O prima dificultate apare în legatura cu terminologia utilizata în cercetarile românesti si internationale, având în vedere numeroasele discutii academice ce au avut loc în ultimii ani în domeniul etnicitatii, al statului-natiune si al relatiilor "inter-etnice". Punerea la îndoiala sau critica continutului termenilor « etnici » si raspândirea conceptului de etnicitate, în timp ce notiunea de natiune sau de stat-natiune se vede « deconstruita » în contextul contemporan, al tarilor europene sau nu, ne obliga la câteva precizari. Trebuie sa definim cel putin termenii pe care îi utilizam în calitate de coordonatori ai acestui proiect, fara ca aceste precizari sa afecteze utilizarea ce le este data de cercetatorii ce publica în continuare, nici cea a cercetarii românesti în domeniu, sau, în fine, utilizarea acordata acestor termeni de clasa politica sau de legislatia din România.

Data fiind practica curenta în tarile Europei de Est, si în mod deosebit în România, de a distinge între cetatenie si nationalitati, la nivelul national si local , ni s-a parut util sa atragem atentia cititorilor nu doar asupra conotatiilor esentialiste ce ar putea fi asociate recurgerii la termenul de etnie, aplicat unor grupuri lingvistice si culturale distincte într-un stat-natiune în secolul XXI. Pentru evitarea oricarei confuzii si pentru a ramâne într-o perspectiva antropologica, preferam sa recurgem la termenii de cultura si la relatii interculturale decât la relatii interetnice atunci când descriem relatiile între diferitele grupuri de populatie, cetateni ai României, chiar daca si cultura, ca entitate data, a fost si ea contestata de catre anti-esentialisti.

Minoritati etnice, nationale sau multiculturalism?

Totusi, aceasta prima distinctie între etnie si cultura nu ne permite sa evitam o a doua distinctie, stabilita de legislatia si de politica din România, si anume: distinctia între o majoritate, niciodata numita ca atare, românii, si ceilalti cetateni numiti minoritati. Cele doua criterii se conjuga deci pentru a da termenul de minoritate etnica, cu nimic mai satisfacator, deoarece el este de doua ori exclusiv. Problema aferenta acestei terminologii, politic corecte în sensul primar al termenului, adica conforme uzantelor politice actuale, este legata de faptul ca ea subliniaza de la început un raport de forta între cei mai numerosi si cei mai putin numerosi, trecând sub tacere statutul istoric si diversitatea minoritatilor în cauza. Data fiind istoria constituirii României ca stat national, aceste apelative risca astfel sa creeze mai multa confuzie si frustrari decât sa le rezolve. Daca tinem cont, între altele, de notiunea de minoritate, asa cum este ea cel mai frecvent utilizata în Europa occidentala, în contextul imigratiei, opunând noii veniti cetatenilor mai vechi, ceea ce nu este deloc cazul României, sau utilizarea sa în America de Nord si în Australia, cuvântul îsi pierde sensul. Kymlicka (1995) a evidentiat confuzia provocata deseori de termenul « multicultural » si propune distingerea a doua forme de pluralism în cadrul statului-natiune. Am avea astfel de-a face cu state multinationale, adica state ce gazduiesc minoritati istorice, pe care le numeste « nationale », si cu state poli-etnice, adica cele ce contin comunitati de imigranti mai recente ce nu au participat la constructia natiunii. El semnaleaza între altele ca cele doua caracteristici pot foarte bine coexista în cadrul aceleiasi natiuni. O solutie ar fi deci adoptarea acestei terminologii ce distinge minoritati etnice si minoritati nationale si, în cazul României, retinerea celor din urma. Nici aceasta solutie nu este însa mai satisfacatoare, datorita conotatiei termenului de minoritate care, dupa cum am spus, induce din start un raport de putere între grupurile în cauza. Ar trebui deci sa recurgem mai degraba la termenul « multicultural » ce are avantajul, din punct de vedere semantic cel putin, de a ramâne neutru ? Se întâmpla însa ca în dezbaterea asupra prezentei si coexistentei mai multor culturi în cadrul politic al natiunii, termenul « multicultural » sa fie asociat cu ceea ce a devenit « multiculturalismul ». Acesta din urma face de acum referinta la reflectii politice precise, carora nu li se poate ignora contextul socio-istoric particular. Este vorba în principal de multiculturalismul nord-american asa cum este el practicat, revendicat si discutat în Statele Unite, în Canada si în Australia de aproximativ treizeci de ani, în opozitie cu vechiul si traditionalul mono-culturalism bine cunoscut sub numele de « melting-pot ». Or istoria si traditia politica nord-americana ne interzic aplicarea unui astfel de « model » multiculturalist în Europa central-orientala fara a i se fi demonstrat în prealabil pertinenta. Am mentionat între altele ca multiculturalismul (Kymlicka: 1995), împinge spre confuzie si ca, în cazul Statelor Unite, el tinde sa se intereseze doar de « poli-etnic » si sa uite « multinationalul », adica populatiile autohtone colonizate. Aceasta constituie un argument în plus pentru respingerea termenului.
Ar ramâne termenul « pluri-cultural » ce semnaleaza diferenta fara a o cuantifica. Totusi, exceptând descrierile statistice ale populatiilor, acest termen nu permite abordarea relatiilor între comunitati. Iata de ce i-am preferat termenul de « intercultural » ce lasa sa se înteleaga, nu doar prezenta mai multor culturi sau « natiuni » în cadrul unui stat, ci si o anumita relatie între entitatile culturale distincte. Cum unul dintre scopurile demersului nostru este tocmai aprofundarea si sistematizarea cercetarilor îm domeniul relatiilor între comunitatile culturale din România, ni se pare legitim sa recurgem la termenul de « intercultural » ceea ce ne permite simultan evitarea importarii prea rapide - desi comode - a unor modele inadecvate, legate atât de analiza, cât si de practici.
Se cuvine subliniat aici ca, dezbaterea asupra terminologiei nu a avut loc în maniera formala între partenerii proiectului si ca nu am dorit impunerea unei terminologii celor ce au contribuit la cercetarile cuprinse în acest volum. Este interesant în final de observat, în anchetele ce fac referire directa la aceste diferite « minoritati » , cum sunt percepute mai exact apartenentele la natiune si la « minoritate ». Este evident ca aceasta reflectie va trebui facuta în faza a doua a proiectului si ca ea va putea reprezenta un câstig pentru cercetare.

Obiectivele si derularea proiectului

Pentru a atinge scopurile pe care ni le-am propus, era necesar mai întâi sa procedam la stabilirea unei retele institutionale, umane si informatice, pe baza careia sa putem crea legaturile necesare culegerii datelor. In vederea schitarii « stadiului actual » al cercetarii interculturale în România, a fost necesar, ca o prima etapa a proiectului, sa identificam lucrarile si sursele existente. Din aceasta prima etapa au rezultat, nu doar scrieri de literatura stiintifica specializata, ci si o literatura « gri », ca si nume de cercetatori si institutii înca de mobilizat. Pe aceasta baza, cele doua institutii partenere ale Universitatii din Fribourg, Institutul Intercultural din Timisoara si Centrul de Cercetare a Relatiilor Interetnice din Cluj, au putut invita cercetatorii si institutiile lor sa participe la Conferinta de la Timisoara din octombrie 2001, în vederea colectarii materialelor existente, dar si cu intentia de a le discuta si de a identifica « nevoi » sau lacune în acest domeniu. In etapa a doua va fi posibila stabilirea unui program mai precis pentru cercetarile viitoare, ca si constituirea unei retele de institusii si cercetatori interesati sa colaboreze între ei în viitor si sa conduca împreuna noi cercetari.
Ni s-a parut interesant sa deschidem, înca din aceasta prima etapa, colaborarea cu persoane si echipe de cercetare din regiunea sud-est europeana, acest lucru fiind posibil datorita retelei construita cu rabdare de Institutul de Etnologie din Fribourg, în special în Bulgaria dar si în Macedonia si Albania. Astfel, CSS (Centro Studi Sociale) din Roma, ce publica regulat în revista sa « Ethnobarometer » studii despre migratiile în Europa de sud-est, ni s-a alaturat la Timisoara, adaugând o componenta importanta acestui prin « tour de table » intercultural, cea a comparatiei.
Daca ne amintim ca în urma cu mai putin de zece ani era de neconceput realizarea unei anchete sociologice independente în România si în întreaga regiune, vom avea masura drumului deja parcurs. Efectului de surpriza lasat de caderea zidului Berlinului i-a succedat rapid ideea unei tranzitii spre economia de piata, aceasta captând ansamblul sperantelor si politicilor si aducând mai târziu numeroase deziluzii ! Tranzitia în domeniul stiintelor sociale s-a facut însa într-o maniera mai difuza si sub impulsul institutiilor europene si nord-americane. Acestea au tendinta, ca si întreprinderile, sa ofere propriile experiente ca modele în domeniul politic, cel social sau chiar în cultura, mergând pâna la impunerea subiectelor de cercetare. Exista pentru parteneri un real pericol de simplificare abuziva, legata atât de perceptia straina a problemelor stiintifice si sociale prioritare în România sau de perceptia româneasca a « modelelor » propuse sau impuse. Sa luam doar exemplul notiunii de « tranzitie spre economia de piata », impusa de economistii occidentali dupa caderea zidului Berlinului si conotatiile pe care aceasta le poate avea pentru persoane ce au cunoscut mai multe decenii de « tranzitie spre comunism »! Problemele precise si urgente ale viitoarei participari a României la NATO si Uniunea Europeana ne permit sa apreciem aceste ambiguitati. În acest context, prezenta si participarea Presedintelui Adunarii Parlamentare a OSCE, dl. A. Severin, la conferinta noastra a reprezentat pentru noi, nu doar o onoare, ci a constituit o pretioasa contributie la dezbaterile noastre, pe care le-a largit. Proiectul nostru de parteneriat instititional academic bilateral dobândeste astfel o dimensiune politica europeana.

