii cu propria sa identitate. De altfel, o astfel de reactie ar contrazice pur si simplu realitatea Europei si a lumii din ultimele secole, descrisa de Pierre Dubosq astfel: "Natiuni, state, popoare nu mai reprezinta puncte fixe în cadrul unui sistem identitar relativ simplu, rigid si prea putin capabil sa evolueze, fiind un conglomerat de blocuri omogene. Structura e sfarâmata, barierele cedeaza, circulatia iese învingatoare. Referentialul identitar este astfel complet modificat. Ideea stergerii treptate a identitatilor în favoarea noilor reprezentari, elaborate la scara continentala, nu este atât de simpla si ni se deschide astfel perspectiva unui imens santier în spatiul caruia sunt constituite, verificate, contestate toate formele de reprezentare identitara" (apud Antonio Perotti, Pledoarie pentru intercultural, Timisoara, Institutul Intercultural, 1998, p. 69).
În contextul unei realitati cu un dinamism nemaintâlnit în istorie, nu reactiile fundamentaliste sunt solutia benefica, la fel cum nici relativismul total nu poate aduce roadele scontate. Recunoasterea însa a existentei "celuilalt", fie el ortodox, greco-catolic, musulman sau ateu, deschiderea unui dialog prudent, purtat cu bunavointa, poate constitui o cale mai valoroasa decât orice alta alternativa. Considerând sfera naturalului ca spatiu deschis al inter-culturalitatii, apoi sfera supranaturalului, a sacrului manifestat în diferite forme religioase, drept planul unei inter-confesionalitati capabile sa initieze un dialog constructiv, situatii tensionate ca cea survenita între Biserica ortodoxa si Biserica greco-catolica pot fi solutionate tinând cont de acele baze teologice pe care membrii acestora le respecta în mod deosebit. Atitudinea mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului, precum si învataturile pe care le putem desprinde din aceasta, ne pot permite sa speram ca acea "solidaritate actuala a neamului omenesc" despre care vornbeste constitutia pastorala Gaudium et Spes promulgata în cursul celebrului Conciliu Vatican II (vezi Conciliul Vatican II. Constitutii, decrete, declaratii, traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti, Nyiregyhaza, 1990. p. 385) nu va ramâne un vis îndepartat, ci chiar obiectul unei inter-confesionalitati tot mai constiente de propriile sale exigente.

Introducere

Conform sondajului CURS din Iunie 2002, mai mult de 50% dintre respondenti considera ca presa serveste interesului public. Acest item a ajutat la masurarea încrederii pe care opinia publica o are în mass media româneasca. Asa cum se poate observa si din graficul alaturat, institutiile media din România se bucura de încrederea cetatenilor, fiind una dintre institutii publice cu cea mai mare încredere acordata de opinia publica, ocupând locul 3, dupa Biserica (76%) si Armata (65.5%).

Cum bine este stiut, una dintre functiile pe care presa le are în societatea moderna, aceea de purtator de mesaj si implicit de formator de opinie, o transforma într-un important vector în conturarea imaginilor pe care opinia publica le are cu privire la diverse subiecte.
Media are un rol major în definirea cadrului în care se desfasoara discursul public. De cele mai multe ori, presa este cea care stabileste termenii în care un discurs public se desfasoara, si, constient sau nu, poate promova diverse stereotipuri.
De exemplu, în ceea ce priveste prezenta si imaginea minoritatii rome în presa, stereotipurile cel mai des utilizate sunt cele cu conotatie negativa. Utilizarea stereotipurilor ca modalitate de prezentare a minoritatilor nationale reprezinta un mod de asociere si generalizare extrem de simplista, un mod de constructie monotona si stearpa a unei imagini sociale a celor care provin dintr-o minoritate etnica.

Media joaca un rol important în procesul de integrare al minoritatilor etnice. De felul în care aceasta prezinta diverse evenimente ai caror actori principali sunt reprezentanti ai minoritatilor nationale depinde mesajul transmis opiniei publice si modalitatile prin care publicul larg îi percepe pe etnicii minoritari. Cazurile prezentate de mass media - unele clare si detaliate, altele mai putin -, stereotipurile si cliseele culturale duc adesea la confirmarea sau întarirea unor prejudecati deja existente, care pot provoca sau exacerba comportamente exclusive, discriminatorii si rasiste în cadrul societatii.

Tocmai pentru a analiza modul în care mass media influenteaza dezbaterea publica, în 1994 câtiva ziaristi de la saptamânalul Academia Catavencu au înfiintat (în cadrul Asezamântului Cultural Academia Catavencu) un departament intitulat Agentia de Monitorizare a Presei - AMP. Primele proiecte ale AMP au constat în evaluarea echidistantei politice a presei în special în campaniile electorale. Treptat monitorizarea si analiza de presa s-au extins la domenii cum ar fi: minoritatile etnice , coruptia sau femeia în presa. Scopul acestui demers este acela de a reduce nivelul de dezinformare a cetateanului, de a lupta împotriva promovarii atitudinilor nationalist- sovine în presa scrisa si electronica, de a promova standarde europene de profesionalism si obiectivitate în comunitatea jurnalistica. Nu în ultimul rând, scopul Agentiei de Monitorizare a Presei este sa sprijine atât formarea unei receptari critice a publicului fata de manipularea prin mass-media cît si cresterea credibilitatii mass-mediei românesti în rândul opiniei publice.

O tema în actualitate: romii si migratia ilegala

Punctul de plecare al acestei analize l-au constituit articolele de presa aparute în perioada august - octombrie 2002 având ca subiect migratia ilegala urmarindu-se imaginea pe care o au în acest context romii în presa româneasca. În primul rând, am masurat, atitudinea mass media fata de persoanele repatriate, în special din tari cu care România a încheiat acorduri de readmisie. Un element nou în metodologia folosita în realizarea acestui studiu a fost introducerea unui parametru - mentionarea inutila a etniei. Acesta ne-a ajutat sa identificam cazurile în care jurnalistii fac trimitere explicita la etnia celor repatriati, stiut fiind ca în cuprinsul acestor acorduri bilaterale etnia nu reprezinta un element de interes, singura specificatie fiind cea referitoare la cetatenie.