Interculturalitate: aspecte, cercetari, perspective. Stadiul actual

Aceasta prima publicatie ne ofera o imagine asupra complexitatii subiectului. Daca îl vom considera în contextul sau mondial si în raport cu întâlnirea culturilor sau a ceea ce unii numesc « metisaj cultural ». Într-adevar, problematica interculturala din România este în acelasi timp specifica dar participa si la contextul intercultural regional si european. La aceasta se adauga particularitatile istorice ale constituirii natiunii române ce ofera un cadru precis temei noastre, cel al relatiilor dintre populatiile reunite din 1918 sub drapelul românesc. Totusi, nu poate fi ignorata preistoria interculturalitatii din România în ceea ce priveste Transilvania si Banatul. Cum sa tinem cont de aceasta istorie fara a cadea în capcanele « continuitatii istorice » a natiunii sau, pur si simplu, ale ignorarii acestei preistorii? Fara a reface aici istoria acestei preistorii interculturale, trebuie totusi amintita apartenenta mai lunga sau mai scurta a acestor doua provincii la imperiile austriac si otoman, atasarea lor la coroana maghiara si compozitia lor constant pluri-culturala înca din Evul Mediu, atât datorita migratiilor interne si regionale, cât si imigratiilor de tip colonial, în ceea ce priveste populatiile germanice. Eterogenitatea acestor populatii nu poate fi totusi considerata ca unica si uniforma din Evul Mediu pâna în prezent. De asemenea, nu poate fi atribuita exclusiv geniului local gestiunea non violenta a relatiilor între populatii în prezent, stiind ca Banatul a facut parte dintr-un Imperiu ce practica (si impunea) o politica de coexistenta multinationala (Vielvoelkerstaat). Într-un alt domeniu, cel al relatiilor (conflictuale) inter-confesionale între ortodocsi si greco-catolici, contextul istoric anterior fata de 1948 si de 1918 ofera o perspectiva clarificatoare asupra dezbaterii, mai ales daca se ia în considerare Ostpolitik pluriseculara a Vaticanului si politica religioasa a lui Stalin.
Altfel spus: câstigul acestei prime etape a proiectului este acela al unei colectii. Colectie incompleta de texte ce adopta perspective inevitabil partiale, dar deseori complementare. Fie sociolog, politolog sau istoric, fiecare abordeaza chestiunea interculturala din perspective si cu tehnici diverse care, combinate, pun în lumina preocuparile majore ale momentului prin intermediul practicilor interculturale din România.
Într-un prim capitol cu doua voci, Adrian Severin si Gabriel Andreescu ne prezinta problematica interculturala la nivel macrosocial si politic. Primul se refera la cadrul european, cel al viitorului pentru România. Acestui text vizionar i se adauga o contributie ce îsi propune înaite de toate definirea unor spatii proprii comunitatilor culturale si indivizilor ce le compun, ca si a limitelor lor la nivel national. Le raspund în maniera critica textele lui Christian Giordano et Calin Rus, primul pornind de la acumularile antropologiei sociale, iar al doilea bazându-se pe rezultate din psihologia sociala. Astfel este definit cadrul interogatiilor noastre.
Capitolul al doilea ne introduce în inima problematicii interculturale românesti din perspectiva istoriei stiintelor sociale din România (Poledna), a sondajelor de opinie (Kivu), a studiilor asupra egalitatii sexelor (A. Magyari), a relatiilor inter-religioase (Lazu), a identitatii rome (Tarnovski) si a monitorizarii presei (Popescu). Poledna ne arata cum paradigma nationala utilizata în stiintele sociale pentru studierea comunitatilor culturale evolueaza de la perioada ce precede comunismul la perioada Ceausescu. Kivu interogheaza cele trei comunitati, româna, maghiara si roma, asupra valorilor identitare reciproce, în timp ce E. Magyari arata, cu ajutorul unor anchete, cum ordinea sociala intervine în maniera transversala în procesul de diferentiere etnica si de gen, ca si în relatiile interetnice. Lazu abordeaza problematica inter-religioasa ortodocsi/uniati, prin intermediul controversei asupra proprietatii bisericilor, reglata în mod pasnic, si, conchide el, exemplar, în Banat. Tarnovski situeaza constructia identitara a romilor în cadrul mai vast al istoriei si statutului lor în România, aratând cum mass-media contribuie de asemenea la aceasta « constructie de imagine ». Popescu ilustreaza în fine, pe baza unor monitorizari ale presei românesti, o problematica de mare actualitate : cea a migratiei internationale a romilor din România.
Cele doua capitole referitoare la Transilvania si la Banat ne permit sa ne apropiem mai mult de realitatea terenului. Horvath analizeaza cazul legitimitatii unei universitati în Transilvania în care predarea sa se faca în limba unei minoritati (cea maghiara), ca aplicare a principiilor europene de protectie a minoritatilor. N. Magyary discuta, la rândul lui, pornind de la notiunea de recunoastere a diversitatii, principiul unei « ordini etnice » ce ar rezolva problema raportului de putere între majoritate si minoritate în beneficiul comunitatilor legate printr-un pact social în orasul Cluj. El introduce în studiu problema dublei loialitati si a stimei de sine, perspective clasice în domeniul interculturalitatii si care permit comparatia cu alte contexte.
Poledna introduce o serie de date statistice comparate privind populatiile din Transilvania între 1850 si 1992. Analiza sa ne face sa întelegem impactul miscarilor de populatie asupra relatiilor interculturale, îndeosebi a emigrarii masive a populatiilor germanice.
În cazul Banatului, Buzarnescu si Pribac amintesc istoria interculturala antica si practica unui multilingvism favorabil educatiei interculturale si convietuirii pasnice. Ar fi deci un caz exemplar de ceea ce ei numesc "interculturalitate interactiva".
Bodo analizeaza la nivelul Banatului istoric (ce include o parte din Voivodina iugoslava si din Bacska maghiara), compozitia identitatii locale si importanta sa în raport cu identitatile regionala si nationala. In fine, Vultur introduce o noua dimensiune a cercetarii interculturale românesti : cea care face apel la istoria orala si se situeaza prin aceasta în proximitatea antropologiei culturale. Povestirile vietii diverselor persoane originare din Banat ofera un context cultural bogat, ce valorifica atât imaginarul cât si « faptele sociale ».

Co-editorii acestui volum au redactat câteva concluzii în vederea definirii unui cadru epistemologic comun ce ar putea ghida viitoare cercetari. Aici figureaza deja vâteva axe posibile ce vor putea fi dezvoltate prin aceste cercetari. Coordonatorii subliniaza de asemenea necesitatea mobilizarii în continuare a resurselor existente la nivel national în România.

Tinem sa multumim aici colegilor români, coordonatori ai proiectului si co-editori ai acestui volum, pentru contributia lor la identificarea interlocutorilor în domeniul cercetarii interculturale, la colectarea datelor si la organizarea Conferintei de la Timisoara si la redactarea prezentului volum. Nu toti participantii la Conferinta de la Timisoara au putut figura printre autori si regretam acest lucru. Aceasta explica probabil anumite lacune. Suntem convinsi ca aceasta prima etapa, de punere în lumina a cercetarilor existente, ne va permite identificarea rapida a unor noi cercetari de realizat. Astfel, vom putea poate degaja modele specifice de gestiune a interculturalitatii vizând sustinerea unei cetatenii pentru care diversitatea culturala, departe de a reprezenta un obstacol în calea partciparii civice a fiecaruia, îi va garanta, dimpotriva, accesul echitabil la dezbaterile locale, nationale si europene.

François Ruegg
Co-editor
Universitatea din Fribourg (Elvetia)

Traim într-o lume traversata de conflicte interetnice si de crize identitare. Lucrul este atât de evident încât el nu mai trebuie demonstrat. Tragicele evenimente din 11 septembrie 2001 se încadreaza în aceeasi fenomenologie.

Dupa prabusirea sistemului mondial bipolar, omenirea traieste în cadrul procesului globalizarii efectele contradictiei dintre integrarea politica pe baza solidaritatii de interese si dezintegrarea statala pe criterii identitare, dintre omogenizarea economica si pulverizarea culturala. Globalizarea modelului societatii deschise si libere a facilitat contactul intim al unor culturi diferite. Incrucisarea lor a generat uneori fenomene periculoase precum crima organizata, fundamentalismul religios sau terorismul. Ele pun astazi în discutie întregul sistem de securitate si stabilitate al lumii. Fara a nega susbstratul lor economic si social, este totusi imposibil sa nu observam ca motorul care pune în miscare factorii de destabilizare amintiti este mai putin foamea cât alienarea indusa de sentimentul implicarii fortate în experiente moral-culturale esuate, precum si teama ca acceptarea complicitatii cu protagonistii unor asemenea experiente nu va ramâne nesanctionata. Saracia creaza doar cadrul favorabil recrutarii celor care formeaza armatele luptatoare sub diferite steaguri identitare. Aceste armate sunt finantate, însa, din belsug, nu numai de strategii cinice ai politicilor de manipulare ci si de lideri carismatici care îsi asuma proiecte mesianice.

Trebuie observat, de asemenea, ca globalizarea a mai permis si accesul reprezentantilor unor anumite comunitati culturale la tehnologii pe care numai reprezentantii altor culturi le-au putut produce. Cultura este un mod specific de a crea. Aceasta este legata de o întelegere particulara a lumii si a ordinii universale. Când o anumita cultura îsi însuseste tehnologii pe care nu le-a creat si nici nu le-ar fi putut crea - potrivit logicii sale interne - atunci exista riscul ca respectivele tehnologii sa fie utilizate în scopuri diferite fata de cele pentru care au fost create. (Într-adevar, este dificil sa credem ca cei care au inventat avioanele cu reactie si care au construit zgârie-norii, si-ar fi închipuit ca avioanele ar putea fi folosite pentru a demola zgârie-norii. Motivul pentru care tehnologia de vârf per se nu ar putea coexista cu terorismul care utilizeaza aceasta tehnologie, este acela ca nimeni nu ar putea fi de acord sa traiasca într-o era în care îmbarcarea într-un avion sa reprezinte un pericol, construirea unui zgârie-nori un exercitiu riscant, iar progresul în chimie sau biologie o amenintare pentru aer sau pentru apa). Identificam aici sursa unui mare pericol pentru stabilitatea lumii si desigur, pentru cea europeana.

Traversam în prezent o era moderna în care se ofera mult. Cu toate acestea, multe grupuri culturale care, aparent, ar fi putut accede la promisiunile acestei ere noi, scapând astfel de neregulile si esecurile vechii ere, nu au facut-o. De ce se întâmpla asa? Scuza clasica ca neprogresarea si saracia au fost cauzate de fortele imperiale si de intentiile coloniale este insuficienta, daca nu chiar nesatisfacatoare. Raspunsul principal rezida într-un set de valori culturale care sunt caracteristice diferitelor comunitati umane. Si dupa cum preciza odata Ministrul de Externe israelian Shimon Peres: "Nu poti avea potentialul pentru o tehnologie înalta daca nu adopti libertatea reala si decenta reala. Nu poti avea o economie bazata pe stiinta acolo unde stiinta exista laolalta cu minciuna. Stiinta nu poate fi alaturata dictaturii. Nu poti minti stiintific. Stiinta si tehnologia cer cautarea adevarului neîntrerupt, fara compromisuri. Nu poti avea investitii daca nu ai transparenta. Nu poti avea cercetare libera daca nu ai o societate libera. Nu poti avea o economie moderna daca nu ai portile si spatiul aerian deschise pentru comert si pentru schimbul onest".

A acumula modele de viata si tehnologii circumscrise lor, este un lucru. A le asimila este cu totul altceva. O asemenea asimilare - mai ales daca este superioara si constructiva - schimba inevitabil ceva din paternul identitar. Cel mai adesea aceste schimbari se produc pe linia convergentei mai multor culturi. De aici rezulta ca identitatea nu este, nu poate fi si nu trebuie sa fie imuabila. De-a lungul evo1utiei istorice orice cultura pierde unele trasaturi si câstiga altele. Un astfel de proces trebuie acceptat si nu are nimic negativ în sine. Culturile sunt vii si este necesar sa ramâna vii. Pastrarea identitatii nu trebuie sa însemne mortificarea culturala. Problema este - aici gasim una dintre marile sfidari ale lumii de astazi - cum sa facem ca sa acceleram si sa controlam evolutiile diverselor culturi pe directia convergentei si sa punem astfel convietuirea interculturala în locul conflictelor interculturale, fara riscul siluirii diversitatii culturale pe calea asimilarii unei culturi de catre alta? De asemenea o alta provocare este legata de nevoia construirii - în sânul diferitelor comunitati organizate (statal) - a unor institutii compatibile folosind elementele traditionale specifice culturii fiecareia dintre ele.

Pentru Europa se pune si o chestiune suplimentara: Cum sa fie conciliate o identitate europeana înca destul de indefinita cu identitatile nationale care au fost motor al dezvoltarii dar care nu au reusit sa rezolve cu bine tema garantarii pacii si eliminarii razboiului ca modalitate de solutionarea divergentelor?

Solutionarea problemei identitate europeana versus identitate national-statala constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea noii arhitecturi institutionale europene. Cu cât viziunea asupra Europei viitoare promoveaza o integrare mai profunda a actualelor state-natiune europene, cu atât mat mare este teama celor din urma în fata "pericolului" de a-si pierde identitatea. În ce consta, de fapt, aceasta identitate si de ce ar fi o nenorocire atât de mare disparitia ei? Cum s-ar putea pierde identitatea nationala si cum ar putea fi ea înlocuita de o identitate europeana? lata doar câteva întrebari care framânta astazi constiintele europenilor.

PROCESUL EUROPEAN CA UN DRUM CU DOUA SENSURI CULTURALE

Procesul european - proces constând în proiectarea si edificarea unei Europe unite apte de a depasi stadiul "Europei-Piata" spre a deveni o "Europa - Putere" - trebuie privit ca rezultat al unei deplasari cu sens dublu. Pe de o parte este vorba despre miscarea Vestului european catre Estul continentului - realitate numita "extinderea UE" - iar pe de alta parte avem în vedere miscarea universului de o complexa si adesea conflictuala diversitate al Europei Centrale si Orientale catre Occident - realitate care ar putea fi numita "expansiunea dezordinii orientale".

Cele doua Europe (orientala si occidentala) isi au izvoare culturale comune în literatura elina, religia iudaica si dreptul roman. Fluviile plecate dintr-un loc unic s-au despartit, însa, spre a iriga teritorii spirituale si istorii diferite, ajungând sa se verse în doua mari însemnând doua modele de viata distincte.

Europa Occidentala a parvenit la o identitate caracterizata prin pluralism politic, participare sociala, respect al diversitatii, concurenta libera si loiala, suprematia legii si primordialitatea drepturilor omului. (Aceste valori sunt frecvent sintetizate ca find democratia pluralista/participativa, statul de drept si drepturile omului, la care credem ca trebuie adaugata si ceea ce am numi "democratia economica", respectiv caracterul sacru al proprietatii private si formarea libera a preturilor pe piata. Ele includ, evident, egalitatea sanselor si laicitatea statului.) În paralel cu aceste trasaturi considerate a fi pozitive, Occidentul european a acumulat si vulnerabilitati avându-si radacinile în modele comportamentale negative. Consumismul, egoismul si lipsa de flexibilitate a pietei muncii - consecutiva unui exces de protectie sociala - sunt doar câteva dintre ele. La nivelul structurilor comunitare (institutiile Uniunii Europene) li se adauga birocratismul, lipsa de transpanenta si de sisteme de raspundere fata de cetatean, precum si un anume deficit de legitimitate. Dincolo de toate acestea, statele Occidentului, chiar daca mai sunt afectate de unele puseuri nationaliste, au parasit într-o foarte mare masura cultura independentei spre a trai în cultura interdependentei. Pentru Rasaritul european, în schimb, independenta statului natiune si caracterul absolut al suveranitatii sale ramân trasaturi esentiale ale identitatii atât la nivelul elitei politice cât si la acela al mentalului popular.

Europa Centrala si Orientala este caracterizata, înca, prin insecuritate - existentiala si cultural-identitara, individuala si colectiva, nationala si internationala - si prin saracie. Adica exact ace1easi realitati care au facut din Europa Occidentala, la finele celui de al doilea razboi mondial, o adevarata "Uniune a Fricii" transformata apoi într-un proiect politic realizat prin mijloace economice - "Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului" - spre a deveni o "Uniune de Valori" întrupata în Uniunea Europeana de astazi. Insecuritatea si disparitatile economico-sociale, dar si lipsa unei societati civile dezvoltate si, mai ales, a unei clase de mijloc puternice, au imprimat popoarelor si statelor din jumatatea estica a continentului mentalitati si atitudini circumscriind modele de viata cartacterizate printr-o combinatie ciudata de individualism si colectivism, printr-o slabiciune cronica a spiritului rational si pozitiv. Individualismul îsi are originile in experienta rezistentei pasive împotriva totalitarismului si explica o redusa participare sociala, fiecare încercând sa se "salveze" pe sine prin practicarea unui joc de suma nula. El nu a ajuns în faza spiritului de întreprindere si a excelentei competitionale, ci se manifesta prin energia consumata în acumularea primitiva de capital. Colectivismul este o expresie inertiala a experientei sociale comuniste si se manifesta prin lipsa spiritului de initiativa si teama asumarii de riscuri, ca si prin tendinta de a transfera întreaga raspundere si întreaga grije pentru rezolvarea problemelor comunitatii, catre stat. Colectivismul este tot atât de departe de comunitarismul occidental si de solidaritatea sociala, precum este si individualismul. El este responsabil pentru mentinerea centralismului în admnistratie si modesta evolutie a principiului subsidiaritatii, precum si pentru ineficienta economica consecutiva unor cereri de protectie sociala fara legatura cu productivitatea muncii. În fine, lacunele spiritului rational si pozitiv face din Europa Centrala si Orientala locul unei religiozitati necunonoscute astazi în Occident (uneori chiar ordinea de stat este marcata de clericalism), al practicarii unui nationalism de secol XIX - retoric în forma si retrograd în continut - ca si al recurgerii la confruntare violenta ca forma de rezolvare a unor conflicte etnice (cultural-identitare) si religioase. Asa se face ca pentru cetatenii tarilor respective încrederea în Biserica si Armata trece înaintea încrederii în institutiile specifice democratiei dintr-un stat laic. Iredentismul, razboaiele religioase si gândirea solutiilor la problemele politico-economice în termeni etnici - ca, de altfel, si celelalte trasaturi evocate anterior - sunt parte a identitatii acestei bucati de Europa (inclusiv cât priveste statele din Grupul de la Visegrad) ele fiind cu atât mai accentuate cu cât ne deplasam mai la Est. De aici nu ar trebui, însa, sa se ajunga la concluzia superioritatii absolute a Europei occidentale. Aceasta, în primul rând, întrucât în materie de identitate este periculos a se judeca în termenii morali de "bine" si de "rau", ori în cei, tot subiectivi, de "superior" si "inferior", ci trebuie sa se rationeze în context ontologic si pragmatic, fiind vorba despre optiuni referitoare la modul de a exista si de adecvarea la provocarile si oportunitatile oferite de mediul înconjurator. În al doilea rând, pentru ca est europenii aduc în patrimoniul identitar comun atuuri certe deduse dintr-o istorie relativ mai vitrega, precum un nivel ridicat de adaptabilitate (flexibilitate), imaginatie mai dezvoltata, un spirit de sacrificiu cu mult mai accentuat - consecinta a obisnuintei cu lipsa de confort si a religiozitatii sporite -, un mai mare devotament pentru familie, o rata oarecum mai accentuata a natalitatii (importanta mai cu seama în conditiile în care scaderea de populatie în Occident va genera un tot mai acut deficit de forta de munca educata susceptibil, în lipsa aportului est-european, a atrage migratie din spatii culturale mai departate de standardele europene), o mai mare rezistenta la efort si o disponibilitate sporita pentnu munca, în special cea grea - chiar daca travaliul lor nu este si foarte disciplinat.

Asa cum stau lucrurile în prezent, se poate afirma ca "extinderea UE"-- despre care am putea vorbi si ca despre un "imperialism pozitiv occidental" - are un caracter pseudo sau cvasi globalizator - evident mentinându-ne la scara continentului european. Aceasta întrucât Uniunea concepe integrarea europeana exclusiv ca pe un transfer al modelului sau - aquis-ul comunitar - catre tarile Europei Centrale si Orientale. Dimpotriva, miscarea integratoare care se deplaseaza de la Est la Vest - "expansionismul dezordinii orientale" dispunând de o proteicitate similara migratiunilor barbare care au darâmat cu peste un mileniu în urma Imperiul Roman de Apus - are un cert caracter globalizator. Într-adevar ea tinde - chiar daca lucrul nu este totdeauna constient iar intentia, de cele mai multe ori, nu este declarata - spre o sinteza a modelului Occidental cu traditiile, experientele, valorile si abilitatile caracterizând viata europeana care a existat si continua sa existe în afara Uniunii Europene. Din perspectiva vestica procesul european este limitat la o extindere, ceea ce pune accentul pe aspectul cantitativ al problemei. Din perspectiva estica procesul vizeaza realizarea unei sinteze identitare ceea ce deplaseaza accentul pe latura calitativa, rezultatul final urmând a consacra schimbarea în toate componentele noii Uniuni. Întrebarea care se pune este care dintre aceste doua tentative va izbândi ?

Integrarea europeana (constructia unei Europe unite) nu este un exercitiu de fantezie ci o încercare vitala menita a oferi o securitate si stabilitate durabile pentru ambele jumatati ale Europei. Principala cale spre stabilizarea securtatii este fobosirea puterii pentru exportul propriului model de viata. Cu alte cuvinte este vorba despre construirea unei identitati comune a "Marii Europe" bazate pe un set unic de valori si pe institutii compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental. Procesul european este, deci, o chestiune de putere si de cultura. Cine are puterea sa transfere altora propria paradigma cultural-identitara isi mareste puterea necesara spre consolidarea securitatii proprii. Privit din acest unghi de vedere aquis-ul comunitar este, în fapt, un aquis identitar.

Problema este ca în prezent UE nu are capacitatea nici de vointa si nici de efort spre a-si impune modelul în afara frontierelor sale desi securitatea sa, într-o lume aflata în plin proces de globalizare, cere mai mult ca oricând o astfel de extindere. Capacitatea de vointa ar implica renuntarea la confortul actual si la sentimentul de superioritate care caracterizeaza Europa Occidentala spre a face din integrarea europeana un proces preponderent politic menit sa conduca spre o entitate continentala dotata cu o structura de institutii politice unitara. Capacitatea de efort se refera la mobilizarea resurselor economico-financiare apte a consolida unitatea politica prin echilibrarea dezvoltarii sub-regionale în interiorul ei si prin lichidarea disparitatilor economico-sociale dintre natiunile europene care ar intra în componenta Europei unite.

Nefiind, asadar, în masura sa conjuge securitatea prin integrare cu securitatea prin dezvoltare, UE va fi, inevitabil, în situtia de a constata nu doar ca nu-si poate consacra identitatea ca atare în jumatatea estica a continentului ci si ca taria defensivei sale împotriva invaziei cu care o ameninta actuala "dezordine orientala` este depasita de forta de atracte a standardelor sale de viata. Împinsi de disperarea pe care insecuritatea si saracia prelungite si fara de perspective le-o alimenteaza, pe de o parte, si sedusi de civilizatia apuseana, pe de alta parte, europenii de est vor gasi, cu siguranta, energia spre a darâma zidurile de aparare cu care acest Apus a înlocuit demolatul Zid at Benlinului. Din acest punct de vedere UE este cu mult mai îndreptatita sa se gândeasca la "pericolul" ca identitatea sa sa se modifice în urma actiunii de extindere. În fapt nu va fi vorba despre o Uniune mai mare ci despre o alta Uniune. În discutie nu este extinderea UE ci unificarea Europei.

Pentru ca intâlnirea Vestului cu Estul si sinteza lor în cadrul procesului de integrare europeana sa nu conduca la convulsii, la anarhie si instabilitate, sau pentru ca ele sa nu genereze fenomene nocive de felul celor rezultate din încrucisarea culturii (identitatii) de clan cu cultura (identitatea) statului-natiune, în unele parti ale lumii si chiar în Europa (în Balcani - în special în Kosovo si Macedonia --, în Sicilia, în Tara Bascilor, în Corsica, precum si în Orientul Apropiat si Asia Centrala), va fi nevoie ca viziunea asupra Europei unite de mâine sa fie dezvoltata în comun de catre toti europenii, deopotriva din Apus si din Rasarit. UE nu poate fi unica responsabila pentru derularea procesului european. Iar acest proces nu poate si nu trebuie sa fie unul de transfer identitar ci unul de sinteza identitara. Impactul cultural al unificarii Europei trebuie acceptat si asumat de toti participantii la proces. Pentru moment se pare ca Europa Centrala si Orientala este mai dispusa la aceasta.

O ECUATIE POLITICA DE REZOLVAT

Statele moderne au de rezolvat o ecuatie complexa (de fapt, un sistem de ecuatii cu mai multe necunoscute) în care intra urmatoarele componente principale: omul (ca valoare suprema si masura a tuturor lucrurilor); comunitatea (ca grupare reala, concreta de oameni ce se simt legati între ei printr-o identitate comuna circumscrisa de traditii, mod de viata, interese, eventual cultura similara); teritoriul (asupra caruia se exercita prerogativele aferente suveranitatii); drepturile (ce sunt recunoscute omului si comunitatii pe teritoriul si în legatura cu teritoriul pe care traiesc).
Ordinea enumerarii nu este întâmplatoare. Ea exprima ordinea importantei componentelor ecuatiei într-o conceptie democratica moderna. În cadrul unei asemenea conceptii omul (fiinta umana) si fericirea sa sunt principala ratiune de a fi a statelor, dupa care urmeaza protectia stabilitatii, identitatii si prosperitatii comunitatilor, iar apoi apararea si administrarea teritoriului. Drepturile acordate, recunoscute si protejate de state, ca si cele pe care ele se exercita în raporturile cu cetatenii, trebuie sa fie astfel concepute încât sa respecte ierarhia respectiva. Aceasta trebuie sa se reflecte în constructia sistemului subsidiaritatii nationale menit a integra interesele în concurs si a stabili pricipiile care îndruma alegerea între ele. (Conceptia descrisa este opusa celei pentru care statul - reprezentat mai ales prin teritoriu, bunurile materiale si popor ca abstractiune - constituie principala valoare de aparat, dupa care vin, în ondine, colectivitatile umane locale si persoana umana considerata individual.)

În lumina celor de mai sus, legatura dintre elementele componente ale ecuatiei politice date spre rezolvare statelor poate fi exprimata prin urmatoarele principii:
a) viata omului/fericirea omului este valoarea primordiala care depaseste în importanta capacitatea de a controla/administra un teritoriu;
b) caracterul unitar al organizarii si controlului unui teritoriu este garantat nu de declaratii politice (fie ele chiar ridicate la rang de lege), ci de satisfactia populatiei/comunitatii care locuieste acel teritoriu, în legatura cu drepturile ce-i sunt necunoscute si pe care le poate exercita efectiv;
c) statul care nu da drepturi, da (pierde/cedeaza) teritorii (adica statul care nu este gata sa recunoasca anumite drepturi persoanei umane spre a-i determina satisfactia, trebuie sa se pregateasca la a pierde teritorii).

Aparent paradoxal, ecuatia schitata mai sus ar putea fi rezolvata mai usor prin complicarea ei, adica prin includerea în calcul a componentei suprastatale. Aceasta ridica problema suveranitatii ca si aceea a integrarii sistemului subsidiaritatii nationale într-un sistem al subsidiaritatii globale.

Având în vedere extraordinara interdependenta practica a nivelului national cu cel international, ca si extinderea considerabila a normelor care descriu obligatiile ori angajamentele nationale fata de comunitatea internationala, clasica evaluare a suveranitatii, ca manifestare neîngradita a deciziei în treburile interne si externe, arata asemenea scheletului unui dinozaur. Numai un concept suficient de relativizat poate pilota problema suveranitatii. Am invoca, în acest context, propunerea lui Jean Tuscoz, care descrie suveranitatea drept "ansamblul de competente ale statelor reglementate de dreptul interntional"1. Este evident ca ramâne doar un pas de facut, pentru a gândi suveranitatea unui stat în raport cu o organizatie inter- ori supra guvernamentala: "acel set de competente ale statelor-membre definite în raport cu dreptul comunitar".