În perioada 1 august - 15 octombrie 2002 au fost monitorizate 12 cotidiane (Adevarul, Cronica Româna, Curierul National, Evenimentul Zilei, Independent, Jurnalul National, Libertatea, Monitorul de Bucuresti, National, România Libera, Ultima Ora, Ziua) în care au fost identificate 45 de articole relevante pentru subiectul acestei analize de presa.

Desi migratia ilegala a devenit subiect de presa înca din luna aprilie a acestui an, cea mai mare amploare, masurata în numar de articole, a înregistrat-o în prima jumatate a lunii octombrie.

Introducere

Cu toate ca în prezent vorbim tot mai mult de o "Uniune Europeana", cu toate ca ne pregatim sa fim cetatenii unui continent, totusi, dupa 1960 asistam la o crestere spectaculoasa a numarului grupurilor etnice (etnoculturale) care au început sa se mobilizeze pentru a obtine recunoasterea drepturilor lor. Conflictele etnice au schimbat fata Europei la sfârsitul secolului XX, si nici acum nu putem spune ca nu mai pot aparea surprize. Diferentele noi - ceilalti sunt prezente în discursurile politice (mai ales cele electorale) pentru ca ramân o moneda forte în ceea ce priveste mobilizarea populatiei în situatii de criza si nu numai (cazul Austriei).

Termenul "etnic" provine din grecescul "ethnos" si se referea la o gama întreaga de situatii în care un colectiv de oameni traiesc si actioneaza înpreuna, fiind tradus astazi prin conceptul de "popor". Folosirea lui a atins apogeul în secolul XX, urmându-ne neobosit în istorie. Nu cred ca este corect sa ne exprimam ca "noi înca mai vorbim despre etnicitate" tocmai pentru ca astfel stabilim o limita temporala, care ne semnaleaza ca fenomenul în cauza, "etnicitatea" este în curs de disparitie.

Situatia actuala este întradevar schimbata fata de cea de acum câteva secole. Au disparut metodele brutale de înfierare, masacrare acelor care nu ne seamana în modul de a merge, a vedea lumea, a se înfatisa privirii... Se încerca o trecere de la acele manifestari "barbare", pe care azi le condamnam la nivele cât mai înalte, continentale si globale, la acceptarea diferentelor, protejarea lor, si chiar considerarea acestora ca o resursa valoroasa, sau poate ca o posibila solutie în calea uniformizarii, "amenintarea" despre care se discuta atât.

Reglementarile internationale, ale Natiunilor Unite si cele ale Uniunii Europene, încep sa fie aplicate la nivelul din ce în ce mai multor state, se încearca schimbarea mentalitatilor, programatic, clar si raspicat tocmai pentru a oferi o sansa celor diferiti. Se face apel la reglementarile legale tocmai pentru a schimba comportamentele, atitudinile, opiniile, sperând - toate acestea pentru a putea accepta diferentele. Acceptarea diversitatii, a faptului ca celalalt este si poate deveni vecinul, prietenul, partenerul de viata, colegul nostru de munca începe sa devina o valoare sociala pentru multi indivizi.

În cadrul unui asemenea context se discuta la nivelul Uniunii Europene, la nivel mondial, despre "problematica romilor". Se pare ca în limba româna se formuleaza din start categoria discriminatorie - problema - cu semnificatiile pe care le presupune acest cuvânt. Chiar si utilizarea termenului de "situatie" lânga denominatia (denumirea) de "tigan", des folosita, fiind asociata constant cu comportamente deviante, nu poate schimba în bine categorizarea temei. Deci, discriminarea apare nestingherita înca de la început.

Se discuta în mediul academic despre romi, despre obiceiurile si traditiile lor, despre modul în care au rezistat încercarilor istorice. Se descopera, în interiorul societatii, comunitati si indivizi, care au existat si pâna acum, dar care au fost tratati "de când e lumea si pamântul" în acelasi fel: sclavi, marginalizati, discriminati, criminali, hoti, murdari, lenesi... Numeroase exemple pot fi aduse. În ciuda tuturor acestor vicisitudini, romii exista, îsi pastreaza, în mare parte, obiceiurile, traditiile si modul de raportare la lume, iar acum încearca sa îsi faca loc în societate, ca egali.

Istoric

Romii sau rromii (termenul din grecescul "rhomaios", fiind denumiti astfel locuitorii Imperiului Roman de Rasarit, iar dupa crestinare, pâna la prabusirea Imperiului, crestinii Bizantului), alaturi de "sinti" (rromii din spatiul germanic) si "kale" (rromii din spatiul hispanic, gitanii) sunt o comunitate etnica transfrontaliera, având limba si cultura comuna. Multi dintre ei traiesc în Balcani si în Europe de Est, cel mai numeros grup fiind în România, dar sunt raspânditi si în tarile Europei de Vest, precum si în Africa si America.

Conform recensamântului din ianuarie 1992 (Populatie. Structura Demografica) în România traiesc 409.723 romi, reprezentând 1.8% din populatia României, situând aceasta minoritate pe locul doi, dupa minoritatea maghiara, în ceea ce priveste numarul de indivizi. Aceasta cifra a fost contestata, fara a se putea aduce reprosuri tehnice recensamântului, tocmai pentru faptul ca problema se situa la nivelul fiecarui individ recenzat, care avea dreptul sa îsi declare apartenenta etnica. În aceste conditii, multi romi s-au declarat români, maghiari, turci, etc., fapt ce a denaturat rezultatele. În acelasi an (1992), sub auspiciile Institutului de Cercetare a Calitatii Vietii, Elena Zamfir si Catalin Zamfir (1993) au organizat si condus o cercetare la nivel national vizând comunitatile de romi, încercând sa obtina cu aceasta ocazie o cifra estimativa a acestei populatii. S-a luat în considerare, pe lânga autoidentificare (declaratia subiectului referitoare la propria apartenenta etnica), si posibilitatea heteroidentificarii (procesul de identificare de catre ceilalti a apartenentei etnice a respondentului), ajungându-se în final la o cifra estimativa de 1.010.000, ceea ce reprezenta 4,6% din populatia României la acel moment. Sase ani mai târziu, o cercetare similara desfasurata de catre acelasi institut ajunge, folosindu-se în parte de aceeasi metodologie, la o cifra estimativa de 1.580.000, ceea ce reprezenta 6,6% din totalul populatiei României (Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii 2001) . Liderii romi avanseaza cifre mult mai mari, cuprinse între 2 si 5 milioane, dar, în opinia cercetatorilor din acest domeniu, acestea par exagerate.