Un fruct al acestei perspective este imediata conexiune care se poate face cu principiul subsidiaritatii, ca mecanism care fondeaza Uniunea Europeana. Sa invocam continutul acestui principiu, asa cum apare el în Tratatul de la Maastricht (Titlul II, art. 3b): "În domenii care nu tin de competenta sa exclusiva, Comunitatea va actiona în concordonanta cu principiul subsidiaritatii, numai daca si în masura în care obiectivele actiunii propuse nu pot fi atinse suficient de statele-membre si de aceea, datorita amplorii sau efectelor actiunii propuse, ea ar putea fi mai bine îndeplinita de catre Comunitate"2. Vedem de aici, ca principiul subsidiaritatii nu este decât un complement al principiului suveranitatii si nu împotriva lui. Suveranitatea statelor se construieste - si în sensul în care este relativizata - conform principiului subsidiaritatii. Desigur, într-o federatie europeana, "suveranitatea statelor" are un sens. Dar ea este relativa la competentele federatiei. Iar continutul suveranitatii se construieste conform schemei pe care o impune o conceptie inteligenta a aplicarii principiului subsidiaritatii.

Deci, nimic dramatic, a gândi suveranitatea statetor membre ale unei eventuale viitoare federatii europene. Ea îsi pierde însa caracterul mitic-metafizic, prelungire pâna astazi a unei viziuni hegeliene si fichtiene, pentru a capata o dimensiune practica si contextuala. Având în vedere universalitatea principiului subsidiaritatii, suveranitatea statelor-membre va fi un etaj între alte etaje, de la cel inferior al suveranitatii locale pâna la etajul însusi al suveranitatii Federatei Europene, la rândul ei relativa la ansamblul de competente pe care i le rezerva dreptul international.

Suveranitatea statelor se va actualiza în timp, în functie de competentele pe care, tot firesc, au de ce sa le delege la nivelul Uniunii3. "Constructia" suveranitatii statelor membre ale federaitei va fi esentialmente problema practica a aplicarii principiului subsidiaritatii. În acest sens putem spune ca formula de ,,suveranitate limitata" cu care ar ramâne statele nationale în urma procesului de integrare europeana, sau chiar aceea de ,,transfer de suveranitate" catre structuri supranationale, nu sunt cu totul corecte. De fapt, suveranitatea nici nu se limiteaza si nici nu se transmite ci exercitiul ei se reorganizeaza tinând seama de datele obiective ale lumii înconjuratoare, pentru a mari eficienta demersului politic spre satisfactia detinatorului primordial de putere si a celui care este sursa originara a puterii: cetateanul. Dintr-o atare perspectiva Europa unita a viitorului va fi Europa cetatenilor liberi si a comunitatilor culturale tolerante.

NATIUNEA MODERNA - GEOPOLITICA SI CULTURA

Aparitia natiunilor moderne este fie rezultatul unei evolutii geopolitice, fie al uneia culturale. În primul caz este vorba despre o experienta comuna acumulata de populatia traitoare pe un anumit teritoriu supus unei anume suveranitati statale. În cel de al doilea caz referirea se face la construirea unui anumit fel de viata, de raportare la lumea exterioara si de creatie, comun unor persoane pentru care, ca grup, legatura cu un teritoriu statal nu are nici o relevanta.

De aici, pe aceste doua linii de evolutie diferite, a rezultat conceptul teritorial si conceptul organic al natiunii. Conceptul teritorial are caracter obiectiv întrucât el aseaza în plan central elementul palpabil, material al teritoriului, privind natiunea ca pe o comunitate umana ce locuieste un teritoriu, ce traieste între frontierele teritoriale ale unui stat. Asa s-a format natiunea franceza si pe aceasta baza generalul De Gaulle a putut identifica republica cu natiunea si a vorbit despre ea ca despre o entitate ,,unica si indivizibila". Din conceptia teritoriala asupra natiunii s-a desprins conceptul de ,,natiune civica", membrii natiunii distingându-se doar prin raportul juridic care îi leaga de statul pe teritoriul caruia traiesc.

Conceptul organic are caracter subiectiv întrucât el pleaca nu doar de la om si de la realitatea abstracta a spiritualitatii, ci de la cultura care este un produs al gândirii si simtirii umane, iar nu un dat precum pamântul. Acest produs s-a dezvoltat în timp si potrivit unei logici intrinseci care îi explica elementele de identificare. Natiunea este, astfel, o comunitate caracterizata prin anumite relatii spirituale între indivizii care îi sunt membri, relatii incluzând traditie, limba, tendinte culturale, interese, eventual religie,comune. O astfel de comunitate - aparuta în afara ideii de stat si lipsita, deci de statalitate - pe masura ce si-a stabilizat caacteristicile culturale si a devenit constienta de sine, a început sa doreasca protectie statala si, prin urmare, sa-si caute un stat. Asa s-a nascut natiunea germana, dar si cea româna. Unificarea principatelor române ca o consecinta a constiintei nationale formate în afara unui stat unitar si iridenta româna transilvana, bucovineana si basarabeana reflecta exact modelul descris. Conceptul organic a evoluat catre acela de ,,natiune culturala". Natiunea culturala traieste pe teritoriul mai multor state iar pe teritoriul unui anumit stat traiesc parti ale mai multor natiuni culturale care împreuna alcatuiesc o natiune civica.

Natiunea franceza s-a desavârsit prin transformarea statului feudal centralizat si unitar al francezilor într-un stat national francez.

Natiunea româna, ca si cea germana, s-au desavârsit prin adunarea tuturor comunitatilor de români împartasind aceeasi cultura într-un stat unic (national) care, din ratiuni istorice, în cazul României este un stat unitar, iar în cel al Germaniei este stat federal.

Provocarea cu care Europa de astazi este confruntata se leaga de întrebarea asupra modului în care poate fi facuta sinteza între natiunea civica si cea culturala, în conditiile în care statele natiune nu sunt pure din punct de vedere ethic.

Imperialismul European rezolvase pâna în secolul al XIX-lea în mod satisfacator problema dezvoltarii prin integrare (pe parti întinse ale teritoriului Europei - comparabile cu cele ale UE de astazi - existau piete interne unice, moneda unica, politica externa si de aparare comuna, libera circulatie a persoanelor, sisteme judiciare si de administratie unitare) dar s-a prabusit sub lovitura conflictelor cultural-identitare pe care nu a stiut sa le rezolve. Statele-natiune nascute pe ruinele vechilor imperii au asigurat o anume democratizare a vietii interne si internationale dar nu au reusit sa rezolve garantarea pacii si excluderea razboiului ca mijloc de solutionare a disputelor internationale. Astazi, în contextul unei dezvoltari tehnologice care conduce implacabil spre globatizare, statele-natiune se dovedesc prea mari spre a rezolva problemele mici ale comunitatilor pe care le guverneaza si prea mici spre a rezolva problemele mari ale lumii. Maretia viziunii parintilor fondatori ai UE a constat în întelegerea faptului ca pacea, ca obiectiv politic, poate fi asigurata prin solutia economica a punerii si gestionarii în comun a resurselor economice cu caracter strategic. Aceasta modalitate de a-i aduce împreuna pe fostii inamici a generat apoi un set de valori comune care au creat fundatia pentru un edifiu politico-economic si cultural al Europei occidentale. Dupa prabusirea bipolarismului si triumful libertatii în Europa s-au întâlnit cultura Occidentului si a Orientului, cultura comunitara si cea etnocrata, cultura integrationista si cea independentista, precum si cultura statului natiune si cea a statului tribal (cultura de clan). Intâlnirea a fost uneori si continua a fi exploziva. Cum se pot include toate aceste contrarii într-o combinatie stabila?

MODERNISM CONTRA NATIONALISM

Nationalismul a fost, neândoielnic, motorul, factorul dinamizator al progresului în secolele trecute. Creatia sa perena, daca nu chiar eterna, cea mai importanta a fost "natiunea" concept si realitate care si astazi se afla în centrul proceselor caracterizând evoluta lumii.

Statul national - desi în momentul nasterii sale a reprezentat un progres - nu a reusit sa rezolve pe deplin nici problema dezvoltarii, nici problema pacii, nici, mai ales, problema armoniei si solidaritatii inter-etnice. Crizele si conflictele identitare care par a fi deficiente intrinseci ale nationalismului, au facut ca aceasta conceptie, si totodata practica politica, sa fie supusa unor severe critici.

Criticile respective nu au condus nici la distrugerea ideii nationale si nici a statului natiune. Ceea ce s-a intâmplat, în mare masura, si ceea ce se mai întâmpla în continuare, este modernizarea vechilor concepte care au stat la originea statului national unitar, în lumina oportunitatilor, amenintarilor si provocarilor care se vad deja la orizontul lumii globalizate. În principal, conceptul de stat national si-a pierdut întelesul de etnic iar conceptul de stat unitar si-a pierdut întelesul de centralizat.

Liniile pe care modernismul a actionat împotriva nationalismului clasic (primitiv) pot fi prezentate sintetic astfel:

1) Trecerea de la democratia majoritara la democratia participativa. Democratia majoritara a asigurat primatul numarului si astfel, prin "dictatura majoritatii", a alimentat conflictul dintre cei multi si cei putini.

În prezent aceasta conceptie asupra democratiei a fost depasita în cea mai mare parte a Europei în favoarea democratiei pluraliste (bazata pe respectul si valorificarea diversitatii), democratiei liberale (bazata, printre altele, pe asigurarea egalitatii reale a sanselor prin acceptarea discriminarilor pozitive), democratiei paritare (bazata pe mecanisme care sa asigure reprezentarea egala a persoanei umane indiferent de deosebirile de sex sau de alte deosebiri similare, la actul de decizie politica) si a democratiei participative (bazata pe participarea directa a cetatenilor la initierea, formularea, aplicarea si controlul deciziei politice, inclusiv prin transferul unora din competentele statului catre societatea civila).

Desi aceste progrese sunt resimtite pretutindeni în Europa, din pacate, mentalitatile vechi înradacinate în conceptul democratiei majoritare sunt înca vii si ele conduc, printre altele, la transformarea actului electoral în element central al mecanismului democratic (respectiv exacerbarea electoralismului si promovarea democratiei electorale), la minimizarea si minimalizarea rolului societatii civile si la tratarea minoritatilor în general - a celor nationale, în special - ca pe niste corpuri straine care infecteaza organismul sanatos al natiunii.

2) Abandonarea centralismului (descentralizarea). Statele (unitare) au abandonat centralismul si l-au înlocuit printr-un mecanism agregat din subsidiaritate, solidaritate si legitimitate democratica.

Descentralizarea s-a produs atât prin transferul unor competente de la autoritatile centrale catre cele locale (autonomia locala) dar si de la autortatile de stat catre societatea civila (dcmocratia participativa generatoare de legitimitate democratica).

În acest context regionalizarea interna nu reprezinta doar o forma de organizare a subsidiaritatii, ci si o solutie pentru cresterea solidaritatii intra- si inter-comunitare.

3) Protectia comunitatilor minoritare. Statele (nationale si unitare) au sesizat ca una din cele mai mari amenintari la adresa coerentei si linistii lor launtrice sunt miscari1e centrifuge si "anarhismul" grupurilor minoritare. S-a remarcat, de asemenea, ca astfel de miscari nu pot fi contracarate - decât, cel mult, temporar si cu costuri uriase - prin masuri de forta. În fine, s-a constatat ca, în masura în care nelinistile minoritare sunt calmate, diversitatea creata prin convietuirea majoritatii cu diferite minoritati, reprezinta un factor de bogatie, dinamism si eficienta ale statului în ansamblul sau.