Situatia romilor în România nu este dintre cele mai bune. În ciuda faptului ca sunt a doua minoritate nationala, putine se stiu si înca mai putine se cunosc la nivel de masa despre cultura si traditiile comunitatilor de romi care traiesc pe aceste meleaguri de câteva sute de ani. Cu toate ca nu exista surse documentare sigure despre modul în care au ajuns în aceasta parte a Europei, se poate deduce, dupa unul din documentele vremii - datat 1387, semnat de Mircea cel Batrân - ca romii au ajuns în Valahia cu cel putin un secol înainte de acea data. Un alt document, datat 1385, mentioneaza, sub forma unei note de receptie, ca "40 de familii de tigani sclavi" au fost oferiti ca dar (Hancock, 1999).

Problema sclaviei romilor pe teritoriul României si Bulgariei este complexa si nu este clarificata întru totul. Unii autori, Jirechek, Potra si Chelcea (apud Hancock, 1999) au sugerat nu numai faptul ca sclavia era o conditie inerenta acestei populatii (care avea un statut de paria în cadrul castei Sudra din India), dar si ca membrii ei au fost sclavi înca de când au fost adusi în Europa de Sud-Est de catre tatarii care i-au cucerit. Altii sustin (Soulins si Gheorghe apud Hancock, 1999) faptul ca ei au fost obligati sa se vânda ca sclavi pentru a-si plati datoriile. Dupa cum mentioneaza N. Gheorghe (apud Hancock, 1999), primii romi care au ajuns în principatele române au fost liberi si au gasit o nisa economica favorabila mestesugurilor pe care le adusesera cu ei din India sau pe care le învatasera în periplul lor prin Imperiul Bizantin: prelucrarea metalelor, prelucrarea lemnului si divertisment. Dar, datorita efectelor devastatoare ale cruciadelor ce avusesera loc în secolele precedente, societatea valaha a acelor vremuri era înapoiata din punct de vedere tehnologic, fiind centrata aproape exclusiv pe agricultura. În momentul în care economia a început sa se transforme si sa se îndrepte spre satisfacerea cerintelor pietei, ea a depins din ce în ce mai mult de aceste mestesuguri.

Nicolae Gheorghe avanseaza ideea conform careia sclavia a fost rezultatul cresterii masurilor stringente luate de catre proprietarii de pamânturi, de curtile domnesti si de manastiri pentru a preveni ca forta de munca, pe care o constituia populatie roma, sa paraseasca principatele. Exodul acestei populatii, în cautarea libertatii, din principatele române s-a datorat nevoii de a scapa de pretentiile, mai apasatoare ca niciodata, ale domnitorilor români (N. Gheorghe apud Hancock, 2000). Tratamentul aplicat romilor în perioada sclaviei era extrem de dur. Aveau mai putine drepturi decât un iobag din nastere - latifundiarii putând sa îi vânda si sa îi ofere ca dar (Kenrick, 1998). În codul civil era stipulat faptul ca romii veniti din afara granitelor sunt proprietatea statului; în plus, fiecare copil rom nascut între granitele principatelor devenea implicit sclav (Liegeois, 1968). Codul lui Basil, Lupul Moldovei, datat 1654, contine referinte cu privire la tratamentele si pedepsele la care erau supusi sclavii.

În Evul Mediu, schimbarile sociale survenite au influentat tratamentul aplicat romilor si celorlalte popoare din regiune. Legile votate în acea perioada faceau sclavia si mai neînduplecata; pedeapsa cu moartea fiind tot mai des întâlnita. Furtul era crunt pedepsit si, conform unei legi din 1652, "un sclav care viola o femeie trebuia condamnat sa fie ars de viu" (Crowe, 1995). Legislatia era astfel conceputa încât sa previna comertul ilegal cu sclavi, cei de etnie roma fiind valorosi datorita faptului ca stapâneau mestesugul prelucrarii lemnului (Crowe, 1991).

Pâna în sec. XVI, termenii de "rob" si "tigan" erau sinonimi cu "sclav", desi ultimul a fost la origine un etnonim neutru aplicat de europeni primilor indivizi de etnie roma.

La începutul secolului XIX s-a înregistrat o schimbare de atitudine. Noi idei se vehiculau în întreaga Europa. Printre acestea a fost si cea care sustinea ca sclavia este un act de barbarism si ca trebuia stopata. Pe la mijlocul secolului, în 1842, câtiva proprietari de sclavi din Moldova au dat un exemplu, eliberându-i pe acestia (Helsinki Watch, 1991). Dar doar în 1864 a avut loc eliberarea complet legala, când domnitorul Ioan Cuza, conducatorul celor doua principate unite (Moldova si Tara Româneasca), i-a eliberat pe romi, dându-le dreptul sa locuiasca în zonele în care lucrasera pâna atunci. Se estimeaza ca la vremea respectiva existau aproximativ 600.000 de sclavi (Hancock, 2000).

O data ce sclavia a fost abolita, multi romi au parasit România pentru a se îndrepta spre vestul Europei sau spre America de Nord. Cei care au ramas si-au dat seama curând ca situatia lor nu se îmbunatatise în mod simtitor - fusesera eliberati într-adevar, dar nu li se daduse nici o bucata de pamânt. Lipsa resurselor precum si a unei elite care sa aduca în atentia factorilor de putere si a opiniei publice interesele acestei etnii s-a soldat cu neicluderea acestora în cadrul politicilor publice. Aceasta situatie, precum si marginalizarea, excluderea si izolarea comunitatilor la periferia localitatilor, au determinat cresterea decalajului socio-cultural, dar si material, rezultând mentinerea conditiei lor de saracie si discriminare.

Primul razboi mondial si tratatele de pace încheiate postbelic au dus la cresterea populatiei minoritare din România cu peste 18%, fapt ce a necesitat adoptarea unei atitudini de respectare într-o oarecare masura a drepturilor si libertatilor cetatenilor de alte etnii. În 1933 a fost fondata Societatea Generala a Romilor, în Bucuresti, urmând ca în acelasi an sa ia nastere un ziar, Glasul Romilor, ce avea sa apara timp de sase ani. Ulterior au aparut si alte ziare, precum si alte organizatii. În 1934 s-a tinut o conferinta pentru a înfiinta Uniunea Generala a Romilor din România. Pâna în 1939 aceasta a încercat sa promoveze drepturi egale pentru romii de nationalitate româna, dar amploarea fascismului si consecintele razboiului au pus capat acestei lupte (Kenrick, 1998).

Cu toate acestea, situatia economica a României de la acea data nu era dintre cele mai bune, iar nevoii de a gasi un tap ispasitor i s-a raspuns repede - romii constituiau cel mai bun material pentru a putea construi o asemenea imagine. Politicile antiminoritare si obiectivele clare de a româniza aceasta populatie nu au facut decât sa înrautateasca din ce în ce mai mult situatia acestei etnii.

A urmat perioada celui de al doilea razboi mondial, soldata cu mari pierderi în rândul populatiei de etnie roma. În România, guvernul pro-nazist al maresalului Ion Antonescu s-a manifestat vehement împotriva minoritatilor si mai ales împotriva romilor. A început deportarea în masa a acestora din urma, mai ales a romilor nomazi despre care se credea în primul rând ca sunt criminali. În acest context, în 1942, un numar mare de romi au fost trimisi în Transnistria, teritoriu capturat de la Uniunea Sovietica (Kenrick, 1998). Comisia româna pentru crime de razboi a recunoscut oficial ca 36.000 de rromi au decedat în Transnistria, dar, dupa cum mentioneaza Vasile Ionescu, alte estimari propun o cifra mult mai mare.

În timpul regimului comunist, mai ales în anii '60, nationalismul a devenit o unealta ideologica primordiala, fiind folosit ca strategie de contraatac împotriva politicii de la Kremlin, dar si ca o dovada a independentei acestui regim. Romii erau considerati elemente straine ce trebuiau românizate, cultura lor fiind considerata a subdezvoltarii si a saraciei (Pons, 1999). Din aceasta cauza trebuia sa se faca ceva pentru a distruge cultura specifica romilor, precum si modul lor de viata distinct - cel mai important element care i-a caracterizat de-a lungul secolelor. Eliminând din discursurile sale orice referire la comunitatile rome din România, statul nega de fapt specificul acestora. Conform principiilor regimului comunist, ocupatiile "private" trebuiau sa dispara. Ca urmare, toate fabricile particulare ce aveau proprietari privati au fost confiscate de stat, acelasi tratament fiind aplicat tuturor materialelor si uneltelor folosite de romi în ocupatiile lor traditionale (prelucrarea metalelor, a lemnului, confectionarea bijuteriilor), mai ales aurul folosit pentru bijuterii. Concomitent , acestia erau integrati în activitatile agricole efectuate în cadrul cooperativelor agricole de productie. Cei care erau priceputi la prelucrarea metalelor, erau recrutati de cooperativele metalurgice. Pâna la caderea comunismului, 48-50% dintre romii apti de munca lucrau în agricultura (nu aveau voie sa faca comert). Cei care au continuat sa practice mestesugurile traditionale nu erau considerati muncitori autentici. Legea i-a proscris, considerându-i "paraziti sociali", fapt pentru care erau expusi unui risc ridicat de a fi pedepsiti (închisi sau dusi cu forta la munca) (Pons, 1999).

La începutul anilor '60, regimul comunist, pentru a asimila populatia roma, a abordat o serie de politici cu privire la acestia - cum ar fi stabilirea fortata în localitati, urmata de ignorarea existentei lor. Spre deosebire de maghiari si de germani, ei nu aveau dreptul de a fi reprezentati ca minoritate etnica, nu erau liberi sa-si promoveze traditiile culturale. Socialismul sau comunismul a distrus multe din ocupatiile lor traditionale si din elementele specifice modului lor de viata, iar romii au început sa se integreze în stilul de viata care le-a fost impus. În timpul comunismului, romii, ca si ceilalti români, primeau locuri de munca în fermele de stat si în fabrici. Chiar daca multe din rezultate au fost obtinute ca urmare a unui tratament coercitiv, multe familii au beneficiat de o oarecare securitate economica si sociala ca urmare a acestor politici de sedentarizare si de munca fortata. În acest mod, ei aveau posibilitatea de a-si întretine familiile (fiind obligati sa lucreze), având în acelasi timp asigurata o locuinta (Pons, 1999).

În 1977, când cultul personalitatii lui Ceausescu se afla în plina dezvoltare, s-a initiat un nou program de asimilare, dar care nu a fost facut public. Romii care au continuat sa practice ocupatiile lor traditionale, au fost fortati sa se întoarca la locurile de munca din fabrici sau de pe santiere. Unii au continuat sa practice mestesugurile traditionale, mai ales pe cele discrete, mai greu de verificat de catre regimul comunist, cum erau cele de comercianti, spoitori, caldarari. Romii erau de asemenea "beneficiarii" politicilor de sistematizare fortata a teritoriului, cartierele în care locuiau fiind distruse. Astfel erau nevoiti sa se mute în cladiri noi, care nu erau neaparat mai bune, dar unde trebuiau sa se acomodeze cu anumite conditii de trai diferite de ale lor. De asemenea "au beneficiat" si de pactul dintre România si fosta Republica Federala Germana. Începând cu anii '80, germanii puteau emigra în Republica Federala Germana daca statul german platea o taxa pentru fiecare barbat, femeie sau copil emigrat, întelegere cunoscuta sub numele de "vânzarea sasilor". Statul a confiscat casele sasilor si i-a fortat pe romi sa se mute în ele (Pons, 1999; Zamfir, Zamfir, 1993).