Toate acestea au fost motive care au dus la dezvoltarea unei conceptii tot mai cuprinzatoare asupra "protectiei comunitatilor minoritare" (conceptie care nu include doar minoritatile nationale ci si toate tipurile imaginabile de minoritati). Amintita conceptie este bazata, în principal, pe urmatoarele principii:

a) principiul respectului diversitatii, într-o mare masura diferit de principiul tolerantei care presupunea aroganta raportului ierarhic între tolerant si tolerat (minoritatile nu sunt tolerate întrucât ele au un drept originar egal în valoare cu cel al majoritatii);
b) principiul convietuirii parteneriale (al parteneriatului) care presupune asocierea minoritatilor la actul de conducere general (de guvernamânt, în special) fara a se tine seama de ponderea lor în totalitatea populatiei;
c) principiul discriminarii pozitive care presupune acordarea, în favoarea minoritatilor, a unor privilegii, atunci când acestea sunt necesare spre a compensa inegalitatea numerica dintre ele si majoritate (asemenea privilegii privesc, printre altele, dreptul de initiativa în diverse domenii sau drepturi speciale de control asupra functionarii institutiilor statului sau drepturi de vot pe plan local pentru necetateni etc.);
d) principiul conservarii identitatii culturale care priveste crearea conditiilor pentru pastrarea elementelor de identificare ale comunitatii în cauza (limba, religie, traditii etc.);
e) principiul integrarii multiculturale (multiculturalismul) care depaseste simpla coexistenta si, refuzând, în egala masura, atât asimilarea minoritatilor cât si izolarea (insularizarea, ghetoizarea) lor, urmareste ca membrii fiecarei entitati, fie ea majoritara sau minortara, sa-si însuseasca, sa înteleaga, sa respecte si sa se exprime conform valorilor specifice culturii celorlalte comunitati culturale colocuitoare. (Societatea multiculturala nu numai ca respecta diversitatea dar, în acelasi timp, pastreaza si sintetizeaza valorile culturale ale tuturor grupurilor cu identitate proprie care coexista pe teritoriul unui stat dat.)
4) Autodeterminarea interna. Practica a aratat ca simpla legiferare a unai norme nu este suficienta spre a disciplina realitatea potrivit normei respective. Astfel, faptul ca în dreptul international autodeterminarea a fost recunoscuta numai popoarelor nu a împiedicat minoritatile nationale - uneori din motive temeinice, alteori ca rezultat al unor manipulari politice - sa ceara separarea de statul în care traiesc.
Acestei autodeterminari externe care opereaza prin excludere si secesiune i s-a opus autodeterminarea interna care implica includerea minoritatilor într-un tot neconflictual unde, odata temerile identitare calmate, cetatenii - apartinând fie majoritatii fie minoritatilor - îsi pot stabili o identitate comuna pe baza de elemente apte a face obiectul unor compromisuri rationale. (De regula, aceste elemente apartin domeniului economic si social.)

Autodeterminarea interna presupune conferirea unui set de drepturi de definit în fiecare caz concret, care îngaduie minoritatilor nationale sa-si organizeze liber viata fara a prejudicia unitatea statala în interiorul careia traiesc si cu care au raporturi de cetatenie activa functionând potrivit regulilor democratiei participative. Potrivit acestui tip dc autodeterminare drepturile recunoscute de stat comunitatilor umane minoritare sunt nelegate de teritoriu. Prin conferire de drepturi se pastreaza, astfel, integritatea teritoriala, întrucât tot practica a dovedit ca statele care nu dau drepturi dau (pierd) teritorii.

5) De la statul national la statul civic. Statul national în sensul de stat organizat pe baze etnice cedeaza tot mat mult locul statului civic bazat pe îmbinarea între laicitate, garantarea drepturilor individuale si multiculturalism. Într-un asemenea stat etnocratia este înlocuita de meritocratie, conceptele de majoritate si minoritate, însesi, dispar din ratonamentul politic, iar deosebirile identitare pot fi observate numai la sarbatori dupa Dumnezeul la care se roaga fiecare om.

Pronuntându-se împotriva oricarei autonomii teritoriale pe baze etnice, Europa ar trebui sa combata si conceptul statului etnic, discriminarile economico-sociale pe criteriu etnic, solutiile politice cu caracter etnic adoptate pentru stingerea conflictelor culturale si totodata, sa militeze în favoarea statului civic multicultural precum si a modelului de convietuire specific acestuia.

SOCIETATEA MULTICULTURALA A EUROPEI UNITE4

Cele prezentate mat sus aveau în vedere evolutia multiculturalismului civic în cadrul statelor nationale existente, ca efect al modernizarii ideii nationale. Cum stau lucrurile daca analizam perspectivele societatii multiculturale în cadrul unei viitoare Europe unite?

Au fost aduse argumente în sensul ca federalizarea Europei "sugereaza dezirabilitatea descentralizarii autoritatii politice la nivelul acceptabil, atât în cadrul fiecarui stat în parte cât si în cadrul UE", dar "tot ele par sa indice ca a presa descentralizarea pâna la punctul unde statele existente, în special cele multinationale, se dezmembreaza, ar putea fi grav, în defavoarea minoritatilor culturale"5.

Este totusi putin probabil sa obtinem concluzii asupra efectelor federalizarii Europei pornind de la experiente circumscrise cum este Canada (folosita drept studiu de caz de catre Peter Leslie, autorul citat). Observatii importante asupra societatii multiculturale a Europei Federale pot fi obtinute însa din studiul logicii raporturilor etno -politice, o data cu amorsarea unui astfel de proces.

Societatile de astazi traiesc sub tensiunea celor 2 determinatii care sunt, pe de o parte norma dreptului international si, pe de alta parte, realitatea practica a statului national. În masura în care dreptul international postbelic garanteaza - la nivel de principiu - drepturile si libertatile individuale iar acestea includ principiile egalitatii si non - discriminarii, atunci popoarele care se bucura astazi de drepturi la autodeterminare sunt concepute ca fiind formate din cetateni liberi si egali între ei6.

Norma dreptului international lucreaza , drept urmare, cu un concept abstract de societate în care solidaritatea comunitara ar avea la baza, cumva, patriotismul constitutional în sensul lui Habermas.

Realitatea este, evident, diferita. Ea reflecta nu numai faptul ca statele actuale s-au format (în marea majoritate istoric), ca manifestare a etosului national, ci si faptul practic ca limba si cultura majoritatii asigura acesteia un ascendent în raport cu celelalte identitati etno-culturale. Aceasta diferenta este astazi echilibrata de o alta componenta a dreptului international, prin care s-au codificat drepturile minoritatilor nationale si protectia identitatilor culturale minoritare. Statele în care principiul non discriminarii este aplicat consecvent alaturi de alte instrumente de protectie a minoritatilor nationale au reusit sa "acorde" norma de drept cu realitatea practica a ascendentei culturii majoritare. Frontiera statelor nationale actuale "decupeaza" un teritoriu prin care, pe de o parte se determina o anumita majoritate nationala si anumite minoritati; pe de alta parte se stabileste o jurisdictie a unor autoritati publice obligate sa preserveze principiile unui stat civic7.

Echilibrul dintre aceste doua tipuri de determinatii este pastrat la un nivel decent în (practic) toate statele-membre ale Uniunii Europene actuate. Dezechilibrul dintre ele a generat în restul Europei reale probleme inter-etnice (în tari precum România, Slovacia, Bulgaria) pâna la tragedia fostei Iugoslavii. Dar, si în cazul "modelelor bune", cu atât mat mult în cazul "modelelor negative", tensiunea dintre egalitatea de principiu a cetatenilor statului national - în care cetatenia este chemata sa statueze egalitatea abstracta a locuitorilor - si etosul majoritatii se pastreaza8. În Europa de astazi, comunitatile etno-culturale au fost "taiate" de catre frontiere pentru a fi distribuite în rolul de majoritati si minoritati (nationale).

Federalizarea Europei aduce (sau poate aduce) cu sine o schimbare fundamentala. Daca suveranitatea statelor nationale nu va mai "administra" drepturile si libertatile individuale (incluzând statutul cetateniei europene si principiul egalitatii între cetateni, acestea intrând sub competenta federala), atunci frontierele statelor federate nu vor mai exista pentru a face distinctii etno-culturale, nu vor mai fi separate în minoritati si majoritati de catre frontiere. Desigur, comunitatile multiculturale ale Europei Federale aflate între granitele statelor federate îsi vor administra viata conform competentelor specifice (conform principiului subsidiaritatii). Daca însa o majoritate locala (la nivel de stat federat ori de unitate administrativa) va încerca sa îsi creeze un avantaj în dauna altor comunitati (minoritare între frontierele statului federat sau unitati administrative), atunci actul de justitie va fi asigurat la nivel federal. La nivelul federal nu are cum sa existe, în principiu, partis pris-ul cu care se judeca la nivelul statelor nationale. Alegerea administratorilor actului de justitie la nivel federal nu mai este expresia unei vointe nationale.

În acest sens, însusi conceptul juridic de "minoritate nationala" îsi va pierde încet, relevanta9. Complementar, însusi conceptul nejuridic dar cu substanta practica, de "majoritate nationala" , nu va mai fi la fel operant în cadrul statelor federate. Masurile non-discriminatorii si afirmative vor ramâne, desigur, instrumente necesare pentru asigurarea egalitatii de fapt a diferitelor categorii de persoane. Dar ele vor fi motivate mai ales prin dimensiunea lor socio-economica si nu prin asimetria de putere dintre grupuri etno-culturale care se considera în competitie.

SECURITATEA/ STABILITATEA PRIN MULTICULTURALISM
(În loc de concluzii)

S-a vorbit mult despre stabilitatea/securitatea prin dezvoltare, prin integrare, prin cooperare. Este timpul sa recunoastem valabilitatea unui nou concept: securitatea/stabilitatea prin multiculturalism. Pe de o parte este vorba despre multiculturalismul realizat la nivel national (mai exact la nivelul statului-natiune evoluat pâna la faza de stat civic) iar pe de alta parte, despre multiculturalismul global.

Într-un atare context se impune si distinctia între culturile înrudite (e.g. catolicism, protestantism, ortodoxism etc.), de familie si culturile neînrudite. Desi din punct de vedere politic nu pare a fi foarte corect, din punctul de vedere al unei analize obiective se poate afirma ca avem de a face cu culturi compatibile si culturi incompatibile. Primele sunt culturile surori. Cele din urma sunt culturile de filiatie sau cele complet straine una alteia. Multiculturalismul în privinta culturilor surori se poate realiza prin ,,strategia proiectelor comune", adica prin aducerea reprezentantilor acelor culturi la identificarea unor interese comune în sfere extra-culturale pentru ca prin cointeresarea la efort constructiv comun sa se ajunga la cunoastere, acceptare si respect reciproc.

În cazul culturilor de filiatie ori lipsite de legaturi genetice, constructia stabilitatii trebuie sa înceapa de la dialogul intercultural menit sa asigure cunoasterea reciproca. Într-un asemenea cadru de cunoastere si acomodare se poate trece la edificarea de institutii compatibile. În acest sens, Europa va fi indispensabil sa observe ca problema ei nu este aceea de a-si transfera modelul - odata gasit - în jumatatea estica a continentului sau în alte parti ale lumii ci de a asista state sau societati partenere de acolo în realizarea de institutii compatibile bazate pe un set împartasit de valori si executate cu ,,caramizile traditiilor nationale".

Dialogul multicultural devine, asadar, un instrument al stabilitatii. Ecumenismul - religios dar si cel laic - apar ca find absolut necesare atât spre a se evita globalizarea urii cât si spre a se crea bazele unei societati - nationale si/sau globale - care sa asocieze dreptul la solidaritate cu dreptul la diversitate.
Acestea fiind spuse trebuie sa notam de asemenera care sunt principalele pericole ale politicilor multiculturale. În primul rând, acestea se refera la folosirea protectiei comunitatilor culturale ca mijloc pentru realizarea obiectivelor geo-politice. În al doilea rând, exista pericolul evitarii asimilarii culturale prin (auto)izolare. Ambele pot fi depasite prin crearea legaturii/uniunii între multiculturalism si civism.

Statul civic este opusul statului etnic. În acest sens, trebuie mentionat ca asa numitul stat multinational este de asemenea un stat etnic, dar un stat care recunoaste existenta câtorva grupuri etnice. În consecinta, acesta nu este un alt tip de stat fata de cel creat pe baze etnice si acesta promoveaza aceeasi calitate a relatiilor interculturale. Din contra, statul civic realizeaza solidaritatea indivizilor (personalitatilor) depasind frontierele culturii (grupurile culturale). Cu toate ca stabilitatea sa poate fi subminata de mândria identitara care ar putea duce la aparitia frustrarilor, a ambitiilor si a cererilor specifice, adesea inspirate sau încurajate de asa-numitele "natiuni mama" (statul natiune care îsi asuma rolul de integrator cultural si de protector cultural al tuturor minoritatilor nationale de peste hotare care au aceeasi origine etnica cu majoritatea etnica/grupul cultural), care la rândul lor, de multe ori, au actionat prin prisma obiectivelor de politica internationala sau a înclinatiei de a exporta problemele lor interne prin vehicule nationaliste. De aceea, statul civic trebuie sa accepte diversitatea cuturala si astfel sa devina multicultural, prin multiculturalism întelegându-se coexistenta comunitatilor culturale (diferitele grupuri culturale duc o viata normala) si nu doar o coabitare culturala (diferitele grupuri culturale care traiesc împreuna în acelasi stat, dar sunt separate, i.e. traiesc separat).

Ce garantii ar putea exista pentru functionarea normala a unui stat multicultural civic? În primul rând, trebuie sa observam în maniera cea mai realista faptul ca politicile multiculturale nu trebuie sa ignore mândria si ambitiile comunitatilor etnice majoritare. Acestea nu dispar doar pentru ca societatea se globalizeaza. Nu ne putem imagina o societate globala nestructurata. În consecinta, sistemul societatii globale va avea în continuare subsisteme la nivelul carora vom putea gasi o majoritate etnica si minoritati etnice. Relatiile lor trebuie sa fie ghidate de spiritul cooperarii si coexistentei, adica fiecare sa puna în comun punctele lor forte specifice pentru a putea realiza împreuna un proiect comun (am putea vorbi despre un "animus cooperandi" sau mai bine, un "animus cohabitandi" sau chiar si mai bine, un "animus convivendi"), iar nu de un spirit de comert si de târguiala, adica partile sa fie implicate într-un joc cu suma nula, fiecare încercând sa ceara mai mult si sperând sa ofere cât mai putin. Pentru realizarea acestor obiective trebuie sa pregatim majoritatile nationale (care la nivel global vor fi, ele însele, minoritati) sa înteleaga si sa accepte conceptul de "natiune cosmopolita". Acest lucru va comporta un efort intens si lung de educatie publica dublata de dezvoltarea solidaritatii civice.

În al doilea rând, o alta garantie consta în combinarea dintre stat/national si protectia internationala a modelului cultural. Adica, în etapa actuala, fiecare stat ar trebui sa fie responsabil, ca actor principal la nivelul jurisdictiei sale teritoriale, pentru pastrarea multiculturalismului civic. Daca acesta esueaza, ar trebui recunoscut dreptul la actiune al comunitatii internationale ca actor subsidiar. Aceasta ar însemna dezvoltarea la nivel international, a unui sistem subsidiar eficient pentru protectia drepturilor minoritatilor/culturii în spiritul unui multiculturalism civic adevarat. In acest fel, putem elimina pe cât de mult posibil interventia directa a unui anumit stat ("natiunea mama") care ar putea avea interese partinitoare în protejarea unui anumit grup cultural/etnic. Desigur, cu cât integrarea europeana si societatea globala vor evolua, cu atât va avea loc o diviziune a muncii între entitatile statale si entitatile federale/regionale/globale. Prima se va ocupa (cel putin în principiu) de aspectele civice ale problemei, iar cea din urma se va ocupa de aspectele culturale ale problemei. Acest lucru înseamna frontiere spiritualizate care nu mai separa grupurile culturale în majoritati si minoritati.

La aceste remarci putem adauga si problema drepturilor emigrantilor. Un set comprehensiv de reguli privind drepturile culturale ale emigrantilor ar trebui realizat la nivel international. Acest lucru ar fi si mai important pentru o viitoare Europa unita (posibil federala) care va deveni o atractie pentru fluxurile migratoare ce îsi au originea culturi diferite fata de cea europeana. Aceasta este, însa, o problema speciala pentru care nu avem aici spatiul necesar de a intra în detalii. Putem indica numai nevoia de a o studia mai în profunzime.

În finalul acestei treceri în revista a problemei foarte sensibile privind stabilitatea Europei din perspectiva provocarilor multiculturalismului civic, trebuie pus accentul, înca o data, pe rolul educatiei si a dialogului intercultural. Nu ne putem astepta ca o schimbare spontana în modelul existent si o recunoastere generala a unui model civic multicultural al societatii sa aiba loc fara amenintari serioase la adresa stabilitatii internationale, daca procesul/progresul natural nu este însotit de un efort consistent de educatie. De aceea am sugera crearea unei retele de universitati multiculturale, care ar putea sa se concentreze, fiecare, pe o anumita sub-regiune (unele dintre acestea ar putea fi: Universitatea pentru Europa Centrala; Universitatea pentru Europa de Sud-Est; Universitatea Marii Negre; Universitatea Danubiana; Universitatea Mediteraneana; Universitatea Marii Baltice etc.). În acelasi timp am sugera organizarea unei conferinte Multiculturale Internationale care ar putea evolua eventual într-un sistem de Forumuri Interculturale îndreptate catre dezvoltarea dialogului si întelegerii între culturi si religii, si catre îndrumarea lor pe liniile respectului si întelegerii reciproce, cât si catre acelea ale coexistentei si convergentei în diversitate.

Diversitatea culturala înseamna bogatie. Ar trebui pastrata întocmai. Dar aceasta diversitate nu trebuie sa submineze sansele unei vieti civice în cadrul unei civilizatii coerente, consolidata de solidaritatea membrilor sai. Multiculturalismul civic ar putea acorda Europei stabilitatea dorita, permitând tuturor si fiecarui individ sa atinga satisfactia deplina de a avea posibilitatea sa traiasca, în acelasi timp, în cadrul unei civilizatii si a câtorva mii de culturi.

Voi sustine în acest studiu valoarea tratarii relatiilor interculturale în termenii multiculturalismului normativ. Evolutiile relatiilor româno-maghiare (interne) din anul 2001 vor fi puse în conexiune cu ideile elaborate într-un studiu anterior.

"Multiculturalismul", în sensul circumscris aici, este construit ca si concept derivat. Primul termen definitional este "integrarea". În cazul societatilor unde exista o majoritate larga, multiculturalismul înseamna (si) integrarea minoritatilor în cadrul unei societati dominate de majoritate. Într-un astfel de cadru, care corespunde, printre altele, situatiei din România si din regiunea central-est europeana, problema integrarii este orientata spre participarea minoritatilor la viata unei societati largi substantial distincta lor. Tema integrarii pune accentul pe exigentele societatii multiculturale dominate de majoritate în ansamblul ei .

Dar multiculturalismul nu poate fi redus la problematica integrarii minoritatilor. În mod necesar, este nevoie de un concept complementar, care sa fie orientat spre minoritate. Acest concept trebuie sa puna în valoare interesele proprii ale minoritatilor si nevoia lor de a-si propune teme numai ale lor si nespecifice societatii largi. Foarte des, problematica enuntata este descrisa în termenii autonomiei, autodeterminarii interne, segregarii sau enclavizarii minoritatilor. Acesti termeni sunt deja mai dificil de legitimat iar ultimii, chiar definitiv compromisi în contextul cultural din România si din regiunea central si est-europeana. Conceptul care ar putea circumscrie problematica specifica este cel de "privatitate comunitara" (privatitate de grup) legitimat printr-un "drept la privatitate comunitara", generalizare a dreptului clasic la viata privata individuala. Ca urmare, evolutia situatiei minoritatilor va fi descrisa în doua dimensiuni: evolutia simultana a integrarii si a privatitatii comunitare, acestea definind împreuna dinamica specifica a multiculturalismului.

În România, principalele teme multiculturale privesc pe maghiari si pe romi. Studiul încearca sa descrie ultimele evolutii în raport cu necesitatea integrarii si, simultan, a afirmarii dreptului la privatitate comunitara a minoritatii maghiare si a comunitatii romilor.

Multiculturalism normativ si privatitate comunitara

Multiculturalismul, ca forma de legitimare a drepturilor colective, pune accentul pe ideea de coabitare, dar face apel la paradigme, cum sunt drepturile colective, care depasesc principiile liberalismului clasic. Dezvoltarea multiculturalismului liberal (vezi Will Kymlicka sau la noi, Salat Levente ) are ca miza un "liberalism modern", în masura sa faca fata cerintelor diversitatii etnoculturale si sa asigure echilibrul dintre stabilitatea societala si exigentele echitatii etnoculturale.

Multiculturalismul presupune ca un anumit grad de integrare a minoritatilor este indispensabil. În acelasi timp, cum subliniaza autori de prestigiu, un anumit grad de separare, de segregare se dovedeste la fel de necesar. De aceea am propus un concept de "multiculturalism" de tip normativ care are ca postulat tripla convergenta: axiologica (a echilibrului si corectitudinii relatiilor interetnice), a metodelor (strategii integrative si formule de autonomie a minoritatilor) si teleologica (dezvoltarea simultana a integrarii si privatitatii comunitare, considerata posibila):

D1: Multiculturalismul exprima conceptul/ atitudinea care afirma ca echilibrul si corectitudinea relatiilor interetnice presupun recunoasterea nevoii de integrare, alaturi de nevoia de separare a comunitatilor etnoculturale si sustine dezvoltarea lor reciproca, pe care o considera si posibila.

Ideea de integrare (non-asimilativa) are ca scop realizarea unei identitati comune supraetnice care sa garanteze egalitatea de sanse si un tratament non-discriminatoriu între membrii tuturor categoriilor etnoculturale. Prin asta se amelioreaza gradul de democratizare al societatii.

O problema delicata în acest esafodaj conceptual este "separarea" sau, dupa alti autori, "segregarea" minoritatilor. Cel putin în context central-est european, în particular, în cazul României, "separarea" are o conotatie negativa. Atât de negativa, încât pâna si liderii maghiari sustin, în multe dintre discursurile lor, ca ei nu urmaresc o viata comunitara separata . Sau cel putin, evita sa puna lucrurile în acesti termeni.

Trebuie recunoscut ca motivatiile respingerii separarii comunitare nu tin numai de o anumita optiune valorica. Ci si de faptul ca ideea separarii - ca si a termenului pereche, de segregare - poarta cu ea sugestia unei atitudini anti-integrationiste, adica, aflata în competitie cu integrarea si coabitarea. Ca si cum ar masura aceeasi dimensiune, una crescând sau descrescând pe seama celeilalte.

Segregarea poate apare ca un scop în sine. Un recent exemplu arata cât de important este sa punem ordine în aceasta materie. La seminarul privind relatiile româno-maghiare, tinut pe 5 decembrie 2001 - organizat la Bucuresti de revista Sfera politicii si fundatia Konrad Adenauer -, ministrul Informatiilor Publice, Vasile Dâncu a respins ideea unui multiculturalism pentru România. Ministrul care are în subordinea sa si Departamentul de Relatii Interetnice - deci primul responsabil în definirea politicilor publice în materie din partea Executivului -, folosea ca argument împotriva multiculturalismul faptul ca acesta ar presupune separatism comunitar. Argumentul este corect în definirea termenilor. Dar nu si sugestia implicita din argumentare, ca separatismul se opune integarii. Evaluarea ministrului Informatiilor Publice creaza, tocmai din acest motiv, o problema pentru stabilitatea raporturilor etnopolitice din România.

De aceea, este preferabil sa tratam tema separarii si segregarii minoritatilor ca tema a "privatitatii comunitare". Situatia comunitatii este considerata analoaga cu situatia persoanei care tinde sa-si circumscrie un spatiu privat, în care are dreptul sa ramâna cu sine însasi, fara interventii din afara. Nevoii recunoscute de viata privata îi corespunde, în cazul persoanei, "dreptul la privatitate". În acelasi sens se poate vorbi despre nevoia comunitatii de "privatitate comunitara" si despre dreptul comunitatii "la privatitate comunitara". Definitia D1 trebuie gândita în sensul definitiei D2:

D2: Multiculturalismul exprima conceptul/ atitudinea care afirma ca echilibrul si corectitudinea relatiilor interetnice presupun recunoasterea nevoii de integrare, alaturi de nevoia de privatitate comunitara a grupurilor etnoculturale si sustine dezvoltarea lor reciproca, pe care o considera si posibila.

Una dintre ideile implicate în definitia anterioara este ca integrarea non-asimilativa si privatitatea comunitara sunt caracteristici distincte, situatia etnopolitica fiind descrisa prin dubla specificare (nereductibila una la alta) a gradului în care se manifesta cele doua caracteristici. Anterior s-a demonstrat ca multiculturalismul (1) introduce ponderi între gradul de integrare si cel de privatitate comunitara, specifice fiecarui caz în parte - al maghiarilor si romilor, în analiza facuta; (2) este avantajat de o ferma circumscriere a comunitatilor care negociaza raporturile etnoculturale/ etnopolitice; (3) de asemenea, s-a demonstrat ca privatitatea si integrarea non-asimilationista nu sunt antagonice.

Evolutii multiculturale în relatiile dintre români si maghiari

As sintetiza evolutia multiculturalismului românesc (relativ la relatia români-maghiari) pe urma analizelor anterioare facute situatiei maghiarilor din România prin structurarea a patru perioade:

a) perioada de la înfiintarea UDMR pâna la semnarea Proclamatiei de la Timisoara; ar fi perioada definirii de catre maghiari a optiunilor pentru o maxima privatitate comunitara si pentru o integrare conceputa ca o cooperare la nivel de reprezentanti politici.
b) perioada de la semnarea Proclamatiei de la Timisoara la alegerile din 1996; corespunde defensivei în materie de privatitate si integrarii politice în cadrul Opozitiei românesti, în scopul salvarii cadrului esential (pentru minoritati) al principiilor de baza ale democratiei;
c) perioada de la intrarea UDMR la guvernare si alegerile din noiembrie 2000; cunoscuta ca "reconcilierea româno-maghiara", ea a însemnat, pentru prima data, promovarea simultana, intensiva, a integrarii si a privatitatii comunitare a maghiarilor;
d) perioada din momentul semnarii protocolului PSD-UDMR; am putea-o numi drept perioada "pre-consociationista" într-un sens care va fi clarificat ulterior.

Ultimele doua perioade sunt caracterizate prin afirmarea unui multiculturalism românesc specific, prin implicarea maghiarilor în coalitii cu partidele românesti: de natura executiva, pâna în anul 2000, si de natura legislativa, dupa semnarea protocolului dintre PSD si UDMR.