În ultimii zece ani ai regimului comunist, dezorganizarea sociala si crizele economice au oprit procesul "modernizarii" (statul le asigura locuinte, locuri de munca, iar copiilor le oferea oportunitati de a frecventa scoala) si asimilarii populatiei roma. Astfel s-a ajuns din nou la strategiile traditionale (vietuirea la marginea societatii în conditii de saracie si izolare), de adaptare la situatiile dificile datorate noului context. Deoarece multi romi si-au pierdut slujbele si odata cu ele avantajele pe care le aveau în calitate de angajati (cum ar fi alocatiile copiilor, dreptul de pensionare sau dreptul de a avea o casa), unii dintre ei s-au îndreptat spre activitati ilicite, ceea ce a dus din nou la marginalizare, delincventa si saracie. Acest lucru a justificat stereotipurile negative despre romi si a sporit atitudinile ostile ale majoritatii populatiei (Zamfir, Zamfir, 1993).
Executia lui Ceausescu în 1989 a adus speranta pentru cetatenii României, dar, ca si în cazul abolirii sclaviei, romii si-au dat seama ca situatia lor nu s-a îmbunatatit prea mult sau chiar deloc si ca, în multe cazuri, chiar s-a înrautatit. Ei au fost cei mai afectati de tranzitia la o economie de piata (Pons, 1999).

În prezent, legile din România le permit sa îsi formeze asociatii, partide, sa aiba reprezentant în parlament si sa publice ziare, dar, în acelasi timp, ei sunt din nou tapii ispasitori, într-o perioada în care tara se lupta cu procesul de tranzitie. Actele de violenta colectiva împotriva romilor, care nu caracterizau România comunista, au devenit mult mai larg raspândite, fiind chiar tolerate.

În timpul scurs de la revolutie si pâna în prezent, gradul discriminarii populatiei roma s-a accentuat tot mai mult, în numeroase ocazii ajungându-se pâna la violenta fizica din partea comunitatii. Li s-au ars casele pâna la temelii, dupa care au fost fortati sa paraseasca satele în care locuiau, unele atacuri soldându-se chiar si cu morti în rândurile romilor (Szente, 1996). Centrul European pentru Drepturile Romilor a facut în 1996 o cercetare menita sa identifice faptele ce au avut loc în România, descoperind ca acest model se afla într-un proces de schimbare si ca raidurile politiei în comunitatile de romi înlocuiau, treptat, actele de violenta comise de comunitati împotriva romilor. Scaderea numarului actelor de violenta îndreptate împotriva maselor a lasat multe cazuri nerezolvate în care faptasii de alta etnie decât roma înca nu au fost adusi în fata Justitiei. Din pacate, cei care au comis acte incriminatorii împotriva romilor sunt foarte rar trasi la raspundere .

Problema rasismului în societatea româneasca nu poate fi minimalizata tocmai pentru ca exista numeroase cazuri recente de violenta comunitara, prin care comunitatile de romi au fost victimele unui numar considerabil de incidente, în care unii si-au pierdut vietile, în vreme ce casele multora au fost incendiate . Doar în câteva cazuri din cele amintite s-au emis acuzatii, fiind adusi în instanta doar unii dintre cei despre care se credea ca au fost implicati, putini dintre ei fiind si condamnati (Hadareni, Valea Larga, Virghis. Turulung, Casinul Nou, Cuza Voda, Mihail Kogalniceanu, Bolintinu Deal, Bolintinu Vale, Ogrezeni, Plaiesii de Sus, Valenii Lapusului, Carpinis...). Raportarea populatiei majoritare române, dar si a maghiarilor la romi indica un grad de intoleranta semnificativ. Astfel, la întrebarile puse în cadrul Barometrelor de Opinie Publica (mai si noiembrie 2001) daca "v-ar deranja sa aveti vecini rromi/tigani?" 45% si respectiv 42% dintre subiecti au raspuns pozitiv. Cu toate ca aceasta întrebare, dupa cum remarca Cristian Pîrvulescu (Barometrul de Opinie Publica, Noiembrie 2001), nu este suficienta pentru a fi considerata în sine un indicator al rasismului, permite totusi conturarea unor ipoteze referitoare la relatiile dintre ceilalti (români, maghiari, ...) si romi. Diferentele culturale, sociale si stilul de viata pot explica atitudinea antiroma din cadrul societatii românesti.

Construirea identitatii

Identitatea etnica roma nu este o constructie recenta tocmai pentru ca sentimentul diferentei a existat în cadrul acestor comunitati înca din timpul primelor migratii. Acesta se datoreaza caracteristicilor culturale specifice, dar si marginalizarii, discriminarii si opresiunii la care au fost supusi. Datorita acestora, romii si-au dezvoltat propriile lor strategii de supravietuire, care îi fac diferiti fata de indivizii de alta etnie. Experienta Porrajamos-ului - echivalentul Holocaustului în limba romani - a conferit romilor sensul apartenentei la aceeasi comunitate, indiferent unde traiesc.

O alta reactie la experientele prin care au trecut este mentinerea separarii, din interiorul comunitatii, fata de societatea în care traiesc, prin divizarea lumii în "gadjo" si romi, dar si prin respectarea si mentinerea regulilor familiei si a neamului. Astfel exista o distinctie clara între romi si "gadje", ceea ce îi determina pe multi romi la o atitudine de izolare sociala, tocmai pentru ca aceasta diferenta nu este respectata. La aceasta se adauga traditiile culturale (ritualul puritatii) greu de reconciliat cu caracteristicile culturale vestice, precum si lipsa de încredere pe care o simt romii fata de gadje. Se poate afirma ca identitatea roma s-a format datorita traditiilor culturale, dar si datorita factorilor externi ca discriminarea si marginalizarea. (Hancock, 1999)

În istoria europeana a ultimilor doua sute de ani a avut loc procesul de construire a natiunilor si formarea statelor nationale. Ideea de unitate statala este în momentul de fata pusa în practica prin diferite mijloace, dintre care cea a unitatii si omogenitatii culturale a fost folosita de catre elitele politice pentru a obtine subordonarea grupurilor sociale, mai ales ale celor prezentate ca marginale social si înapoiate cultural. Prin procesul de omogenizare, culturile locale si regionale sunt incluse în "cultura nationala", trasându-se astfel granitele simbolice în opozitie si chiar competitie violenta cu "ceilalti, strainii" aflati în interiorul sau exteriorul granitelor. Limba, religia, traditiile folclorice, obiceiurile, etc. au devenit întruchiparile (simbolurile, bornele) culturii nationale, ajungând sa defineasca o mare comunitate de indivizi. Comunitatile rurale au oferit de cele mai multe ori sursa ritualurilor si artefactelor, utilizate de catre elita intelectuala urbana pentru construirea ideii de natiune.