Anul 2001 în relatiile româno-maghiare, ca perioada pre-consociationista

Relatiile dintre UDMR si PSD în prima perioada a anului 2001 au asigurat stabilitatea noului guvern si finalizarea unor proiecte maghiare prevazute în întelegerea dintre cele doua formatiuni. Protocolul de colaborare dintre UDMR si PDSR, semnat de liderii partidelor la sfârsitul lunii decembrie 2000 a fost validat la 20 ianuarie de Consiliul Reprezentantilor Unionali (CRU). Curând, UDMR va primi fructul acestei cooperari: Legea administratiei publice locale este adoptata în luna aprilie 2001, dupa ce ani de zile ea fusese sabotata în cadrul clasei politice românesti si nu mai putin, de catre actori civici din tara. Este cel mai important pas înainte al maghiarilor . Legatura dintre cele doua partide parea în acel moment foarte puternica. Sesizarea unui grup de 74 de deputati care solicitau sa se constate incalcarea legii fundamentale a fost respinsa, la 19 aprilie, de Plenul Curtii Constitutionale. La 4 mai, erau lansate, în Miercurea Ciuc, primele manuale alternative de limba romana destinate elevilor maghiari din clasele I-a si a II-a.

La rândul sau, UDMR s-a dovedit un fidel aparator al protocolului.dintre cele doua formatiuni. Asumarea acestei întelegeri a mers atât de departe încât Uniunea a votat Legea secretului de stat si de serviciu initiata de catre guvernul lui Adrian Nastase. Prevederile ei de sorginte securist-ceausista au stârnit indignarea opiniei publice, astfel încât premierul care promovase legea a trebuit sa se dezica de ea. UDMR sprijinise o lege care constituie un instrument ostil chiar intereselor maghiarilor din România. În principiu, colaborarea UDMR cu PSD ar fi legitima atâta timp cât nu se aduce atingere principiilor democratiei. Asta, cu atât mai mult cu cât drepturile minoritatilor sunt solidare cu garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale. Optica UDMR a fost, dupa cum se vede, ca respectarea protocolului de colaborare tinea exclusiv de încadrarea PSD în obligatiile asumate fata de UDMR.

Prima "gripare" a raporturilor dintre formatiunile conduse de Adrian Nastase si Marko Bela pare sa fi fost cauzata, în principiu, de adoptarea, la 19 iunie, de catre Parlamentul ungar, a Legii privind maghiarii din tarile vecine Ungariei. "Pare, în principiu", întrucât adoptarea legii poate sa fie doar un pretext pentru declansarea ostilitatilor. Cel putin, Partea ungara sustine, prin vocea secretarului de stat, Jolth Nemeth, ca ar fi avut o corespondenta anterioara cu Ministerul Afacerilor de Externe Român, pentru a cere observatii pe marginea legii.

Reactia autoritatilor de la Bucuresti a venit prompt. Ministerul de Externe a trimis o nota de protest iar primul-ministru Adrian Nastase a declarat ca guvernul român va lua masuri, ca legea sa nu fie aplicata pe teritoriul României. "Nici un stat nu poate legifera", a afirmat seful Executivului, "drepturile unor cetateni ai altei tari.

Tema actului normativ votat la Budapesta a creat un fundal tensionat între România si Ungaria care s-a prelungit, aproape automat, într-un contencios "cald" între PSD si UDMR. Intrarea în faza confruntationala a relatiilor dintre co-semnatarii protocolului de colaborarea a avut loc în luna august 2001. La 15 august, UDMR si-a exprimat nemultumirea fata de modul în care este pusa în aplicare Legea administratiei publice locale. La câteva luni de la adoptare, legea nu era aplicata în multe localitati unde minoritatea maghiara reprezenta între 20% si 50% din totalul populatiei.

A urmat interventia lui Valeriu Dorneanu, presedintele Camerei Deputatilor, care a sugerat eventuala desfiintare a partidelor etnice - o amenintare directa la adresa UDMR. Liderul PSD a trebuit sa-si retraga la putin timp sugestia, la interventia sefului sau de partid, Adrian Nastase.

Dar si Adrian Nastase a mers în întâmpinarea unui discurs demagogic si implicit, a unei atmosfere capabile sa deterioreze raporturile româno-maghiare. La 25 august, el a facut, la Slanic Moldova, la Scoala de vara a tineretului social-democrat, declaratii care vizau, sustinea premierul, "apararea integritatii nationale", incriminând idei precum cele de federalizare, cresterea autonomiei, delimitarea zonelor pe criterii etnice - vizând implicit pe maghiari. Stafeta a fost preluata de catre Presedintele Ion Iliescu. La 5 septembrie, el afirma, împotriva instrumentelor internationale ratificate de Româia, ca statul român "este singurul responsabil de soarta minoritatilor din aceasta tara".

Conducerile PSD si UDMR au decis totusi, la 10 septembrie, ca relatiile de colaborare dintre cele doua partide sa continue. Peste doua zile, Premierul Adrian Nastase lansa chiar un mesaj "de toleranta si buna convietuire" cu ocazia participarii la deschiderea noului an scolar în judetele Harghita si Covasna.

Vizita a constituit însa si momentul unor noi incriminari. Adrian Nastase a solicitat verificarea modului în care se utilizeaza manualele scolare, întrucit ar fi fost folosite manuale "din import", care "prezentau în mod diferit diverse momente istorice". Apoi, la 5 octombrie, a declarat ca este "inadmisibil" ca "diaspore din alte tari" sa organizeze în România manifestari, Ardealul devenind "un fel de centru de conferinte al acestei diaspore".

Adevarata criza în raporturile dintre UDMR si PSD a a fost declansata în luna octombrie de catre ministrul de Interne Ioan Rus, prin discursul rostit la lucrarile Conferintei judetene a Organizatiei Cluj a PSD (27 octombrie 2001). El a lansat declaratii inflamatoare de genul: "Nu vom accepta co-suveranitatea asupra Transilvaniei pe care prea des o afiseaza Budapesta";"românii aflati în minoritate în propria tara sunt supusi unei politici de segregare si excluziune etnica"; "În Harghita si Covasna românii sunt discriminati pentru simplul motiv ca nu apartin etniei maghiare" etc.

Chiar si asa însa, fidelitatea UDMR în relatia cu partidul lui Adrian Nastase a putut fi verificata în saptamânile care au urmat declaratiilor lui Ioan Rus. Spre exemplu, formatiunea lui Marko Bela s-a solidarizat în a urma PSD în sabotarea proiectului de lege privind Rompres. Acesta, initiat de PNL, urmarea scoaterea Rompres de sub controlul guvernului si punerea agentiei de presa sub controlul Parlamentului. Deci, un obiectiv cu substanta democratica. Blocarea proiectului s-a facut prin disparitia simultana, de la Comisia de specialitate, a parlamentarilor PSD si UDMR. Cazul este interesant întrucât el arata un tip de colaborare presupunând intimitati, întelegeri în detaliu, împartirea de secrete si confidente. Toate acestea au efecte adânci asupra raporturilor între partenerii politici. Întelegerea politica se transfera într-o legatura la nivel psihologic.

Si totusi criza a continuat, ducerea acestor acuzatii pâna în punctul în care protocolul dintre PSD si UDMR era gata sa fie denuntat s-a facut prin interventia altui deputat al PSD, Ion Stan, presedintele Comisiei de control al SRI. Acesta a prezentat Parlamentului un Raport al Comisiei SRI - la care Directorul SRI, Radu Timofte, era evident co-responsabil - care denunta "pierderea autoritatii statului în judetele Harghita-Covasna". Majoritatea din Harghita-Covasna a fost acuzata de obtinerea controlului asupra unor domenii prioritare ale vietii sociale din zona; de initierea unui proces de 'deromânizare'; determinarea românilor sa paraseasca cele doua judete; incitarea conationalilor la nesupunere civica si la diminuarea rolului statului român.

Evident, aceste acuze erau manipulari grosolane. În urma anuntului UDMR ca în aceasta situatie va intra în opozitie, liderii politici ai PSD au revenit. Contextul parlamentar este semnificativ pentru aceasta schimbare de atitudine. Votul din Senat asupra Programului special de dezvoltare turistica a zonei Sighisoara arata, exact în acea perioada, ca deja exista o dependenta a PSD de partenerii sai de coalitie legislativa. Pozitia senatorilor UDMR s-a dovedit decisiva, de vreme ce senatorii celor doua formatiuni au avut împreuna 62 de voturi, fata de cele 51 contra si o abtinere ale PNL, PD si PRM. Pentru sfârsitul vacantei parlamentare se anuntau motiuni, alte momente legislative fierbinti si ca urmare, o problema reala pentru mentinerea PSD la putere.

Asa se face ca de la o zi la alta liderii PSD au contestat datele Raportului Comisiei SRI si, chiar mai mult, au negat existenta unei probleme româno-maghiare. La 5 decembrie liderii PSD si UDMR s-au întrunit punând capat crizei din acel moment. Premierul Adrian Nastase a luat distanta fata de Raportul Comisiei SRI sustinând: "chestiunea pierderii controlului statului ... este artificiala". Mesajul se adresa simultan opiniei publice si partenerilor de coalitie legislativa, în particular, structurilor de decizie, precum Consiliului Reprezentantilor Unionali. Începutul lunii decembrie 2001 a readus linistea - atât cât putea fi ea liniste - în parteneriatul PSD-UDMR.

Nu pentru mult timp. La 15 decembrie, liderul UDMR, Marko Bela aprecia, în cadrul întrunirii Consiliului Reprezentantilor Unionali, drept o "initiativa fara precedent" sprijinirea Guvernului de catre UDMR în Parlament. La numai doua zile, la 17 decembrie, Parchetul Curtii Supreme de Justitie s-a autosesizat în cazul intonarii imnului de stat al Ungariei la încheierea sedintei CRU. "... am dispus efectuarea, în cadrul Sectiei de urmarire penala si criminalisca, de cercetari prealabile si ancheta penala sub aspectul infratiunii de ofensa adusa unor însemne", a declarat procurorul general Tanase Joita. UDMR a reactionat vorbind despre "tensionarea relatiilor " si "ofensa" la adresa maghiarilor, amenintând cu denuntarea protocolului. PSD si liderul sau Adrian Nastase au facut din nou un pas înapoi. Sfârsitul anului 2001 a anuntat o noua împacare între cele doua formatiuni. Rasplatita, de data asta, de catre UDMR prin sprijinul dat PSD pentru schimbarea lui Andrei Dimitriu din fruntea Consiliului de Administratie al Societatii Române de Radiodifuziune si înlocuirea sa cu Dragos Seuleanu. O solidaritate cu interese ale PSD care nu exprimau în nici un caz o atitudine pro-democratica .

Este necesar sa adaugam, pentru un tablou complet, ca în toata aceasta perioada de timp, maghiarii s-au gasit sub presiunea constanta a Opozitiei. Legea statutului maghiarilor adoptata la Budapesta a coalizat întreaga opinie publica împotriva maghiarilor. PNL si-a directionat strategia de captare a simpatiei publice pe contestarea UDMR. Presa a fost la rândul ei în consens în a se solidariza împotriva UDMR si a Budapestei. Chiar si revista 22, altadata pro-minoritara, a publicat un articol folosind scenarii antimaghiare aberante. Ilie Serbanescu a enumerat stereotipii de genul: "Ce vrea Budapesta stim deja prea bine: Ardealul si nimic altceva". Sau, citez din nou: "S-ar putea ca, în aceste ape rau tulburi, corifei de la Est si de la Vest sa considere ca exista noi sanse pentru ca Vestul sa se întinda pâna la Carpati si Estul sa înceapa de la Carpati încolo". Aceasta atitudine nu s-a dovedit nici macar o întâmplare. La sfârsitul anului 2001, Ilie Serbanescu revenea într-un stil semnificativ: "Când, în urma cu vreo doua luni, în aceasta revista, am apreciat drept straniu si periculos ca, în plina criza internationala, (...) Budapesta, în virtutea canoanelor de data asta clasice ale pescuitorilor în ape tulburi, s-a gasit sa sicaneze Bucurestiul, ba cu punerea în discutie, în formule mai mult sau mai putin alambicate, a "Trianonului", ba cu declaratii arogante pe diferite teme (...) au venit imediat acuze de nationalism. (...) Din pacate, tot ceea ce s-a întâmplat de atunci încoace ne-a cam dat dreptate" .

Concluzii privind impactul aliantei PSD-UDMR asupra multiculturalismului din România

Trecerea în revista a relatiilor dintre PSD si UDMR, la un an de zile de la semnarea protocolului de colaborare, ofera câteva sugestii pentru interpretarea evolutiei multiculturalismului românesc. Mai întâi, am reveni la explicitarea formulei "perioada pre-consociationista", folosita anterior.