Procesul constituirii statului si a natiunii, precum si continua consolidare prin artefactele culturale, îsi are propriile ritualuri, adesea sustinute financiar si prin politici publice de catre masinaria de stat. Avem parte de spectacole folclorice, festivaluri, expozitii, zile nationale, arborarea însemnelor nationale, acest gen de manifestari culturale jucând un rol important în procesul dezvoltarii si exprimarii statelor Europei Centrale si de Est unde nationalismul a fost si este o forta motrice în formarea si legitimizarea statelor nationale, care au tendinta de a deveni state etnice, în ciuda eforturilor depuse pentru integrarea în Uniunea Europeana (cazurile tarilor din fost Iugoslavie). Comunicarea de masa a facut ca acest proces de impregnare cu artefactele culturii dominante (asimilare culturala) sa fie mai penetrant si spectaculos, tocmai prin vehicularea si "descoperirea" traditiilor demult disparute.

Acei indivizi si acele grupuri care nu reusesc în crearea propriului stat national si care sunt încorporati în statele-natiune ale altora devin "etnici" sau "minoritati nationale" (însa doar cei care reusesc sa obtina un astfel de statut îsi pot asigura, în acest moment, o anumita vizibilitate publica a problemelor cu care se confrunta). Aceste grupuri etnice se lupta pentru obtinerea drepturilor lor, a apararii libertatilor si drepturilor umane în termenii caracteristicilor culturale distinctive, devenind astfel "culturi etnice". Utilizeaza aceleasi metode si procedee (festivaluri, scoli si publicatii în limba materna, expozitii, ...) pentru a-si afirma si prezerva specificul lor cultural, fiind în competitie cu grupul majoritar dominant în ceea ce priveste resursele alocate de catre stat pentru acest gen de activitati.

În cadrul acestui proces romii încep sa îsi manifeste afirmarea culturala, prin mobilizarea resurselor din cadrul comunitatilor, prin încurajarea si constituirea unei elite intelectuale si politice care sa participe activ în cadrul acestui proces de "etnogeneza", de construire a unei noi identitati etnice de grup rome, asa cum alte grupuri au facut-o în decursul secolului al XIX-lea (Gheorghe, N. 1997) . N. Gheorghe sustine ca scopul prezent, mai ales în România, este acela de a ridica statutul de membru al comunitatii de la cel de "tigan" (termen ce are conotatii peiorative) la cel de "rom". Cu alte cuvinte, se încearca realizarea unei schimbari simbolice de la statutul de "sclav" la un status egal cu cel de cetatean într-un stat constitutional, cu dreptul de a se autoidentifica drept membru al minoritatii rome.

Diversitatea comunitatilor de romi este ilustrata chiar de ideile diferite în cea ce priveste modul în care identitatea etnica trebuie combinata cu procesul de construire a institutiilor politice democratice, dupa cum sustine Gheorghe (Gheorghe, N. 1997). Acelasi autor accentueaza faptul ca se poate vorbi despre romi ca despre un popor multicultural, cu diferite religii, locuind în zone diferite si dispersat în toata Europa, si nu numai, cu diferente în ceea ce priveste limba materna romani (fiind estimate între 13 si 30 de dialecte), precum si limbile oficiale ale statelor în care acestia sunt cetateni, etc. În acest caz, procesul de constructie a identitatii va avea de luat în considerare toate aceste diferente interne, la care se adauga diferentele introduse de culturile statelor gazda.

Ceea ce este comun si poate constitui elementul de unitate este faptul ca întotdeauna au fost priviti si tratati ca fiind niste "straini", (existând similaritati cu istoria evreilor), "intrusi" în propriile lor tari, aceasta perceptie bazându-se în general pe atitudinea fata de "rasa". Mass media îsi aduce aportul în a întari si sustine acest mod de raportare prin referirile frecvente la "colorati", "bruneti", cu modele comportamentale deviante.

Andrzej Mirga , comenteaza faptul ca romi se confrunta în prezent cu câteva probleme de baza în ceea ce priveste mostenirea istorica si perspectivele de viitor, ambele fiind implicate în rata crescuta a somajului si în nivelul scazut de educatie. La acestea se adauga faptul ca, mai ales dupa 1989, romii au devenit principalii tapi ispasitori în multe din tarile Europei Centrale si de Est, creându-se noi bariere care trebuie depasite de ambele parti, romii si societatea în care acestia traiesc.

Primul punct ce trebuie subliniat se refera la istoria romilor si la realitatile vietii cotidiene, care pot fi considerate mai degraba ca fiind cazuri "deviante" în comparatie cu modelele istorice ce au format nationalismul cultural, dar care sunt si instrumentele politicilor culturale folosite de guvernele statelor natiune si de elitele diferitelor minoritati nationale.

Gheorghe si Acton (Gheorghe si Acton, 1999) subliniaza acea "unicitate" si unitate a culturii ca o conditie esentiala pentru promovarea entitatilor si a politicilor culturale distincte în cadrul unor unitati teritorial-administrative delimitate, unicitate si unitate care nu pot fi regasite în cazul romilor. Acestia constituie o uriasa diaspora raspândita pe cinci continente, facând parte dint-o multitudine de state, lipsita de un teritoriu propriu. Populatia de romi este formata din diferitele grupuri care vorbesc diferite dialecte ale limbii romani (ca limba orala) si diferite limbi ale statelor în care traiesc, având diferite religii, dar mentinând granitele culturale dintre ei si ceilalti, chiar si în ceea ce priveste variatele grupuri de romi.

Nationalismul si etnicitatea au fot definite în foarte multe si diferite moduri. Definitiile acestora pot fi împartite în trei categorii. Prima cuprinde acele delimitari care prezinta nationalismul si etnicitatea ca referindu-se la idei, sentimente si actiuni (fiind deci un efort depus de catre intelectuali) si de sursele folosite de catre istorici (carti, eseuri si alte publicatii). O a doua categorie cuprinde întelegerea celor doua concepte ca fiind seturi de sentimente, atitudini, valori (constiinta) care caracterizeaza o anumita cultura, punându-se accent pe dezvoltarea limbii si a modurilor de viata comune, ca religia sau arta. În al treilea rând nationalismul este prezentat ca o miscare care are scopul de a sustine interesele nationale si etnice într-un mod sau altul, orientata fiind pe actiunile si conflictele politice. Nici una dintre aceste categorii nu acopera în întregime dimensiunea conceptelor, dar atrag atentia asupra faptului ca abordarea lor trebuie facuta având în vedere existenta autonoma a fiecarui subiect semnalat si care necesita o anumita atentie.

Literatura de specialitate, mai ales psiho-sociologia, afirma ca mecanismele de formare a identitati etnice pot fi împartite în doua categorii: auto-identificarea sau identificarea interna (auto-categorizarea) si categorizarea externa, tocmai pentru ca nu întotdeauna oamenii sunt în pozitia de a alege cine sunt sau ce înseamna identitatea lor în termenii consecintelor sociale. Diferentierile în ceea ce priveste puterea si cine o detine sunt foarte importante aici. Aceste doua procese opereaza diferit la nivelul individului, la cel al interactiunilor acestuia cu ceilalti indivizi, dar si la nivelul institutiilor. (Jenkins, 1997)

Identitatile sunt întotdeauna construite de catre indivizi si de catre organizatii si grupuri sociale, dar si de interactiunile dintre indivizi si grupurile sociale. Identitatile individuale sunt vazute de catre unii dintre teoreticieni ca fiind o "potrivire" care se stabileste între indivizi (sau grupuri) si mediul lor social. Câteodata grupurile si indivizii încearca sa se schimbe (sa schimbe modul în care se vad pe sine, identitatile lor, modul în care se comporta) constient, dar de cele mai multe ori identitatea este construita si modificata inconstient în cadrul procesului de crestere si maturizare (socializarea primara si secundara), dar si în cadrul interactiunilor de "a da si a primi" desfasurate în cadrul propriului grup si în relatiile dintre grupuri. În contextul social, noile miscari sunt îndeosebi interesate de identitatea si problemele legate de stilul de viata, încercând sa se foloseasca de noile tehnici de prezentare (printre care un loc important îl ocupa mass media) pentru a promova adoptarea noilor sau mentinerea vechilor identitati (Giddens, 2000).

Deoarece reactiile împotriva romilor sunt atât de adânc înradacinate în culturaeuropeana, ele fiind puse sub semnul întrebarii doar în ultimul timp, acestea ramân înca parte a "codurilor culturale" ale majoritatii populatiei. Literatura despre romi cuprinde titluri ca "Tigancusa de la iatac", "Vinul de viata lunga", "Groapa", "Sonata pentru acordeon" si "Amantul colivaresei", în care sunt exploatate modelele vechi, cristalizate în special în perioada iluminista, în care romii apar ca fiinte irationale, pasionale, seducatoare, fiinte agresive si de temut prin devianta lor de la normele sociale. Pe de alta parte "Tiganul a carat si cara sacul spaimelor noastre ancestrale, ale "gurii de întuneric" din grota colcaitoare, platind - într-un soi de jertfa eufemizata - în caz de seceta, mana viei, vitelor, ciuma, feudalism, comunism, tranzitie etc." (Ionescu Vasile, 2001)

Ramân înca multe stereotipuri negative care pot avea efecte în ceea ce priveste dezvoltarea unei identitati etnice normale, valorizata pozitiv, care sa determine la nivelul individului sentimente de mândrie si atasament pentru modelul sau identitar. Acestea constituie o amenintare atâta timp cât identitatea etnica roma este cel mai frecvent definita si prezentata de catre membrii culturii dominante. Majoritarii se folosesc de mijloacele moderne de comunicare de masa pentru a transmite si reproduce definitii care neaga elementele reale ale identitatii etnice rome, constituind în acest fel o alta modalitate de oprimare si discriminare, care poate avea efecte asupra procesului de auto-identificare cu comunitatea roma.