Ideea unui consociationism românesc, intrata deja în discutia româneasca în materie, are la baza observatia ca diferentele culturale dintre români si maghiari sunt atât de ample încât România arata, pe aceasta linie - la nivel national -, ca o societate plurala . Ar trebui adaugat însa ca, în conditiile varietatii etnice din România, termenul "plural" nu este suficient. Pare evident ca situatia minoritatii maghiare este esential diferita de celelalte minoritati pentru care integrarea are, în raport cu separarea, cu totul alte dimensiuni. Am putea vorbi, drept urmare, de o societate plurala relativ la doua comunitati etnoculturale. În termenii studiului, ar urma sa spunem ca într-o societate plurala relativ la doua (sau mai multe) comunitati, aceste comunitati percep nevoia unei privatitati comunitare relative (una în raport cu cealalta).

Pasul care face trecerea de la privatitate la privatitate comunitara relativa este de retinut ca o dezvoltarea conceptuala. Dar în context, intereseaza pentru formularea observatiilor urmatoare.

În conditiile unei societati plurale relativ la anumite comunitati, tipul de democratie cel mai adaptat este democratia consociationista. Numai ca genul de negociere presupus de consociationism la nivelul elitelor politice are la baza receptivitatea societatii la un raport non-dominant în raporturile politice între majoritate si minoritati. Desi înaltul grad de separare dintre minoritatea maghiara si majoritatea româneasca împinge procesul spre o logica consociationista, totusi, nationalismul societatii românesti i s-a opus pâna acum radical. Odata cu intrarea UDMR la guvernare, în 1996, s-a deschis sansa ca populatia româneasca sa "se obisnuiasca" cu ideea implicarii reprezentantilor comunitatii maghiare în actul guvernarii. Schimbarea politica din anul 2000 a fost asociata cu o alta schimbare radicala: formatiunea politica care a primit timp de 11 ani aderenta celui mai masiv grup nationalist din societatea româneasca (cel mai numeros dar nu cel mai radical) a încheiat cu UDMR un protocol care constituie o coalitie de tip legislativ, functionând, printre altele, împotriva unui partid nationalist-sovin precum PRM. Acest fapt pune problema daca nu cumva, în perspectiva, implicarea reprezentantilor minoritatii maghiare în orice coalitie va veni la guvernarea României nu este un bun câstigat pentru viitor. De altfel, unii analisti sustin deja aceasta solutie în mod transant: "UDMR a fost acceptat definitiv ca un partener indispensabil al oricarei coalitii parlamentare: dupa colaborarea cu CDR si USD, UDMR e acum aliatul PSD; atacurile la care e supus partidul maghiarilor din partea PNL sau PD au ca temei mai degraba aceasta pozitie consolidata decât motive ideologice, discursul si actiunea UDMR nefiind în vreun fel schimbate fata de începutul anilor 1990" .

În sensul celor spuse, revine problema daca s-au pus bazele în România pentru o democratie de tip consociationist. Complexitatea societatii românesti arata ca lucruile sunt departe de a fi transate. Cum perioada de "mariaj" între PSD si UDMR este departe de a se fi terminat, si este chiar departe de a avea siguranta ca se va termina bine, consideram ca am putea vorbi astazi numai despre o etapa "pre-consociationista".

Toata dinamica relatiei dintre PSD si UDMR din anul 2001 duce la urmatoarele concluzii din perspectiva multiculturalismului românesc, deci din punctul de vedere al unei viitoare evolutii spre o formula consociationista:

1) Existenta unei aliante la nivel politic s-a dovedit un element foarte important pentru salvarea raporturilor multiculturale. Într-un fel, acest lucru s-a vazut deja în cazul coalitiei UDMR cu celelalte partide politice românesti care au format Conventia Democratica, aflata în opozitie. Principiul se verifica din nou astazi, când partenerul UDMR-ului este partid de guvernamânt. Presiunea de tip nationalist, intensa, din partea opozitiei politice dar si civice, împotriva UDMR, a putut fi - chiar usor - stavilita. Daca însa mai adaugam si presiunea anumitor grupuri de interese chiar din interiorul PSD, putem spune ca doar legatura cu Partidul Social Democrat la cel mai înalt nivel a limitat izolarea completa a maghiarilor în anul 2001. Salvarea legaturilor, în aceasta situatie, punerea umarului, de catre UDMR, la câstigurile PSD, chiar costisitoare, poate fi considerata de unii un pret de neocolit. În plus, asta a eliminat varianta cea mai periculoasa: împingerea PSD în bratele Partidului România Mare. Iata de ce colaborarea PSD-UDMR joaca în continuare, si pe plan intern, si pe plan extern, rolul unui mecanism de echilibru de tip pre-consociationist.

2) Presiunile interne din interiorul PSD au folosit alianta legislativa cu UDMR drept o principala tinta de atac. Având în vedere mijloacele si temele folosite, ar fi vorba despre optiuni care privesc nu numai tema etnoculturala, ci un anumit mod de a defini interesele nationale. Astfel, creând un scandal de genul "pierderii autoritatii în regiunile cu majoritate maghiara", Comisia de control a SRI a sugerat întregii lumi ca în România statul nu mai are control. Cum sa fie România exportator de stabilitate în regiune - teze folosite pentru sustinerea ideii ca integrarea României este o necesitate pentru Continent - , daca nu este în stare sa asigure ordinea la ea acasa? Nimic nu apare mai grav, pentru deciziile care privesc procesul de integrare al României, decât sugestia de instabilitate, interna - în raport cu situatia din judetele Harghita-Covasna -, fie externa - în primul rând, în relatia cu Ungaria.

În acest sens, crizele care s-au succedat în anul 2001 si în primul rând, cea din toamna, privesc statul român si doar intermediar raporturile interetnice din tara. Competitiile interne care vizeaza evolutia internationala a României se dovedesc legate de destinul multiculturalismului românesc. Aceasta legatura strânsa face ca eforturile îndreptate în cele doua directii sa se sprijine reciproc sau sa se saboteze reciproc. Suportul pentru directia democratic-internationalista constituie sprijin pentru ameliorarea cadrului si substantei raporturilor româno-maghiare si invers.

3) În conexiune directa cu observatia anterioara, se poate sustine ca perioada pâna la alegerile din anul 2004 va fi decisiva pentru statutul multiculturalismului românesc. Este perioada în care se va testa capacitatea României de a-si mentine statutul de candidat în procesele de integrare europene si euro-atlantice si aceasta nu este posibila fara mentinerea actualelor câstiguri în ce priveste raporturile interetnice . Data fiind evolutia din anul 1996 pâna astazi, implicarea într-o forma sau alta a reprezentantilor comunitatii maghiare în deciziile din tara - cel putin în ceea ce-i privesc - începe sa fie perceputa la nivel international drept o garantie a functionarii democratice în România. Ca si în teoria drepturilor câstigate, reperul pre-consociationist devine ireversibil. În cadrul conceptual definit în studiu, multiculturalismul în România are deja limitele inferioare ale gradului de integrare si ale gradului de privatitate, simultan, ridicate peste nivelul pre-consociationist: sub aceste limite, raporturile interetnice vor intra în criza.

4) O concluzie teoretica finala: starea de criza sau de echilibru în raporturile multiculturale nu rezulta dintr-o evaluare "absoluta" a situatiilor. Conditiile care sunt percepute de comunitatile în cauza drept una de echilibru multicultural depind de traiectoria pe care au urmat-o anterior aceste raporturi. Ultima întrebare ar fi daca tendinta consociationista în raporturile româno-maghiare, reflectând avatarurile traiectoriei lor pâna acum, reprezinta sau nu un drept câstigat.

Privatitate comunitara si integrare în cazul romilor

Numarul romilor stabiliti de recensamântul din 1992 este cu siguranta mai mare decât numarul lor real. Asociatiile romilor vorbesc, în mod obisnuit, de valori între 1 milion si 2,5 milioane. Un studiu publicat în Franta pentru guvernul francez indica si el 2,5 milioane de romi. Însa singura cifra care rezulta dintr-o cercetare sociologic controlata este cea a Institutului de Studiu a Calitatii Vietii, care estima, în momentul investigatiei, circa 1,5 milioane de romi.

Actualul sistem legislativ relativ la minoritatile nationale, fondat pe masuri speciale, prin care se asigura privatitatea comunitara a minoritatilor pare sa fie suficient pentru nevoile romilor. Problemele acestei comunitati tin, pe de o parte, de discriminare, pe de alta parte, de asigurarea emanciparii comunitatii, prin care sa se asigure o mai buna reprezentare si o mai buna participare la împartirea resurselor. Atât tema discriminarii, cât si obtinerea reprezentativitatii pusa în beneficul participarii la utilizarea resurselor sunt, esentialmente, teme ale integrarii minoritatii romilor.

Este de notat ca niciodata nu a fost exprimata, din partea majoritatii, vreo preocupare fata de existenta unei cât mai mari privatitati comunitare a romilor. Din contra, fortele nationaliste românesti par sa fi preferat un cât mai mic contact al societatii cu romii. Pâna în 1996 au existat zeci de cazuri de expulzare a unor grupuri de romi din satele unde locuiau. Atitudinile exprimând o dorinta de segregare - la scoala, în zonele de locuit - sunt de asemenea curente. Aceasta arata ca atâta timp cât nu exista o competitie simbolica cu o minoritate, privatitatea comunitara a minoritatii este dorita, nu contestata. Niciodata nu a fost exprimata teama de o eventuala "enclavizare" a romilor, asa cum s-a întâmplat în cazul maghiarilor.

Lucrul acesta constituie un revers al refuzului integrarii. Practic, probematica romilor, în toti cei 11 ani de la schimbare, a fost problema discriminarii si a accesului la resurse. Presiunea noilor lideri ai romilor, civici si politici, împreuna cu presiunea fortelor interne prodemocratice, la care se adauga presiunea internationala, a facut ca aceasta stare de lucruri sa înregistreze o anumita evolutie.

Guvernarea de dupa 1996 a asigurat pentru prima data o dezvoltare institutionala destinata sa asigure o mai mare participare a romilor. Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale si 16 Roma ONG-uri - formând un grup de lucru al romilor - au semnat un protocol de parteneriat pentru elaborarea unei strategii nationale pentru protectia romilor si pentru punerea în aplicare a unui program de îmbunatatire a situatiei romilor din România. Oficiul National pentru Romi din cadrul DPMN a capatat competenta pentru stabilirea si mentinerea relatiilor cu organizatiile romilor.

În august 1998, a fost creat un Comitet Inter-Ministerial pentru Minoritatile Nationale, cu scopul coordonarii si unificarii politicilor publice pentru protectia minoritatilor nationale, incluzând cele care vizeaza populatia roma. Sub autoritatea Comitetului Inter-Ministerial, s-a creat o Sub-comisie pentru romi, cu statut de organism mixt, format din experti guvernamentali si experti independenti numiti de ONG-uri ale romilor.

Pentru întreaga complexitate a situatiei romilor si a încercarilor de a îi gasi un raspuns, ca studiu de caz poate fi luata situatia învatamântului pentru romi. "Numai 50% dintre copii romi merg la scoala în mod regulat ... nu sunt segregati în institutii speciale ... dar predominanta sentimentelor anti-roma în scoli si în particular, printre multi profesori descurajeaza parintii sa-si trimita copiii la scoala (...) 80 dintre romi nu au o educatie vocationala." Conform datelor din 1996, din 70.000 persoane fara educatie, majoritatea erau romi.

Urmarea a fost ca Ministerul Educatiei Nationale a promovat strategii de discriminare pozitiva si a creat un cadru pentru lupta împotriva analfabetismului. Studiul limbii romani în scoala primara a început în câteva clase în anul scolar 1992-1993. În 2000-2001 existau circa 200 profesori romi si ne-romi, predând romani ca limba materna la mai mult de 10 000 de elevi."

Mai trebuie mentionat ca în fiecare an aproximativ 150 de romi beneficiaza de actiuni afirmative în universitati. În total, aceasta înseamna aproximativ 600 de studenti romi.

De abia în anul 2000, s-a reusit adoptarea unui act normativ care asigura, pentru prima data, sanctionarea celor mai curente acte de discriminare pe baza rasiala si etnica. În 2001 s-a adoptat Strategia nationala în beneficiul romilor. În 2002, Strategia este în plina desfasurare.

În concluzie, multiculturalismul românesc s-a aflat în fata unei puternice presiuni pentru integrarea minoritatii romilor. Problema privatitatii culturale aproape nu se pune, desi punerea ei în discutie nu ar fi cu totul lipsita de relevanta. Datorita divizarii extreme a comunitatii de romi, puterea politica a acestora ramâne scazuta. Ca urmare, integrarea romilor trebuie descrisa mai putin în termenii negocierii dintre comunitatea de romi si majoritate, cât în termenii cerintelor unei societati democratice. Presiunea externa , miscarea civica româneasca pentru drepturile minoritatilor si constiinta, la nivelul autoritatilor publice, a faptului ca dezvoltarea generala nu este compatibila cu starea de subdezvoltare a romilor au constituit principalele forte care au determinat luarea masurilor pentru o mai mare integrare a romilor.