Mass media si efectele sale

Mass-media este o sursa activa de stereotipuri anti-roma. O serie de titluri aparute în doua dintre ziarele nationale în perioada mai-iulie 1998, demonstreaza foarte clar aceasta atitudine. "O lichidare de conturi sângeroasa între doi tigani" (Adevarul, 20 mai 1998), "Procesul lui Fane Capatâna - Confruntare între mafiile tiganesti" (Adevarul, 24 iunie 1998), "Tiganii din Cazanesti se bat pentru aluminiul furat" (Adevarul, 13 iulie 1998), "Luptele dintre mafiile tiganesti iau o pauza - Vinovatii "asaltului de la Straulesti" au fost arestati" (Ziua, 14 iulie 1998), "Doua cete de tigani înarmati cu bâte de baseball s-au batut în zona strandului Tineretului" (Ziua, 29 iulie 1998). Departe de a fi integrati, marea majoritate a romilor din România sunt considerati paria societatii. Stereotipurile abunda, iar mass media nu face nimic pentru a stavili actele de discriminare.
Rolul mass mediei în modelarea, construirea si deconstruirea perceptiilor, atitudinilor si modurilor de a întelege realitatea este bine cunoscut. Ea impune semnificatii, impune realitati, impune anumite informatii în detrimentul altora. Mass-media ne ofera o lume, sau mai multe lumi, pe care noi putem sa le alegem (sau ni se lasa impresia ca putem face acest lucru). Are cel putin trei relevante diferite pentru audienta: este o sursa de informatii si un mijloc de supraveghere a contextului social, sugerând un curs al actiunii, sau cel putin o pregatire pentru; este o sursa de identitate sociala sau auto-legitimare, asigurând un sens de apartenenta la comunitate, cultura sau ordine politica; este un mijloc de distractie, oferind o scapare de anxietate si de plictiseala.
Ca sursa de identitate sociala îsi exercita influenta prin portretizarea într-un anumit mod a indivizilor sau a grupurilor, prin ton, atribute, prezentarea actiunilor la care participa acestia, având un rol important în modelarea relatiilor interetnice. Mai ales în cazul minoritatilor si a celor care încearca sa depaseasca istoria neîntelegerilor nascuta din miturile si legendele stereotipice negative, mass media este un spatiu (public) unde este nevoie de o comunicare deschisa si cinstita.
Acesta este un deziderat în ce priveste societatea româneasca pentru ca se vehiculeaza în continuare imagini negative ale romilor, "informatiile" (stirile ) sunt prezentate discriminator. Monitorizarile, începând cu anul 1991, urmaresc sa ofere o diagnosticare a modului în care este prezentata minoritate roma în media româneasca.
Analiza facuta pe relatarile în presa ale conflictelor dintre romi si membrii comunitatilor majoritare semnaleaza faptul ca romii sunt prezentati prin atribute negative, în timp ce actiunile celorlalti, dintre cei implicati în conflicte, sunt categorizate în termeni pozitivi. La primele incidente (conflicte violente) accentul a fost pus pe proasta functionare a sistemului de justitie care a esuat în a pedepsi pretinsul comportament criminal al romilor, precum si pe inabilitatea societatii de a îi asimila pe acestia. În cazul incidentelor mai recente comportamentul romilor a fost considerat ca fiind "ilegal", dar societatea nu a mai fost considerata ca fiind responsabila pentru incidente, ci romii însisi erau vazuti ca fiind cauza tuturor problemelor, precum si a lipsei de integrare în societate datorita atitudinii lor de "complacere" în aceasta stare.
O alta observatie a aceluiasi studiu accentueaza faptul ca ziaristii foloseau un jargon al politiei, adesea reproducând textual termenii prezenti în informarile de presa ale inspectorilor de politie - "tigan, fara ocupatie", "cu sau fara antecedente penale", "cu sau fara domiciliu stabil", "criminal cunoscut",...
Monitorizarea pe presa scrisa (sase ziare/cotidiane nationale) efectuata în 1997 pe perioada 19 mai - 25 mai si 2 iunie - 7 iunie a evidentiat faptul ca majoritatea articolelor referitoare la minoritatea roma, contineau referiri, într-un fel sau altul, la "criminalitate".
Un alt studiu realizat de catre Institutul Intercultural Timisoara (Image and Issues, 1997), ca parte a unui proiect ce avea ca obiectiv analiza rolului presei în ceea ce priveste armonizarea relatiilor interetnice, a surprins frecventa cu care variatele categorii de cuvinte cheie sunt folosite în articolele despre romi în cadrul a trei ziare din trei orase din România (perioada fiind mai 1995 - aprilie 1996). Pentru doua dintre ziarele din Timisoara, categoria care aparea cel mai frecvent se referea la "culoarea pielii", a doua categorie fiind "infractionalitatea". În unul dintre ziarele bucurestene si în cele doua din Constanta, categoriile cele mai frecvente erau "etnici romi" si "infractionalitate".

Analiza , tot pe presa scrisa, realizata în perioada februarie-august 2000 pe 5 cotidiane nationale si unul local (din Bucuresti) gaseste ca din totalul de 343 articole analizate, în 184 (41,35%) apare explicit referirea la actorul "rom", în celelalte facându-se doar referiri indirecte la aceasta etnie. În ceea ce priveste tipul evenimentelor relatate, predominante sunt cele conflictuale 57,14% fata de cele neconflictuale 42,86%, aceste evenimente conflictuale fiind de natura criminala în 31,46% (din cazuri) si economica 17,65%. Referitor la tipul de actiune exercitata de catre romi, majoritatea sunt negative (71%), doar 29% fiind pozitive. Atitudinea articolelor fata de indivizi apartinând grupului etnic rom este negativa în 31,78% din totalul referirilor, atitudinea pozitiva fiind întâlnita doar în proportie de 2,04% din cazuri. În cadrul articolelor analizate au fost studiate 14 stereotipuri dintre care 11 au conotatie negativa, cele mai frecvente fiind: "tigani infractori"-33,33%, "tigani violenti"-38,38%.

Se remarca astfel ca ziarele practica în mare parte un discurs impregnat de atitudinea negativa fata de romi, prezentând tendentios actiunile acestei etnii precum si diferitele evenimente în care este implicata, accentuând partea negativa si conflictuala, putând fi astfel considerate surse de stereotipuri. Din cuvintele prin care sunt identificati romii în articolele analizate iese în evidenta o trasatura dominanta a imaginii romilor asa cum este prezentata de ziare - agresivitatea.

Concluzii

"A îl judeca pe celalalt serveste, în principal, la a comunica cu el" (Bourhis, Leyens, 1997:122), depinde însa de efectele pe care aceasta definitie/judecata îl are asupra relatiei dintre eu/noi si celalalt/ceilalti.

Procesul de construire a identitatii celuilalt (diferitii, indivizii de lânga noi, grupurile sociale, ...) se realizeaza în decursul vietii individului, pornind de la socializarea primara si trecând prin socializarea secundara. În tot acest rastimp, o viata de om, individul primeste si dobândeste, asimileaza si cauta informatii pentru a putea sa îsi modeleze (construiasca/deconstruiasca) categoriile sociale - primite sau dobândite. Aceste informatii îi sunt furnizate în cadrul relatiilor inter-umane (familie, grup de prieteni, vecini, etc.), de cultura în care exista (modelele culturale, istorie, literatura, arta, teatrul, etc.), de formele de comunicare în masa, individul construindu-si judecatile (categorizarile sociale) despre celalalt pe baza contactului direct cu acesta, si/sau prin ceea ce i-au furnizat indivizii din mediul lui social. În tot acest proces mass media îsi aduce aportul, într-o oarecare masura, variabila în functie de individ, la construirea/deconstruirea categoriilor sociale, a stereotipurilor pozitive si negative prin "intermediul" carora oamenii se raporteaza la lume si la celalalt.

În cazul populatiei de etnie roma mass media poate fi considerata culpabila de reproducerea si transmiterea prejudecatilor si stereotipiilor negative fata de acestia, întretinând o imagine peiorativa în rândul populatiei. Din pacate mass media din România contribuie prea putin la schimbarea acestei atitudini de respingere manifestata atât de români cât si de maghiari referitor la romi, ignorând semnalele de atentie aduse în vizorul public prin monitorizarile presei scrise, dar si a programelor de stiri efectuate începând cu 1991.